Ştii că aveam un pic de split personality şi vorbeam cu mine însumi. Nu prea îmi dădeam sfaturi, aveam doar un evil imaginary stupid cloned Mihai care mă critica pentru toate prostiile făcute - chiar deunăzi m-a certat după ce un client a trebuit să-mi arate unde să pun vinul pe raft. Un client! era să intru în pământ de ruşine.
La un moment dat am încercat să mă despart de siamezul himeric şi atunci te-am inventat pe tine. Mint, tu deja exişti, dar am încercat să vorbesc cu tine. N-a mers prea bine, pentru că mereu ai o privire rece şi mă cerţi când te contrazic, de-aia mă simt foarte nelalocul meu când greşesc. În schimb, tu n-ai mai plecat, ai rămas prin preajmă.
Din când în când mă trezesc în mijlocul unei activităţi dubioase şi mă gândesc: cum ar fi dacă m-ar vedea ea acum? o întrebare cu siguranţă mult prea serioasă pentru a merita un răspuns, dar orice-aş face, încerc să îmbunătăţesc situaţia, poate poate-aş apărea mai bun, mai mare, mai tare în ochii tăi. Am ajuns până în punctul în care (cultura pop, bat-o vina) învârt braţele în jurul meu să fiu sigur că nu e vreo persoană invizibilă în jurul meu, ca-n Hollow Man.
Şi-apoi mă gândesc că o astfel de viaţă duc toţi, banală, plictisitoare, fart-smelling, belly-rubbing, feet stinking, tuturor ni se întâmplă lucrurile astea. Dar în general eu sunt un om bun, nu? Reciclez sticlă şi plastic, uneori zâmbesc sub mustaţă, îmi sun familia din când în când şi le povestesc despre mine; vreau să citesc, zău că vreau, dar internetul e de vină, nu eu; atunci când e prea mizerie fac curat şi spăl vasele, nu am scheleţi în debara, nu apreciez scat porn sau fucked up shit, îmi iau notiţe despre cum să îmbunătăţesc viaţa mea şi a altora, ştii că mă străduiesc şi din când în când te mai caut - foarte rar, totuşi, pentru că nu-mi face bine. Ştiu că sunt un om bun şi nu mă îndoiesc că, dacă îmi dai târcoale folosind vreo poţiune magică ce te transformă în spirit fără să te pot atinge, te-ai convins de asta deja. Sper totuşi că închizi ochii când mă duc la baie, because that stuff is private!
Fascinant să urmăreşti un om măcinat de nesiguranţă, bântuit de alter-ego-ul care încet încet pune stăpânire pe viaţa lui. La un moment dat, ajunge să ceară ajutor nemaiputând face faţă; se întoarce spăşit către oamenii care ţin la el - dacă mai există - mărturisind că e un monstru şi că nu mai poate trăi cu sine, vrea să se schimbe. Prinsesem mai demult un documentar despre cei dependenţi de pornografie, erau vreo doi subiecţi din UK filmaţi în fiecare zi pentru monitorizarea detoxificarii. Unuia îi plăcea pornografia de numa, văzuse tot ce era de văzut, nu mai avea ce să închirieze, le lua de 2-3 ori. Totuşi, încerca să se schimbe pentru că alţii i-au spus că nu e bine. Dacă eşti mulţumit de viaţa ta, de ce vrei să o schimbi? Şi mai ales de ce crezi că porţi vreo povară pe care trebuie să o mărturiseşti cuiva?
Patrick Bateman, un investitor de pe Wall Street pe zi, ucidea şi mutila femei noaptea. Ajunge să despice căpăţâna unui coleg că apoi să afle că toate crimele care ne-au fost descrise cu lux de amănunte nu au avut loc şi respectivul coleg nu era hăcuit bucăţele pe undeva ci zburase spre Londra. La urmă urmei, ce e rău în a avea tendinţe ucigaşe? Câtă vreme nu îţi materializezi metodele terapeutice, de ce ar trebui să afle şeful tău că i-ai imaginat o sută de sfârşituri, fiecare mai sângeros ca celălalt?
Cu toţii avem ierarhii, am fost învăţaţi chestiile astea, n-o să putem să ne dezvăţăm nicicând. Ordinea e cam aceeaşi pentru toţi: expunerea indecentă e chiar fun, injuriile nu sunt cool când îţi sunt adresate, bătaia e pedepsibilă cu închisoarea, mutilarea la fel, dar evaziunea fiscală e pedepsită mai aspru, chiar dacă nimeni nu şi-a pierdut o mână sau un picior, depinde doar suma. Dacă omori un soldat se numeşte război, dacă omori un copil eşti un monstru. Dacă omori 25 de oameni, te pun într-o celulă cu o cămaşă de forţă. Dar dacă toate astea sunt imaginate, ce anume ne face monştri? Faptul că Iisus a zis că nu e bine, că trebuie să fii curat şi în gând? Dacă-mi imaginam în clasa a 7-a că fac sex cu profa de istorie când îi vedeam dresurile rupte la catedră, eram un copil deranjat psihic? Dacă proiectez cu mintea roţile maşinii peste javra aia împuţită care latră la mine de 200 de metri fără motiv, te enervez, băi animal lover, îţi schimbi părerea despre mine?
Nu-mi trebuie medicamente împotriva demonilor, demonii sunt medicamentul meu. Îmi imaginez că îţi sparg capul de tejghea ca să nu încep să zbier şi să-ţi infing pumni în gură. Îmi imaginez că-mi bag penisul în toate găurile tale ca să mă răcoresc, doar atât, iau o pauză de la gândire, după 5 minute o să te respect iar şi tu nici n-ai să ştii ce s-a întâmplat. Nu vreau să-ţi stric ziua aşa că o să fiu politicos, dar n-ai să afli niciodată câte pule şi-a luat maică-ta în tot timpul asta în care m-ai călcat pe nervi. Sigur că m-am gândit cum ar fi să fac tot felul de nevoi pe tine, dacă m-ar tenta chestiile astea sunt convins că aş găsi niscaiva forumuri dedicate - sau Jason Statham.
Leave my fucking demons to myself, mate!
Fanii adevăraţi vor înţelege, nu-i aşa?
Mai am puţin de stat, puţin de aşteptat, încă un pic de enervat, o infinitate de celibat, nişte diabet zaharat, bagaje de cărat, datorii de achitat, conturi de rezolvat, fete de pupat îmbrăţişat, telefonul de mesaje curăţat, la Cola de renunţat, doze de reciclat, civilizaţie de vizitat, hărţi de printat, diplome de expediat, vreo două cărţi de cumpărat, oameni de îmbunat.
Oameni, fiţi buni!
Sunt încarcerat, ţinut prizonier doar de vorbe de-ale comentatorilor. Uneori sunt înjurături ca la uşa cortului, alteori ironii mai fine decât îmi face plăcere. Câteodată sunt criticat constructiv şi dau replici nevinovate care generează critici ne-constructive, în loc să fi tăcut. Cei mai mulţi aprobă şi dau voturi favorabile cu ochii închişi, pentru că mă cunosc. Cei nevăzuţi se consideră mai presus de asemenea josnicii şi stau în umbră, dezaprobând fiecare cuvânt. Aproape toţi judecă.
Nu există juriu, există doar un judecător/călău colectiv. Sau toţi sunt în juriu şi nici unul fără milă. Dacă aş fi pus sub acuzare, n-aş avea nici o şansă. Eu sunt unul singur, ei sunt restul. Cine sunt eu să explic atâtor oameni că nimic din ce scriu aici nu trebuie luat în seamă? Chiar e aşa de greu de observat că nu dau doi bani pe seriozitatea pe blog? Chiar şi textele romanţioase sau depresive urlă după umor, dar o fac prea subtil. Puţini citesc mesajul, mai rău de-atât, aproape nimeni nu vede mesajul din spatele mesajului. Dacă am fi serioşi tot timpul, ce naiba s-ar alege de sufleţelul meu destul de franjuri el de felul lui?
Nu mi-e de-ajuns că sunt depresiv, introvertit, antisocial, supraponderal, miop, deficitar în atenţie, calciu şi vitamine, dependent de acidifianţi+cofeină, google reader şi facebook? Nu am parte de destul, trebuie să vă suport şi pe voi cu comentariile voastre nesuferite?
Toată lumea trebuie neapărat să aibă o părere? Nu vrea nimeni să abereze pe lângă mine (cu legenda de rigoare), nu face nimeni mişto de ce scriu eu, fără atacuri la persoană? Prea puţini în ultima vreme.
Vrei neapărat să mă aprobi sau să mă dezaprobi? Te mulţumeşti cu ce citeşti pe blog, e de ajuns pentru tine să-ţi faci o părere completă despre un om? Ţi-e de ajuns să citeşti ce-am mai făcut fără să mai dai vreun semn de viaţă, sau poate te-ai lămurit cu ce fel de maniac schizo-depresiv ai de-a face şi nu vrei să ştii mai mult? Sunt oare singurul om care nu se mulţumeşte cu aparenţe?
Vrei să mă contrazici şi-asupra ultimei replici?
Eu spun ca gandesc prea mult, *aici a fost un mesaj cenzurat de catre persoana la care se face referire* bleah.
Eu? Eu imi petrec serile de sambata spate in spate cu singurul coleg de camera care nu are unde sa se duca, pentru ca orasul de bastina e prea departe. Eu nu am unde sa ma duc pentru ca... ei bine, nu stiu. De ce nu am unde sa ma duc? Totul e o chestiune de alegere. Scuze pot gasi, dar niciodata impedimente. De ce nu beau si fut? De ce nu alerg de nebun, de ce nu sparg sticle intr-un bar, de ce nu ma dor picioarele de pe partie? De ce mi-am pierdut aseara geanta aseara si ma simt obligat sa ma pedepsesc pentru asta? De ce nu reusesc sa strang bani dar nici nu stiu unde se duc? De ce ma implic atunci cand nimeni nu da un căcat degerat si de ce imi pasa atunci cand nu iese cum ar trebui sa iasa? De ce perseverez cu aceiasi oameni goi, morti sau muribunzi, care parca s-au nascut asa? De ce ajung si eu unul dintre ei?
Vreau sa fiu mai prost. Vreau ca mintea mea sa functioneze rar si bine. In rest, mindless fun, crazy things, no regrets, alcoolizare cat cuprinde, zero atasamente dar multi prieteni atasati, vreau sa fiu zeu, vreau sa nu-mi pese si cu siguranta vreau sa fiu la capatul receptor. Vreau prieteni care sa dea, nu numai sa primeasca, vreau un blog porcos, caraghios si pueril, care sa faca vizitatori din niste cacaturi, vreau sa fiu ipocrit fara sa imi pese, vreau sa fiu dual, trial (?), iresponsabil si complet detasat si plin de noroc, in căcat! vreau sa fiu inecat in noroc si sa imi iasa mereu! Vreau sa fiu fotograf cu juma de norma, sa joc fotbal in fiecare saptamana, sa cochetez cu publicitatea si designul, sa fiu la cele mai pizdoase evenimente si sa fiu cautat dar sa nu raspund la telefon , din alte motive decat o fac acum. Vreau vointa aia pe care stiu ca o am, dar o vreau aici, in fata mea, in fiecare zi. Vreau sa ma scol dimineata daca am nevoie si sa pot sa-mi gatesc, deci vreau un aragaz.
Hmm, o dau in sf-uri, deci ma opresc aici. Consider this my wishlist.
What happened to me?
Where am I?
What's the time? Oh, it's kinda late, what am I doing up at this hour?
Why is this desk such a mess?
Why does it smell so badly in here? Why doesn't someone open the window?
Wait... why is my head spinning? Omfg, there are tons of pills everywhere, was I going to kill myself? What the hell was I thinking?
How did I end up like this? I can't remember a thing, can anyone tell me?
I'm incapable of breathing through my nose, or going to sleep, for that matter; what disturbed me so much that I can't sleep?
Does anyone know what I'm supposed to be doing? Why am I snapping my fingers?
I have a vague sense that I've lost all will to live, these kinds of things transcend memory capabilities, I think feelings towards life reside in a different part of the brain, but I can't really say what I was like before; does anyone have any answers? Please, remind me!
