Sforaitul nu este ceva palpabil. Nu este materie, ceva concret. In schimb, sforaitul este o stare de spirit, un lifestyle, un spirit, o antimaterie chiar!
Poate rivaliza cu succes cu rabdarea si integritatea mintala a unui om normal, chit ca nu sunt eu acela. Dar sa presupunem prin absurd ca sunt eu.
Destinele celor doua entitati (in speta eu si sforaitul) sunt nu atat infratite, cat inhatite (exista cuvantul asta? de la hatis.. whateva). In copilarie suportam pe mamaia, care atunci sa fi avut vreo 60 - acum cred ca a ajuns la 70, da' habar nu am. In adolescenta dormeam cu frate-miu, ca atat aveam, o singura camera pentru noi doi, si cu asta am dus-o bine, relativ.
Insa in primul an de scoala a fost ura la prima vedere. Fata de sforait. A fost ceva de genul: te-ai vazut, te-ai urat, ai trecut mai departe. Asta pentru ca respectivul de serviciu (Marius) nu sforaia tot timpul, si eu dormeam deasupra lui (in patul de deasupra) si nu eram asa rascolit.
Intriga: in anul II am primit un exemplar superb aici la zoo(fili), cu coama de Shakira, par ca noaptea, muschi de care isi cumpara Jiji, oki bulbucati, si da, ai ghicit, si-a luat-o in bot pe unde facuse el bataie. Era noul ex-coleg de camera. Oh the joy.
Ne-a binecuvantat de la prima tentativa de somn a mea, debitand poluare fonica cu mult peste limita suportabila. Ciudat ca si ceilalti au avut aceeasi parere, dar intre timp s-au "adaptat", cu alte cuvinte al treilea a inceput sa nu mai doarma, al patrulea se juca pana dimineatza si cand dormea sforaia si el. Oh the double joy!
Dupa un an scolar cu una calda, una rece (o zi adormeam in juma de ora, o zi o ora), am facut ce-am facut, sau poate a facut el, de am scapat. Pentru asta a trebuit sa platesc adidasii mei Reebok care erau foarte tari, singurii de firma pe care mi-i luasem vreodata, pe care dadusem inconstient 250ron, si tot il mai suspectez pe exemplarul superb ca a contribuit la disparitia lor. Whatever.
Ziceam eu ca scap. Anul asta am primit un alt exemplar, se vede ca e boboc, inca nu stapaneste arta sforaitului. Pentru ca este o arta. O arta grotesca (se observa contradictia dintre cei doi termeni, nu?). Acest specimen sforaie periodic si iregulat. Cand face pauze, semnalizeaza stanga/dreapta/in jos cu un sunet foarte asemanator cu al radiourilor date la maxim care nu prind frecventa. Insa intrerupt.
Asul indiscutabil este un altul care are experienta capatata in urma a trei ani de exercitiu intru perfectiune. Anul trecut era super discret fata de acum, cand sforaie o face raspicat si constant. Si asta a fost varianta ridicol de lunga a explicatiei motivului pentru care eu adorm de doua zile la ora 6. Combinat cu MD.
Poate rivaliza cu succes cu rabdarea si integritatea mintala a unui om normal, chit ca nu sunt eu acela. Dar sa presupunem prin absurd ca sunt eu.
Destinele celor doua entitati (in speta eu si sforaitul) sunt nu atat infratite, cat inhatite (exista cuvantul asta? de la hatis.. whateva). In copilarie suportam pe mamaia, care atunci sa fi avut vreo 60 - acum cred ca a ajuns la 70, da' habar nu am. In adolescenta dormeam cu frate-miu, ca atat aveam, o singura camera pentru noi doi, si cu asta am dus-o bine, relativ.
Insa in primul an de scoala a fost ura la prima vedere. Fata de sforait. A fost ceva de genul: te-ai vazut, te-ai urat, ai trecut mai departe. Asta pentru ca respectivul de serviciu (Marius) nu sforaia tot timpul, si eu dormeam deasupra lui (in patul de deasupra) si nu eram asa rascolit.
Intriga: in anul II am primit un exemplar superb aici la zoo(fili), cu coama de Shakira, par ca noaptea, muschi de care isi cumpara Jiji, oki bulbucati, si da, ai ghicit, si-a luat-o in bot pe unde facuse el bataie. Era noul ex-coleg de camera. Oh the joy.
Ne-a binecuvantat de la prima tentativa de somn a mea, debitand poluare fonica cu mult peste limita suportabila. Ciudat ca si ceilalti au avut aceeasi parere, dar intre timp s-au "adaptat", cu alte cuvinte al treilea a inceput sa nu mai doarma, al patrulea se juca pana dimineatza si cand dormea sforaia si el. Oh the double joy!
Dupa un an scolar cu una calda, una rece (o zi adormeam in juma de ora, o zi o ora), am facut ce-am facut, sau poate a facut el, de am scapat. Pentru asta a trebuit sa platesc adidasii mei Reebok care erau foarte tari, singurii de firma pe care mi-i luasem vreodata, pe care dadusem inconstient 250ron, si tot il mai suspectez pe exemplarul superb ca a contribuit la disparitia lor. Whatever.
Ziceam eu ca scap. Anul asta am primit un alt exemplar, se vede ca e boboc, inca nu stapaneste arta sforaitului. Pentru ca este o arta. O arta grotesca (se observa contradictia dintre cei doi termeni, nu?). Acest specimen sforaie periodic si iregulat. Cand face pauze, semnalizeaza stanga/dreapta/in jos cu un sunet foarte asemanator cu al radiourilor date la maxim care nu prind frecventa. Insa intrerupt.
Asul indiscutabil este un altul care are experienta capatata in urma a trei ani de exercitiu intru perfectiune. Anul trecut era super discret fata de acum, cand sforaie o face raspicat si constant. Si asta a fost varianta ridicol de lunga a explicatiei motivului pentru care eu adorm de doua zile la ora 6. Combinat cu MD.
2 Responses to Sforait - ratiune si simtire
nu credeam ca sforaitul sa suporte genul asta de abordare...da' uite ca nimic nu e imposibil:P.La mai multe nopti 'chinuite' in numele ideilor originale d p blog(glumeam,evident...:D)
mersi >:P
:D
Something to say?