Mama lor de vânzători ambulanţi!
Un cetăţean respectabil care se întâmplă să fiu eu încerca să achite o vizită la dentist. Normal, recepţionera nu are bani să-mi dea rest. Eu am şi cerut banii în avans că să am să le plătesc şi ei nu catadicsesc să facă nici cel mai mic efort să uşureze viaţa ambelor părţi. Normal, eu trebuie să mă duc să schimb, dar să las rucscacul acolo, şi asta după o lungă perioadă de gândire, nu cumva vrea să fugă fără să plătească 20 de lei, golanul.
Pentru 6 bancnote amărâte cu suma de 100 lei a trebuit să mă milogesc la trei chioşcuri de cartier din spatele blocurilor gri din Militari. Eram la concurenţă cu trei puşti impielitati care voiau şi ei să schimbe 50 lei.
Cred că ştim amândoi că ai bani să-mi schimbi. Dar pe tine te doare în cur de problema mea, îţi urmăreşti interesul, de parcă e chioşcul lu' tac-tu. Oare dacă aş fi fost la fel de mârlan ca tine şi aş fi cumpărat o gumă cu 100 de lei era mai bine? Oare ai fi refuzat să mă serveşti? Mai mai că te-aş înţelege dacă nu aş şti că e ATÂT de simplu să faci rost de bani schimbaţi, te tragi atâta pe cur cu mărunţii tăi!
A trebuit să merg până după Gorjului ca să scot bani de la un bancomat. Trebuie să recunosc că apreciez mai mult hypermarketurile şi a lor plată prin card şi îmi va face deosebită plăcere să fac asta dacă voi locui în ţări mai vestice.
Şi dacă tot m-am enervat, să le zic de diabet şi celor de la magazinul din spatele P7. Cei mai mulţi vânzători sunt femei şi cele mai multe din vânzătoarele femei te privesc cu scârbă şi îţi dau restul în acelaşi spirit. O chestie extrem de simplă, dar pentru care îmi vine să îi izbesc cu capul de tejghea. Această tejghea e netedă şi lucioasă. Vânzătoarea îţi pune un număr de monede, de obicei de 10 bani, dacă nu îi e prea scârbă să îţi dea rest (pt că uneori îţi oferă bomboane sau îţi cere ţie mărunt că ea n-are) . Aceşti bani îi pune pe tejghea. Ar putea foarte frumos să ţi-i aşeze în mână, dar alege să îi pună jos, de unde tu te chinui să le ridici, fiind dificil ca naiba. Şi eu mă simt de căcat încercând să iau monede de 10 bani câte una, mai ales dacă e coadă. Deşi sunt banii mei. Maică-mea zicea demult, când lucra la un chioşc, că e frumos să laşi măruntul acolo, îl poate folosi omul ca să-şi cumpere un bilet până acasă. Dar pe vremea aia era mai multă sărăcie. Şi pentru că era maica-mea, era şi mai multă sărăcie.
E un singur bărbat care vinde şi omul e şi politicos şi îţi mai şi oferă rest ŞI bon direct în mână. Ar fi drăguţ dacă cei mai mulţi vânzători nu ţi-ar fute ziua iremediabil şi sistematic, încă mai sper.
Se afișează postările cu eticheta ţărănie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ţărănie. Afișați toate postările
..unei vaci.
Să vă zic. Am fost la Adevărul să-mi iau restul volumelor din Shogun şi Papillon, dacă tot l-am văzut în listă, e meseriaş. Am aşteptat 5-7 minute la o coadă totuşi acceptabilă, doar că oamenii ieşeau cu toată colecţia disponibilă. Femeia care distribuia n-avea nici o treabă, ziceai că vinde ţigări la chioşcul din colţ, aşa plictisită era, nici nu-ţi dădea cartea în mână, Doamne fereşte.
Întâmplător am făcut prostia să nu am destui bani la mine. Nici nu mi-am dat seama, mai lipseau vreo 4 lei să-mi iau toate patru volumele. A trebuit să mă duc la cel mai apropiat bancomat şi să revin în 15 minute cu banii. Ghici ce, nu mai avem volumul 3 din Shogun! Măi femeie, am fost acum 10 minute, unde dracului s-au dus? Eeee, uitaţi că şi domnul de afară aşteaptă - era un moş foarte 'telectual care aştepta răbdător să vină cărţile.
Mi-am făcut de plimbare în jurul stâlpilor de susţinere vreo 15 minute până au adus nişte cărţi de la subsol, cu greu. Între timp se făcuse coadă şi între mine şi bătrân se interpusese o femeie mai tuciurie şi rotunjoară, să nu-i zic ţigancă grasă. Când s-au îndurat să ne şi cheme, dă să intre moşulică şi se trezeşte unul care stătea în lateral să se bage el înainte. Săracul om se consolează, a aşteptat atât, ce mai contează 2 minute. Tuciuria îl întreabă: Eraţi dumneavoastră? Omul: Da, păi ştiţi de când aştept, sunt aici de jumătate de oră şi - arată spre mine - era şi domnul aici.
Eu în gândul meu mă gândeam (cu gândul) că poate femeia se simte în situaţia aia, că poate nu ştia că eu totuşi aşteptam la coadă când se băgase în faţa mea, mai ales după ce a debitat din puţul gândirii: "Păi să mai respectăm şi noi coada, domle!". Evident, nu s-a întâmplat nimic cu boaba aia de mazăre pe care o plimbă de colo-colo pe post de creieraş şi m-am abţinut de două ori să nu îi trântesc aceeaşi replică în meclă.
Hint: moşul a luat o singură carte, întâmplător ce aşteptam şi eu. Eu per total am luat 2 cărţi egal 4 volume, adică ce mă interesa să recitesc. Tuciuria a luat un teanc mare, probabil pe toate, băiatul finuţ care se băgase în faţă a luat la fel tot la grămadă. Oare cine le ia pentru citit şi cine le ia pentru bibelou? Temă de gândire pentru acasă.
Să vă zic. Am fost la Adevărul să-mi iau restul volumelor din Shogun şi Papillon, dacă tot l-am văzut în listă, e meseriaş. Am aşteptat 5-7 minute la o coadă totuşi acceptabilă, doar că oamenii ieşeau cu toată colecţia disponibilă. Femeia care distribuia n-avea nici o treabă, ziceai că vinde ţigări la chioşcul din colţ, aşa plictisită era, nici nu-ţi dădea cartea în mână, Doamne fereşte.
Întâmplător am făcut prostia să nu am destui bani la mine. Nici nu mi-am dat seama, mai lipseau vreo 4 lei să-mi iau toate patru volumele. A trebuit să mă duc la cel mai apropiat bancomat şi să revin în 15 minute cu banii. Ghici ce, nu mai avem volumul 3 din Shogun! Măi femeie, am fost acum 10 minute, unde dracului s-au dus? Eeee, uitaţi că şi domnul de afară aşteaptă - era un moş foarte 'telectual care aştepta răbdător să vină cărţile.
Mi-am făcut de plimbare în jurul stâlpilor de susţinere vreo 15 minute până au adus nişte cărţi de la subsol, cu greu. Între timp se făcuse coadă şi între mine şi bătrân se interpusese o femeie mai tuciurie şi rotunjoară, să nu-i zic ţigancă grasă. Când s-au îndurat să ne şi cheme, dă să intre moşulică şi se trezeşte unul care stătea în lateral să se bage el înainte. Săracul om se consolează, a aşteptat atât, ce mai contează 2 minute. Tuciuria îl întreabă: Eraţi dumneavoastră? Omul: Da, păi ştiţi de când aştept, sunt aici de jumătate de oră şi - arată spre mine - era şi domnul aici.
Eu în gândul meu mă gândeam (cu gândul) că poate femeia se simte în situaţia aia, că poate nu ştia că eu totuşi aşteptam la coadă când se băgase în faţa mea, mai ales după ce a debitat din puţul gândirii: "Păi să mai respectăm şi noi coada, domle!". Evident, nu s-a întâmplat nimic cu boaba aia de mazăre pe care o plimbă de colo-colo pe post de creieraş şi m-am abţinut de două ori să nu îi trântesc aceeaşi replică în meclă.
Hint: moşul a luat o singură carte, întâmplător ce aşteptam şi eu. Eu per total am luat 2 cărţi egal 4 volume, adică ce mă interesa să recitesc. Tuciuria a luat un teanc mare, probabil pe toate, băiatul finuţ care se băgase în faţă a luat la fel tot la grămadă. Oare cine le ia pentru citit şi cine le ia pentru bibelou? Temă de gândire pentru acasă.
Mânca-mi-ai organul mie şi întregului arbore genealogic masculin, ţărane.
Problema cu scările de la metrou e că la coborâre nu scrie nicăieri că se stă pe dreapta şi se coboară pe stânga, să vadă şi euglena verde corespunzătoare. Ar fi trebuit să fie o pancartă mare de care să se lovească dacă staţionezi pe stânga, să te trezească din reverie, pentru că tu eşti, nu-i aşa, visător, maimuţă surdă.
Un specimen de cercopitec staţiona pe partea stângă a scărilor de metrou, sensul de coborâre. Metrul ajunsese deja în staţie, chiar înainte de a apuca eu să cobor însă era aglomeraţie. Îmi zic: poate îl prind. Dau să cobor, într-un mod foarte ciudat toată lumea stă pe dreapta, chiar am loc. Însă înainte să ajung la baza scărilor, un morman de carne umană blochează calea. Normal, cineva stătea şi pe dreapta, dar acela nu era de învinovăţit. Dau să trec, rostesc acel cuvânt urât: "Pardon!". Mi se pare că mă aude, dar e doar o impresie. Totuşi, această piedică în calea progresului omenirii se urneşte. Mă bucur, îmi închipui că ajung şi eu la metrou. Nu, de fapt avortul umblător vrea el să intre în metrou. Merge de parcă s-ar târî, nu are nici o grijă pe lumea asta imbecilă ca şi el. Din spatele meu sare un altul care vrea să intre în metrou, mă depăşeşte şi ajunge la fix. Perechea de coaie sfrijite, odată ce s-a văzut în metrou, nu se clinteşte de lângă uşă. Poate dacă nu ar fi fost mulţimea de oameni care ieşea din metrou, aş fi putut să ocolesc tona de rahat umblător. Dacă nu s-ar fi aşezat amândoi în uşă ca două lesbiene regurgitante de rahat una în gura alteia, aş fi reuşit să intru totuşi în vagon. N-a fost să fie.
Nu-mi mai aduc aminte ultima dată când am înjurat cu voce tare de unul singur.
După aia am văzut un panou uriaş cu Mihaela Rădulescu făcând reclamă la colecţia Jurnalului Naţional şi am pufnit în râs.
Problema cu scările de la metrou e că la coborâre nu scrie nicăieri că se stă pe dreapta şi se coboară pe stânga, să vadă şi euglena verde corespunzătoare. Ar fi trebuit să fie o pancartă mare de care să se lovească dacă staţionezi pe stânga, să te trezească din reverie, pentru că tu eşti, nu-i aşa, visător, maimuţă surdă.
Un specimen de cercopitec staţiona pe partea stângă a scărilor de metrou, sensul de coborâre. Metrul ajunsese deja în staţie, chiar înainte de a apuca eu să cobor însă era aglomeraţie. Îmi zic: poate îl prind. Dau să cobor, într-un mod foarte ciudat toată lumea stă pe dreapta, chiar am loc. Însă înainte să ajung la baza scărilor, un morman de carne umană blochează calea. Normal, cineva stătea şi pe dreapta, dar acela nu era de învinovăţit. Dau să trec, rostesc acel cuvânt urât: "Pardon!". Mi se pare că mă aude, dar e doar o impresie. Totuşi, această piedică în calea progresului omenirii se urneşte. Mă bucur, îmi închipui că ajung şi eu la metrou. Nu, de fapt avortul umblător vrea el să intre în metrou. Merge de parcă s-ar târî, nu are nici o grijă pe lumea asta imbecilă ca şi el. Din spatele meu sare un altul care vrea să intre în metrou, mă depăşeşte şi ajunge la fix. Perechea de coaie sfrijite, odată ce s-a văzut în metrou, nu se clinteşte de lângă uşă. Poate dacă nu ar fi fost mulţimea de oameni care ieşea din metrou, aş fi putut să ocolesc tona de rahat umblător. Dacă nu s-ar fi aşezat amândoi în uşă ca două lesbiene regurgitante de rahat una în gura alteia, aş fi reuşit să intru totuşi în vagon. N-a fost să fie.
Nu-mi mai aduc aminte ultima dată când am înjurat cu voce tare de unul singur.
După aia am văzut un panou uriaş cu Mihaela Rădulescu făcând reclamă la colecţia Jurnalului Naţional şi am pufnit în râs.
