It's always the crazy ones, isn't it?
source (with extra text)
Se afișează postările cu eticheta books. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta books. Afișați toate postările
E prima oară când citesc Shogun varianta scoasă de Adevărul şi trebuie să recunosc că e tradusă foarte prost. Am perseverat pentru că e totuşi romanul meu preferat şi au trecut mulţi ani de la ultima citire, mi-era dor de Japonia secolului 17.
Făcând abstracţie de dezamăgirea provocată de greşelile de tipar, gramatică şi traducere, am descoperit cu surprindere că şi eu am ajuns în situaţia personajului principal de a fi naufragiat pe tărâmuri necunoscute, fără să vorbesc limba băştinaşilor şi fiind nevoit să o învăţ cât mai repede cu putinţă, deşi în cazul meu nu e o chestiune de viaţă şi de moarte.
Însă ce m-a surprins mai mult e povestea lui William Adams, marinarul pe baza căruia a fost construit personajul John Blackthorne, având şocant de multe lucruri în comun (nu e doar "loosely based" după cum se pretinde). Blackthorne este eroul chintesenţial, deşi e destul de evident că e construit cu mai multe calităţi decât un om normal poate dobândi într-o viaţă întreagă (ca să fim corecţi, nu avea televizor sau computer): navigator neîntrecut, un excelent trăgaci şi luptător, foarte bun strateg având o memorie de elefant, impovărat de experienţă la 34 de ani dar fără să o arate, vorbitor de latină, spaniolă, portugheză, la care se adaugă şi japoneză la scurt timp. Printre altele, e un student foarte bun, viclean ca o vulpe şi foarte bine înzestrat fizic (prin comparaţie cu japonezii). Un defect care iese în evidenţă e constituit de preconcepţiile cu care vine din Europa, atât ura pentru religiile opozante, cât şi aversiunea pentru onoarea în stil japonez sau ... curăţenie. Şi, bineînţeles, nerăbdarea.
Următorul pas e să citesc cartea în engleză, lucru pe care mă mir că nu l-am făcut până acum. Apoi trebuie să fac rost de celelalte romane asiatice ale lui Clavell, cât mai repede.
Din punct de vedere intelectualo-snob, cartea e cu o treaptă mai sus decât filmul. Acum ceva timp am aderat şi eu la curentul ăsta cu un băţ în fund (curentul are băţ în fund, nu eu), aşa că mi-am propus să nu mai văd vreo ecranizare înainte de a citi cartea, să urmez circuitul firesc al povestirii în natură. Dar aţi putea protesta: Mihai, toate filmele sunt făcute după o carte, uneori se numeşte scenariu, la care eu aş răspunde: Du-te la colţ şi stai acolo până îţi zic eu!
Prima dată am eşuat cu Substanţa M (aka A Scanner Darkly) pe care am pierdut-o în tren spre Timişoara, dar pentru că citisem deja jumătate m-am uitat la film (sper că se termină la fel). De atunci am perseverat în cruciada mea ignorantă - adică, as far as I know, I haven't broken the rule (but what do I know?). La cum a crescut numărul de filme văzute, ar fi trebuit să crească şi cărţile, nu? Nu.
Însă pe lângă tandemul clasic carte-film, am descoperit două perechi fascinante, una mult mai evidentă decât cealaltă. 1984 l-am citit de mult dar impresia a rămas puternică până acum, când am fost foarte surprins să văd că Brazil împrumută multe din elementele cărţii, inclusiv sfârşitul, mai mult sau mai puţin. Brazil se joacă totuşi, în stilul lui Terry Gilliam, nu ştii când să râzi şi când să exclami "wtf", dar te lasă cu acelaşi gust amar: nu e nici o scăpare.
Am mai găsit o legătură absolut întâmplător, s-ar putea să mi-o imaginez. Lord of the flies mi-a părut o carte ciudată, plină de contradicţii dar mesajul e clar: pierderea inocenţei. Cu câteva zile înainte, am văzut Empire of the sun (who knew Christian Bale was a wonder kid?) şi, la fel, sfârşitul m-a marcat în aceeaşi măsură: după mulţi ani într-o tabără de concentrare japoneză, băiatul îşi pierde inocenţa şi, chiar dacă vorbeşte neîncetat despre părinţii lui, le-a uitat feţele după atâta timp. În esenţă, sunt poveşti despre pierderea copilariei, cum e să uiţi să fii mic.
Asta m-am surprins gândind ieri când, stând la o coadă în supermarket, am observat un copil pe jos, jucându-se cu două cutii de vopsea. Mama lui era în faţa mea şi zâmbea liniştită, fără să-l grăbească. Băiatul era foarte minuţios, examinând coşul şi conţinutul atent, gângurind din când în când. M-am gândit că eu l-aş fi repezit pe copil să fi fost părintele lui, pentru că ţinea rândul în loc. And then it hit me: uităm să fim copii, dar mai târziu copiii noştri ne reamintesc. Acum am un motiv în plus să fiu părinte.
UPDATE 2012: site-ul s-a mutat de ceva vreme la http://www.carteadecitit.ro/
Mai ţineţi minte când va rugam să mă ajutaţi cu o carte? Ei bine, cineva m-a contactat pe mail şi mi-a dat toate informaţiile de care aveam nevoie (mulţumesc şi Andrei pe calea asta). Persoana aceea mi-a recomandat cartiprivate.ro unde mi-am găsit cartea - dacă intraţi o să vedeţi că e un anticariat hibrid din Timişoara, mai mulţi oameni vând cărţile proprietate personală prin intermediul site-ului, n-am înţeles foarte bine ce treabă are Adevărul în cazul asta, poate e sponsorizat de cotidian, poate e pus la cale de ei, în fine; se pare că site-ul a fost la început o singură bibliotecă personală dar s-a extins, oricine putând să-şi expună titlurile.
Ei bine, eu i-am contactat pe mail şi am fost rugat să dau toate detaliile adresei la care să mi se livreze cartea, după care mi-au fost comunicate preţurile, 25 lei pentru carte şi 9 lei pentru transport, pentru a fi de acord cu ele. Nu ştiu dacă vi se pare mult, dar cartea e în stare foarte bună, având în vedere că e editată în 2000 şi de atunci nu se mai găseşte pe nicăieri. Plata se face ramburs şi aia e!
Sunt mai mult decât mulţumit şi îi recomand :D şi ajunge în 3 zile!
Luaţi, vă rog, un pix şi o bucată de hârtie şi scrieţi Ernst Junger - Eumeswil. Aceasta este cartea pentru care sunt pregătit să ofer o recompensă substanţială, preferabil nu bănească. Desigur, pot oferi şi o sumă de bani dar dau la schimb orice îmi e în putere.
De fiecare dată când treceţi pe lângă o librărie va rog să întrebaţi de această carte. Însă mai ales când sunteţi lângă un anticariat, va rog să verificaţi dacă au respectivul titlu. O doresc extrem de mult şi voi fi etern recunoscător pentru ajutorul dat (dacă găsiţi două exemplare, luaţi-le pe amândouă :D). Tot ce ştiu despre ea e că a fost editată ultima oară la editura Univers şi că nu mai există nici un exemplar pe nicăieri, în limba romană mă refer. Din păcate, nu excelez la căutarea de cărţi aşa că apelez la voi, dragii mei.
Make me proud!
De fiecare dată când treceţi pe lângă o librărie va rog să întrebaţi de această carte. Însă mai ales când sunteţi lângă un anticariat, va rog să verificaţi dacă au respectivul titlu. O doresc extrem de mult şi voi fi etern recunoscător pentru ajutorul dat (dacă găsiţi două exemplare, luaţi-le pe amândouă :D). Tot ce ştiu despre ea e că a fost editată ultima oară la editura Univers şi că nu mai există nici un exemplar pe nicăieri, în limba romană mă refer. Din păcate, nu excelez la căutarea de cărţi aşa că apelez la voi, dragii mei.
Make me proud!
În cel mai bun caz, mâine nu mai beau Cola, mai bine zis păstrez decizia de azi şi o aplic perpetuu pentru tot restul vieţii cu amendamentele de rigoare (sărbători legale, cazuri de forţă majoră, etc). Am parte de o revelaţie pe la ora 11, când deja am ajuns la turaţie maximă şi rezolv taskul pe care îl am de făcut până la 3, timp destul să fluier până la 6. Atunci mă duc la Anthony Frost unde găsesc cărţile pe care le caut şi la Diverta să iau bilet pentru Andrieş, care bilete nu s-au terminat încă.
Mănânc bine şi sănătos, bine însemnând puţin. Am renunţat la pâine şi carne. Am rezolvat dilema mâncatului la cămin (cum, nu ştiu, dar hei, utopie) şi mă simt foarte sănătos. Până seara scot cursurile de IOM, le frunzăresc şi apuc să şi citesc vreo 3.
Îl iau pe Daniel de la aeroport şi bem o bere, ne relaxăm, vorbim, etc. Sâmbătă MTzR, mici, bere, Sarmalele Reci, îmi găsesc timp să şi învăţ între toate astea. Îi cer bicicleta lui Cătălin şi mă plimb o oră cu ea. E începutul unei rutine sănătoase. Dimineaţa mă învăţ să merg la alergat, fac din ce în ce mai mult în fiecare zi. În curând o să alerg pe la Ciurel până în Crângaşi şi înapoi la cămin.
Doi prieteni de-ai mei au jucat la loto şi au nimerit 5 numere fiecare. Mă bat la cap să le accept banii ca finanţare necondiţionată pentru master. Le iau doar bani de început, vreo 800 de euro, cu promisiunea că îi voi returna peste 2 ani.
Săptămâna viitoare la examen pic exact pe subiecte şi iau un 9 care mai îndulceşte din notele astea de trecere. Media rămâne mică aşa că mă ambiţionez să îmi fac o lucrare de licenţă bună. Acum că am încetat procrastinatul e mult mai uşor să-mi găsesc timp. Merg la profă şi îi arăt materialele pregătitoare, îmi spune că e târziu. Eu, cu un licăr în ochi, îi zic că pot şi o voi face şi va fi deosebită. Predau licenţa pe 4 iunie şi iau 8 sau 9 pe ea. Trimit diploma către universitate şi ei îmi trimit documentul de accept necondiţionat. Bem.
Am în buzunar bilete la Depeche Mode şi Ziua Zero, îmi cumpăr şi la Gogol Bordello şi Andrieş. Jonglez salariul în aşa fel încât să plătesc şi rata şi să cumpăr şi abonament la Bestfest. La începutul lui mai se anunţă nişte artişti de-aia de înnebuneşte toată lumea. Mi-am luat deja, abonamentele se epuizează în 2h.
Învăţ olandeză şi e foarte mişto. Învăţatul, nu olandeza.
Agenda mea e plină de tăieturi, ceea ce pentru neavizaţi e de bine. Mi-am plătit căminul, restanţele, concertele şi caut un salon de tatuaj. Acum că brandul s-a mărit, talia s-a subţiat şi îmi intru în formă, vreau tatuaj. Voiam şi înainte, când eram gras, dar mi-era ruşine.
Fac master în Utrecht. Am găsit cazare mişto şi destul de ieftină. E genial aici, nu-mi închipuiam că o să fie aşa distractiv. De plăcere uiţi cum era în România, cum te chinuiai să înveţi. Ziua trudim la cursuri şi seara bem, bem.
Îmi îndeplinesc baremul după un an, primesc bursă de la facultate. Nu mai am nevoie de finanţare. Sunt bine, mama şi tata.
Mănânc bine şi sănătos, bine însemnând puţin. Am renunţat la pâine şi carne. Am rezolvat dilema mâncatului la cămin (cum, nu ştiu, dar hei, utopie) şi mă simt foarte sănătos. Până seara scot cursurile de IOM, le frunzăresc şi apuc să şi citesc vreo 3.
Îl iau pe Daniel de la aeroport şi bem o bere, ne relaxăm, vorbim, etc. Sâmbătă MTzR, mici, bere, Sarmalele Reci, îmi găsesc timp să şi învăţ între toate astea. Îi cer bicicleta lui Cătălin şi mă plimb o oră cu ea. E începutul unei rutine sănătoase. Dimineaţa mă învăţ să merg la alergat, fac din ce în ce mai mult în fiecare zi. În curând o să alerg pe la Ciurel până în Crângaşi şi înapoi la cămin.
Doi prieteni de-ai mei au jucat la loto şi au nimerit 5 numere fiecare. Mă bat la cap să le accept banii ca finanţare necondiţionată pentru master. Le iau doar bani de început, vreo 800 de euro, cu promisiunea că îi voi returna peste 2 ani.
Săptămâna viitoare la examen pic exact pe subiecte şi iau un 9 care mai îndulceşte din notele astea de trecere. Media rămâne mică aşa că mă ambiţionez să îmi fac o lucrare de licenţă bună. Acum că am încetat procrastinatul e mult mai uşor să-mi găsesc timp. Merg la profă şi îi arăt materialele pregătitoare, îmi spune că e târziu. Eu, cu un licăr în ochi, îi zic că pot şi o voi face şi va fi deosebită. Predau licenţa pe 4 iunie şi iau 8 sau 9 pe ea. Trimit diploma către universitate şi ei îmi trimit documentul de accept necondiţionat. Bem.
Am în buzunar bilete la Depeche Mode şi Ziua Zero, îmi cumpăr şi la Gogol Bordello şi Andrieş. Jonglez salariul în aşa fel încât să plătesc şi rata şi să cumpăr şi abonament la Bestfest. La începutul lui mai se anunţă nişte artişti de-aia de înnebuneşte toată lumea. Mi-am luat deja, abonamentele se epuizează în 2h.
Învăţ olandeză şi e foarte mişto. Învăţatul, nu olandeza.
Agenda mea e plină de tăieturi, ceea ce pentru neavizaţi e de bine. Mi-am plătit căminul, restanţele, concertele şi caut un salon de tatuaj. Acum că brandul s-a mărit, talia s-a subţiat şi îmi intru în formă, vreau tatuaj. Voiam şi înainte, când eram gras, dar mi-era ruşine.
Fac master în Utrecht. Am găsit cazare mişto şi destul de ieftină. E genial aici, nu-mi închipuiam că o să fie aşa distractiv. De plăcere uiţi cum era în România, cum te chinuiai să înveţi. Ziua trudim la cursuri şi seara bem, bem.
Îmi îndeplinesc baremul după un an, primesc bursă de la facultate. Nu mai am nevoie de finanţare. Sunt bine, mama şi tata.
Posted In:
beer
,
Bestfest
,
blogging
,
books
,
cămin
,
concerts
,
licenţă
,
procrastination
,
self centered
,
to do
,
working hard
.
Mi s-a părut o potriveală aproape cosmică faptul că am citit cartea în perioada în care mă aflu şi felul în care s-a sincronizat cu mai multe discuţii revelatoare. Nu vorbesc despre partea cu sinuciderea, deşi asta e premisa cărţii.
Nu-mi place să citesc recenzii de cărţi sau filme şi mi se pare nedrept să o fac eu, pentru că aşa îţi formezi inevitabil păreri, cunoscute mai degrabă cu numele de prejudecăţi. O să încerc să fiu mistic şi să nu eşuez lamentabil în treaba asta.
Cu ocazia asta fac şi o comparaţie cu De veghe în lanul de secară care m-a enervat la început. Mi se părea că nu e posibil ca o carte aşa bună în cunoştinţa comună (common knowledge) să aibă un vocabular aşa... repetitiv. Când am citit Turnul sinucigaşilor, care e şi prima mea carte citită de Hornby, totul a curs extrem de firesc, chestie care nu mi se întâmplă decât în cazul a vreo 2-3 autori. Singurul motiv pentru care mi-a luat mai mult timp să o termin este faptul că uneori chiar este deprimantă şi eu n-am avut foarte multe motive de bucurie în ultima vreme, cu notabile excepţii.
Mai mult decât orice, cartea asta mi-a oferit două aspecte contradictorii care totuşi coexistă bine mersi pe parcursul a 300 de pagini. Pe de o parte, înţelegi cât de primitive sunt cuvintele şi limbajul în totalitatea lui, încât te miri că au fost momente în viaţa ta când nu ai fost înţeles greşit - şi nici alea nu sunt sigure. Dumnezeule, totul e atât de confuz, diferenţa e atât de mare între ce spunem şi ce gândim de fapt, şi nu numai femeile fac asta, încât ţi-e scârbă de prefăcătoria în care trăim toţi; mie cel puţin mi-a dat idei de a pleca naibii în lume, unde măcar n-am pretenţia de a fi priceput de cineva şi neînţelegerile ar fi acceptate ca ceva normal. Plus că diferenţa asta între aparenţa şi esenţa a ceea ce comunicăm noi de cele mai multe ori este neintenţionată, măcar de-ar putea fi pusă pe seama rău-voinţei. Mda, ce-i drept, din carte aş putea spune că la femei e mai accentuată tendinţa, dar asta e doar o părere.
Pe de altă parte, pe măsură ce evenimentele se desfăşurau (unfolding), autorul, sau mai bine zis personajele (sau mai bine zis autorul?) m-au lăsat cu gura căscată de acurateţea exprimării gândurilor. N-am pretenţia de a lua cartea ca pe un adevăr universal, dar mi-ar plăcea să cred că până şi cele mai superficiale personaje au o esenţă şi nişte trăiri interioare care nu au nici o legătură cu tâmpeniile superficiale pe care le vezi la suprafaţă. Şi sunt atât de frapante încât m-am regăsit câte puţin în fiecare. Dacă oamenii ar putea comunica prin telepatie, 90% din problemele omenirii ar fi rezolvate.
Diferenţa între astea două puncte de vedere era tocmai faptul că în dialog, în relaţia cu alţi oameni, suntem cu toţii handicapaţi când vrem să exprimăm şi altceva în afară de "pasează-mi sarea, te rog" pe când un pic de introspecţie face minuni. Dacă eşti pus în situaţia personajelor eşti oarecum forţat să stai să te gândeşti ce vrei tu de fapt, ce ai fi vrut să zici cu adevărat şi care îţi sunt intenţiile, spre deosebire de ce arăţi altora. Chestia asta mi-ar fi părut mult mai superficială dacă nu aş fi avut chiar eu, după cum ziceam, discuţiile revelatoare de care am pomenit mai sus urmate de momente de introspecţie care pentru mine au rezultat într-o concluzie mai ciudată: ca să mă fac înţeles, trebuie să iau o pauză de la tot şi toate şi să scriu ce vreau şi ce simt, fiind inspirat de carte. Ai spune că fiecare personaj şi-a aşternut pe hârtie cele mai intime gânduri, nefiind capabil să şi le exprime verbal.
Nici nu-mi dau seama dacă şi cât am deviat de la subiect, eu am încercat să nu. Concluzia este că această carte trebuie citită când îţi vine să-ţi iei lumea în cap, ori mie mi se întâmplă prea des. Însă nu o citi pentru că ţi-am spus-o eu, citeşte-o dacă vrei cu adevărat sau de curiozitate, nu pentru mine.
Zicea Rin Tin Tin că nu-i place situaţia în care te pun anumite filme, "Consider că spectatorul e tras pe sfoară, cumva". Iată că reclama asta o face pe faţă fără pic de ruşine, cel puţin aşa mă simt eu, tras pe sfoară. Parcă sunt singurul om de pe planetă în target. Hooo, că deja am Orange!
Întrebările esenţiale care se impun în această situaţie sunt:
-ce caută fete aşa frumoase în metrou? Răspunsul e simplu, sunt extrem de multe absolut superbe la anumite ore cheie în metrouri, efectiv îţi taie răsuflarea şi faci febră musculară la gât dacă nu eşti cumpătat.
-de ce nu bagă niciodată ochelarişti/ochelariste în reclamele astea siropoase, consideră că n-ar vinde? Şi de ce mereu băiatul este ori musculos ori creţ, asta mă deranjează! Durează mult până să-mi intru în formă, să ştiţi. Oricum am ochelari, deci nu mă duc la nici un casting prea curând.
-ce carte citeşte fata aia? E groasă şi verde, mă interesează şi pe mine.
-de ce este băiatul singurul care stă în picioare în tot metroul? Şi de ce mereu toţi sunt atât de rusinosi, mă fac să mă simt aproape normal!
-De ce nu ne arată ce se întâmplă după aia???? Cum rămâne cu regula nescrisă: "Thou shalt not pick up chicks in the subway" ?
..unei vaci.
Să vă zic. Am fost la Adevărul să-mi iau restul volumelor din Shogun şi Papillon, dacă tot l-am văzut în listă, e meseriaş. Am aşteptat 5-7 minute la o coadă totuşi acceptabilă, doar că oamenii ieşeau cu toată colecţia disponibilă. Femeia care distribuia n-avea nici o treabă, ziceai că vinde ţigări la chioşcul din colţ, aşa plictisită era, nici nu-ţi dădea cartea în mână, Doamne fereşte.
Întâmplător am făcut prostia să nu am destui bani la mine. Nici nu mi-am dat seama, mai lipseau vreo 4 lei să-mi iau toate patru volumele. A trebuit să mă duc la cel mai apropiat bancomat şi să revin în 15 minute cu banii. Ghici ce, nu mai avem volumul 3 din Shogun! Măi femeie, am fost acum 10 minute, unde dracului s-au dus? Eeee, uitaţi că şi domnul de afară aşteaptă - era un moş foarte 'telectual care aştepta răbdător să vină cărţile.
Mi-am făcut de plimbare în jurul stâlpilor de susţinere vreo 15 minute până au adus nişte cărţi de la subsol, cu greu. Între timp se făcuse coadă şi între mine şi bătrân se interpusese o femeie mai tuciurie şi rotunjoară, să nu-i zic ţigancă grasă. Când s-au îndurat să ne şi cheme, dă să intre moşulică şi se trezeşte unul care stătea în lateral să se bage el înainte. Săracul om se consolează, a aşteptat atât, ce mai contează 2 minute. Tuciuria îl întreabă: Eraţi dumneavoastră? Omul: Da, păi ştiţi de când aştept, sunt aici de jumătate de oră şi - arată spre mine - era şi domnul aici.
Eu în gândul meu mă gândeam (cu gândul) că poate femeia se simte în situaţia aia, că poate nu ştia că eu totuşi aşteptam la coadă când se băgase în faţa mea, mai ales după ce a debitat din puţul gândirii: "Păi să mai respectăm şi noi coada, domle!". Evident, nu s-a întâmplat nimic cu boaba aia de mazăre pe care o plimbă de colo-colo pe post de creieraş şi m-am abţinut de două ori să nu îi trântesc aceeaşi replică în meclă.
Hint: moşul a luat o singură carte, întâmplător ce aşteptam şi eu. Eu per total am luat 2 cărţi egal 4 volume, adică ce mă interesa să recitesc. Tuciuria a luat un teanc mare, probabil pe toate, băiatul finuţ care se băgase în faţă a luat la fel tot la grămadă. Oare cine le ia pentru citit şi cine le ia pentru bibelou? Temă de gândire pentru acasă.
Să vă zic. Am fost la Adevărul să-mi iau restul volumelor din Shogun şi Papillon, dacă tot l-am văzut în listă, e meseriaş. Am aşteptat 5-7 minute la o coadă totuşi acceptabilă, doar că oamenii ieşeau cu toată colecţia disponibilă. Femeia care distribuia n-avea nici o treabă, ziceai că vinde ţigări la chioşcul din colţ, aşa plictisită era, nici nu-ţi dădea cartea în mână, Doamne fereşte.
Întâmplător am făcut prostia să nu am destui bani la mine. Nici nu mi-am dat seama, mai lipseau vreo 4 lei să-mi iau toate patru volumele. A trebuit să mă duc la cel mai apropiat bancomat şi să revin în 15 minute cu banii. Ghici ce, nu mai avem volumul 3 din Shogun! Măi femeie, am fost acum 10 minute, unde dracului s-au dus? Eeee, uitaţi că şi domnul de afară aşteaptă - era un moş foarte 'telectual care aştepta răbdător să vină cărţile.
Mi-am făcut de plimbare în jurul stâlpilor de susţinere vreo 15 minute până au adus nişte cărţi de la subsol, cu greu. Între timp se făcuse coadă şi între mine şi bătrân se interpusese o femeie mai tuciurie şi rotunjoară, să nu-i zic ţigancă grasă. Când s-au îndurat să ne şi cheme, dă să intre moşulică şi se trezeşte unul care stătea în lateral să se bage el înainte. Săracul om se consolează, a aşteptat atât, ce mai contează 2 minute. Tuciuria îl întreabă: Eraţi dumneavoastră? Omul: Da, păi ştiţi de când aştept, sunt aici de jumătate de oră şi - arată spre mine - era şi domnul aici.
Eu în gândul meu mă gândeam (cu gândul) că poate femeia se simte în situaţia aia, că poate nu ştia că eu totuşi aşteptam la coadă când se băgase în faţa mea, mai ales după ce a debitat din puţul gândirii: "Păi să mai respectăm şi noi coada, domle!". Evident, nu s-a întâmplat nimic cu boaba aia de mazăre pe care o plimbă de colo-colo pe post de creieraş şi m-am abţinut de două ori să nu îi trântesc aceeaşi replică în meclă.
Hint: moşul a luat o singură carte, întâmplător ce aşteptam şi eu. Eu per total am luat 2 cărţi egal 4 volume, adică ce mă interesa să recitesc. Tuciuria a luat un teanc mare, probabil pe toate, băiatul finuţ care se băgase în faţă a luat la fel tot la grămadă. Oare cine le ia pentru citit şi cine le ia pentru bibelou? Temă de gândire pentru acasă.
La un aşa titlu pompos, nu-mi rămâne decât să te dezamăgesc cu conţinutul articolului. I'll do my best.
Când eram mic, credeam că pictura e artă, punct. Muzica şi filmele erau pentru divertisment. Nu am citit niciodată nimic despre artă şi probabil nici nu voi citi, fiind unul din domeniile care chiar nu îmi suscită interesul: teoria artei, zic. Pe mine mă interesează mai mult practica.
Acum totul e artă, chiar şi ceea ce nu demult era revoltător. Mă rog, aproape tot, dar nu m-aş mira dacă în viitor afişele Penthouse vor fi vintage, vândute ca piese de colecţie la vreo licitaţie cu strigare şi dat drumul (la portofel). Până şi Puya se auto-intitulează artist, la care dau replica lui Ralu Filip: "Dacă Puya e artist, atunci Cristi Minculescu e Michelangelo" - doar pentru că sună bine :). Ce naiba, am ajuns să scriem cărţi cu litere mici, sfidând regulile limbii române de dragul simpatiei generaţiei messenger.
Nu vreau să critic absolut nimic, departe de mine gândul, dar e o discrepanţă mare între cauză şi efect, să îi zicem aşa. Între ce scrie autorul, gândurile lui, direcţia pe care vrea să o imprime romanului său şi buchetul de simbolistică pe care i-l atribuie criticii sau profesorii de română :o) Mărturie stau 4 ani de liceu în care toţi am fost exasperaţi de Eminescu, Moara cu noroc şi Ion Barbu, trage-te-aş de barbă cu poeziile tale! Te-ai gândit vreodată dacă Eminescu chiar voia să zică toate lucrurile alea pe care le-ai citit în critica literară sau poate fumase ceva periculos rău?
Probabil toţi scriitorii s-au lovit de ideea asta la un moment dat, eu ştiu sigur că aş intra în panică dacă aş fi scriitor: Ce mă fac dacă oamenii nu înţeleg mesajul meu? Ei bine, înţeleg mesajul tău. Îl înţeleg ca la telefonul fără fir. Fiecare filtrează cu ochii minţii şi rămâne cu latura poveştii cu care rezonează. Mulţi se vor grăbi să îţi atribuie semnificaţii complexe pe care tu nici nu le-ai fi bănuit vreodată - de departe preferatul meu e drumul iniţiatic: personajul n-a trăit cu adevărat până nu ai scris tu despre el :D
Încet încet ne pierdem de esenţial. Esenţialul meu, desigur. Actualmente, pentru mine pictura e intangibilă. Nu o să pot să relaţionez niciodată cu un tablou, oricât de faimos şi desăvârşit ar fi. Am fost şi la Van Gogh şi la Rijksmuseum, nu m-a mişcat nimic. Sculptura, nici atât. Arhitectura îmi pare într-o bună măsură inginerie pură, altfel rămâne la stadiul de desen. Muzica? Normal ca muzica e artă, dar ce facem cu artişti ca Marius Moga sau Lil John? "Ima flame with a jet, cuz i like my nuts wet!" (I very much like Lil John, btw)
Nu. Pentru mine există literatură şi film. Şi după o infinită introducere, ajung la ceea ce voiam de fapt să spun. Filmele sunt ele însele pline de prejudecăţi, vizuale sau nu, dar mai mult de-atât eu sunt împânzit de ele aproape de fiecare dată când văd un film.
Ce premii a luat? Oscar, Sundance, Ursul de Aur? Care e buzzul pe imdb? Ce notă are? Cine joacă? Câte premii a luat ăla? Cine a regizat, ce filme a mai făcut băiatu ăsta, e mai şmecher aşa sau foarte underground şi "doar pentru cunoscători"? Mi-ar fi şi ruşine să dau exemple, nu mă consider cunoscător :). Asta ca să nu mai zic ce îndârjeală îmi provoacă părerea altora despre un anume film. Dacă vreo fată amatoare de horroruri îmi zice că s-a plictisit la nush ce film "prea psihologic, dragă" imediat îmi suscită interesul şi îmi devine simpatic pe nedrept. Dacă citesc ceva pe Vladinho, de exemplu :)), despre ultima apariţie în topurile americane, în termeni laudativi, deja ştiu ce film n-o să văd anul ăsta. Şi tot aşa.
Citând de pe hard-disk (nu e al meu, e al unui prieten), intenţionez să vizionez următoarele filme "grele": North by Northwest, Jeux d'enfants, Breaking the waves, Citizen Kane, Seven Samurai, Apocalypse Now, Blade Runner, Vertigo (nu vă plictisesc cu filmele uşurele - vezi? asta e prejudecată!) şi tocmai faptul că le consider grele mă împiedică să le văd într-o seară din săptămână, casual, cu o bere în mână după muncă. Prejudecăţi grămadă!
Să vorbim şi despre cărţi. Ce poţi să afli despre ele? Aproape niciodată nu citesc recenzii (sorry, Tomata, sorry Barbie, citesc doar titlul), poate doar ce scrie pe spate, lucru care-mi iese imediat pe cealaltă ... hmm, orbită. E adevărat că multe cărţi sunt foarte cunoscute. E adevărat că mulţi oameni recomandă un număr de cărţi care odată ce încep să se repete îşi găsesc un locşor în spatele minţii mele şi se cuibăresc acolo, până când drumurile noastre se vor întâlni la Cărtureşti sau Gaudeamus. Singurul motiv pentru care cer recomandări de lectură e faptul ca sunt mult prea multe bune, precum toate lucrurile care merită pe lumea asta. Pentru că nu pot trage la sorţi, aleg să merg pe recomandări, nu ale oamenilor pe care îi admir (cum ar fi la filme) ci oameni care citesc (mai) mult - şi nu le cer recenzii de carte. Pur şi simplu le cer titlul şi autorul. Odată ce încep lectura, orice altceva nu mai contează, se ridică pereţi în jur, uit filme şi păreri, similitudini şi antiteze sau influenţe literare. Poate de-asta voi rămâne novice perpetuu, n-am să pot spune niciodată ce şi cine a influenţat o carte.
Singurele două cărţi care au fost alterate din exterior, după memoria curentă, sunt On the Road şi De ce iubim femeile. Nu mă întrebaţi de ce.
Caut în continuare modalităţi de a elimina prejudecăţile din calea vizionării unui film, bun sau nu. Poate nişte studii de cinematografie?
Când eram mic, credeam că pictura e artă, punct. Muzica şi filmele erau pentru divertisment. Nu am citit niciodată nimic despre artă şi probabil nici nu voi citi, fiind unul din domeniile care chiar nu îmi suscită interesul: teoria artei, zic. Pe mine mă interesează mai mult practica.
Acum totul e artă, chiar şi ceea ce nu demult era revoltător. Mă rog, aproape tot, dar nu m-aş mira dacă în viitor afişele Penthouse vor fi vintage, vândute ca piese de colecţie la vreo licitaţie cu strigare şi dat drumul (la portofel). Până şi Puya se auto-intitulează artist, la care dau replica lui Ralu Filip: "Dacă Puya e artist, atunci Cristi Minculescu e Michelangelo" - doar pentru că sună bine :). Ce naiba, am ajuns să scriem cărţi cu litere mici, sfidând regulile limbii române de dragul simpatiei generaţiei messenger.
Nu vreau să critic absolut nimic, departe de mine gândul, dar e o discrepanţă mare între cauză şi efect, să îi zicem aşa. Între ce scrie autorul, gândurile lui, direcţia pe care vrea să o imprime romanului său şi buchetul de simbolistică pe care i-l atribuie criticii sau profesorii de română :o) Mărturie stau 4 ani de liceu în care toţi am fost exasperaţi de Eminescu, Moara cu noroc şi Ion Barbu, trage-te-aş de barbă cu poeziile tale! Te-ai gândit vreodată dacă Eminescu chiar voia să zică toate lucrurile alea pe care le-ai citit în critica literară sau poate fumase ceva periculos rău?
Probabil toţi scriitorii s-au lovit de ideea asta la un moment dat, eu ştiu sigur că aş intra în panică dacă aş fi scriitor: Ce mă fac dacă oamenii nu înţeleg mesajul meu? Ei bine, înţeleg mesajul tău. Îl înţeleg ca la telefonul fără fir. Fiecare filtrează cu ochii minţii şi rămâne cu latura poveştii cu care rezonează. Mulţi se vor grăbi să îţi atribuie semnificaţii complexe pe care tu nici nu le-ai fi bănuit vreodată - de departe preferatul meu e drumul iniţiatic: personajul n-a trăit cu adevărat până nu ai scris tu despre el :D
Încet încet ne pierdem de esenţial. Esenţialul meu, desigur. Actualmente, pentru mine pictura e intangibilă. Nu o să pot să relaţionez niciodată cu un tablou, oricât de faimos şi desăvârşit ar fi. Am fost şi la Van Gogh şi la Rijksmuseum, nu m-a mişcat nimic. Sculptura, nici atât. Arhitectura îmi pare într-o bună măsură inginerie pură, altfel rămâne la stadiul de desen. Muzica? Normal ca muzica e artă, dar ce facem cu artişti ca Marius Moga sau Lil John? "Ima flame with a jet, cuz i like my nuts wet!" (I very much like Lil John, btw)
Nu. Pentru mine există literatură şi film. Şi după o infinită introducere, ajung la ceea ce voiam de fapt să spun. Filmele sunt ele însele pline de prejudecăţi, vizuale sau nu, dar mai mult de-atât eu sunt împânzit de ele aproape de fiecare dată când văd un film.
Ce premii a luat? Oscar, Sundance, Ursul de Aur? Care e buzzul pe imdb? Ce notă are? Cine joacă? Câte premii a luat ăla? Cine a regizat, ce filme a mai făcut băiatu ăsta, e mai şmecher aşa sau foarte underground şi "doar pentru cunoscători"? Mi-ar fi şi ruşine să dau exemple, nu mă consider cunoscător :). Asta ca să nu mai zic ce îndârjeală îmi provoacă părerea altora despre un anume film. Dacă vreo fată amatoare de horroruri îmi zice că s-a plictisit la nush ce film "prea psihologic, dragă" imediat îmi suscită interesul şi îmi devine simpatic pe nedrept. Dacă citesc ceva pe Vladinho, de exemplu :)), despre ultima apariţie în topurile americane, în termeni laudativi, deja ştiu ce film n-o să văd anul ăsta. Şi tot aşa.
Citând de pe hard-disk (nu e al meu, e al unui prieten), intenţionez să vizionez următoarele filme "grele": North by Northwest, Jeux d'enfants, Breaking the waves, Citizen Kane, Seven Samurai, Apocalypse Now, Blade Runner, Vertigo (nu vă plictisesc cu filmele uşurele - vezi? asta e prejudecată!) şi tocmai faptul că le consider grele mă împiedică să le văd într-o seară din săptămână, casual, cu o bere în mână după muncă. Prejudecăţi grămadă!
Să vorbim şi despre cărţi. Ce poţi să afli despre ele? Aproape niciodată nu citesc recenzii (sorry, Tomata, sorry Barbie, citesc doar titlul), poate doar ce scrie pe spate, lucru care-mi iese imediat pe cealaltă ... hmm, orbită. E adevărat că multe cărţi sunt foarte cunoscute. E adevărat că mulţi oameni recomandă un număr de cărţi care odată ce încep să se repete îşi găsesc un locşor în spatele minţii mele şi se cuibăresc acolo, până când drumurile noastre se vor întâlni la Cărtureşti sau Gaudeamus. Singurul motiv pentru care cer recomandări de lectură e faptul ca sunt mult prea multe bune, precum toate lucrurile care merită pe lumea asta. Pentru că nu pot trage la sorţi, aleg să merg pe recomandări, nu ale oamenilor pe care îi admir (cum ar fi la filme) ci oameni care citesc (mai) mult - şi nu le cer recenzii de carte. Pur şi simplu le cer titlul şi autorul. Odată ce încep lectura, orice altceva nu mai contează, se ridică pereţi în jur, uit filme şi păreri, similitudini şi antiteze sau influenţe literare. Poate de-asta voi rămâne novice perpetuu, n-am să pot spune niciodată ce şi cine a influenţat o carte.
Singurele două cărţi care au fost alterate din exterior, după memoria curentă, sunt On the Road şi De ce iubim femeile. Nu mă întrebaţi de ce.
Caut în continuare modalităţi de a elimina prejudecăţile din calea vizionării unui film, bun sau nu. Poate nişte studii de cinematografie?
Am terminat un Cărtărescu mic, un fel de lectură obligatoriu-snoabă, cum ar zice unii. Nu mi-a plăcut prea mult, dar dincolo de gusturile în materie de lectură şi aşteptările de la un text, se pune problema femeilor.
Sunt femeile de iubit pentru că sunt femei, nu sunt bărbaţi şi nici altceva? Cât de relevant poate fi un romantic incurabil purtător de penis în materie de femei, nefiind deosebit de experimentat în domeniu, după cum singur afirmă? Se pare că multe din povestiri i s-au publicat în Elle, Tabu şi alte reviste care nu sunt de femei, dar în condiţiile anilor 2000, cum poţi să spui că iubim femeile pentru că nu se masturbează? Pe ce lume trăieşti tu, Mircea? Încerci să idealizezi femininul atribuindu-le o sfinţenie de-a dreptul hilară? Ştiu, ştiu, şi rahatul lor miroase a levănţică.
Îmi permiţi să-ţi spun Mircea? am uitat să te întreb în paragraful anterior. Să presupunem că îmi dai voie. Totuşi, pe bomba de aur n-ai avut-o, însă ţi-ai proiectat-o în patul tău în locul femeii întâmplătoare pe care ai agăţat-o în ultima seară la mare. Săraca Mădă sau Cătă nu era destul de femeie pentru tine? Pentru că penisu înfierbântat de soare şi-a stabilit singur o categorie exclusivistă în care, vezi Doamne, nu putea intra nici o femeie în afară de blonda de pe plajă? Din cum ai descris-o tu, pare un fel de Nicoleta Luciu blondă. Sau mai bine o Roxana de-aia de la Antena. Ţâţe mari, mare şi ea, o fi având şi labii aurii, dracu ştie. Păr bogat şi gata reţeta, we're all set! Acum să o pozăm cu ochii minţii, să o photoshopăm cu niscaiva cuvinte bine alese şi o vom memora pe vecie într-un JPEG pe 8 neuroni, ca mai târziu să o elogiem într-o povestioară ce va deveni subiectul adoraţiei atâtor femei pentru că le amăgeşte crezând că toţi bărbaţii sunt incurabil romanţioşi şi au obiceiul de a pune femeia pe piedestal.
Mai presus de toate, nu mi-a plăcut cum femeia devine simply o fiinţă superioară. Să lăsăm visarea un pic deoparte, cum rămâne cu femeia care e bătută de bărbat şi în continuare rămâne cu el pentru că îl iubeşte? Devine fiinţă inferioară, decade din miroboloşenia ei feminină? Cum rămâne cu femeile snoabe, cu cele afectate, cu cele băieţoase? Ce ne facem cu femeile grase? Eşti dezgustat de şunci revărsându-se din blugi. După 6 luni, o reîntâlneşti mult mai slabă, arată extraordinar şi parcă-parcă ai vrea să o f*ţi (mi s-a atras atenţia că m-aş transforma într-un alt personaj înjurător al blogosferei, aşa că mă cenzurez din când în când). Acum începi să îi scrii poezii, să îi faci curte, orice ca să ajungi între coapsele alea, dar tu ai impresia că e o împreunare magică, guşti din dulcele nectar al zeilor, mângâi divinele gurguie, etc. După alte 3 luni, în urma unei despărţiri dureroase, a luat iar în greutate şi nici gând să îi mai arunci o privire interesată. Poate dacă ar mai slăbi, cine ştie, poate o să o mai suni.
Am găsit un tabel foarte drăguţ, vă invit şi pe voi să aflaţi că nu există femei mai înalte de 1.80. Nu ştiaţi, nu? Păi femeile trebuie să fie cum le vrem noi, cum le visăm, cum ni le imaginăm, imaginaţie alimentată pentru unii mai impresionabili de lecturi precum Cărtărescu. Dacă nu sunt aşa cum le vrem noi pur şi simplu nu sunt femei pentru noi. Poate pentru alţii.
Cu tot respectul, cred că astfel de povestiri nu fac decât să adâncească diferenţele între sexe şi opiniile contrastante ale fiecăruia despre celălalt.
Poate cel mai frustrant e faptul ca m-am regăsit pe mine în povestirile lui, eu cel de-acum prea puţini ani.
In vederea integritatii fizice si mentale, necesit:
-livrarea salariului pe card pana in data de 26.01.2009.
-vizionarea filmelor nominalizate la Oscar cu scopul de a fi complet informat in noaptea decernarii premiilor Adademiei de Film. Prioritare sunt: The Wrestler, Frost/Nixon, The curios case of BB, Persepolis, The Reader, Wall-E, Revolutionary Road, Doubt, Milk, la care se adauga Gran Torino, The Visitor, Vicky Cristina Barcelona, In Bruges, Seven Pounds.
-participarea, in calitate de spectator, la Best Film Festival, in limita timpului disponibil.
-minim o alcoolizare de intensitate moderata in urmatoarea saptamana, care poate fi substituita cu succes de doua alcoolizari degustative.
-incheierea unui acord verbal de principiu cu un profesor supraveghetor pentru lucrarea de licenta scadenta in iulie 09.
-un control medical.
-exercitiu epuizant pentru tonifierea muschilor.
-minim 30 de ore de somn in urmatoarele 5 zile.
-lecturarea cu succes a tuturor cartilor restante ce rezideaza sub patul conjugal.
-familiarizarea cu albumele descarcata apartinand unor artisti precum OAR, Propellerheads, Yonderboi, Parov Stelar, Gym Class Heroes, Zero 7, Lamb, Kenna.
-inscrierea la Bursa Metropotam pentru imbrobodirea cu fantezii de maretie si castig facil, in speta participare la BestFest 2009 unde voi putea fiinta in compania unor formatii precum Iggy Popp and the Stooges, Killers, Franz Ferdinand.
Necesit cel putin un prieten de demult.
