To all things.
Problema e ca intrebarea nu ti-o pui cand ti-e bine. Nu cand esti satul, nu cand esti odihnit, cand esti ametit si fericit sau iubesti si esti iubit. Nu. Te apuca intrebarile filosofice cam cu doua nivele mai sus de depresie. Un fel de Nirvana dar cu sentimente si trairi cat se poate de lumesti, cel putin la nivel de samanta. Ele se afla undeva in spatele mintii pentru ca ti le-ai suprimat prin puterea vointei, le-ai izolat in vid tocmai pentru a le studia si, nu-i asa, pentru a gasi antidotul. Precum yoga (sau ce alte exercitii iti permit atingerea absolutului) la fel sunt si introspectiile fiecaruia in momentele de cumpana, pentru ca fiecare dintre noi este lumea intreaga pentru sine. Precum yoga, e nevoie de antrenament.
Astfel, abia dupa ani si ani vei definitiva tehnica de a nu-ti mai pasa cand seful te fute la melodie cu deadline-ul ala, cand proful ala idiot nu te va mai deranja cu remarcile lui si stilul de predare si evaluare. Tot atunci vei fi mai presus de fenomene chimice patetice cum e iubirea, boala aia pe sistem nervos care se manifesta prin dureri de stomac atunci cand ea nu e langa tine, delirul sangvin ce are loc in proximitatea ei, "the displacement of internal organs" (ca sa fiu smecher) sau, popular, un mare gol in interior cand stii ca nu mai ai ce face si nu va fi a ta.
Daca n-ati vazut Equilibrium, va recomand. O lume utopica in care cetatenii orasului isi injecteaza o substanta prin care isi suprima orice fel de sentiment. Unul din primele sentimente incercate de personajul principal este un melanj indescifrabil de fluturi in stomac, neputinta in fata inevitabilei ei morti, confuzie... de-astea. Eu as alege o inima de gheata.

The answer to the ultimate question of life, the universe, and everything is...