School  
 Cursul de 3D Modeling a început de 3 săptămâni dar până acum nu am fost, pentru că e luni şi miercuri de la 9. Păcat, pare interesant! În 3 ocazii mi-am dat seama la ora 3 dimineaţa că a doua zi aveam curs, am stat până la 5 şi m-am aşezat în pat cu grijă, de parcă mi-ar fi ajutat şansele să mă scol mai devreme. În schimb am făcut un assignment cu succes, pe următorul văd că-l face Vlad, eu nu mai am nici un chef. Săptămâna asta vreau să mă interesez ce fac ca proiect de experimentare şi când, fie în perioada a patra fie la începutul anului viitor. Mai am de plătit jumătate din taxa de anul asta şi apoi până în septembrie sunt ok.
 
 Reţete
 Mi-am reorganizat reţetele salvate de-a lungul timpului în Desert/Pui/Cartofi şi pleava, cred că e destul de clar ce-mi place să mănânc. Mi-am cumpărat tot felul de ustensile de cuptor şi mănânc chestii pre-gătite, doar le încălzesc la cuptor. Nu ştiu dacă tiramisu sau negresă.
 
 Movies
 Am terminat de văzut tot de Oscar. Orice-ai zice despre premii, nu celebrează filme urâte, tocmai de-asta anul asta mi-au plăcut îndeosebi 127 Hours, The Fighter, Social Network, Winter's Bone. E bine, mă duc în Amsterdam să văd filme, că tot e gratis, m-am gândit poate să mă duc şi în Delft, dar what's the point.
 
 PC's
 Cred că v-am mai zis că am împrumutat la un moment dat 3 cărţi de Java de la bibliotecă şi chiar în perioada aia am început un curs la care a trebuit să programez în C++, deci nu am citit nimic din ele. Acum am pus mâna pe cartea lui Andrei pe care m-a rugat să o comand şi m-a apucat iar dorul de Java. A, şi caut o carte pentru taică-meu, un fel de Computers for Dummies, preferabil în română, că să nu trebuiască să-i cumpăr şi mp3 player şi lecţii de engleză.
 
 Mp3 players
 Povestea e exasperantă deja, vreau să-mi cumpăr player şi mi-e frică să nu iau o decizie greşită (deşi majoritatea alegerilor materiale pe care le-am făcut au fost urmate de o perioadă de iubire cu de-a silă, m-am obişnuit cu de toate). Am plecat de la un player simplu de muzică, pentru când alerg, şi am ajuns la mp4 player cu touchscreen, memorie de 16-32, ipod cu wifi şi prostii, până la smartphone.  Tot nu ştiu ce să cumpăr.
 
 Music
 Nu s-a schimbat nimic, mă duc pe 5 la concert (slavă Domnului) şi în curând o să mă hotărăsc şi pentru Black Keys. De fapt, ce mă tem eu aşa, oricum sunt singur în tot restul timpului, aş putea să fiu foarte frumos singur pentru câteva ore în plus la un concert. Cu ocazia asta exersez şi agăţatul în club, ceea ce n-am făcut niciodată.
 
 
 To do
 Nu mi s-a mai pus o piedică de foarte mult timp, începe să devină suspect. Am chestii uzuale pe listă, programare medic, ridicat paşaport, previziuni Oscar, cumpărat bilete, atins borna de 10 kilometri de alergat, ceva cărţi şi lucruri de făcut prin casă. 

 Îmi pare destul de rău că nu apuc să merg la petrecerea roblogfest, dacă ştiam că e aşa aproape de venirea mea îmi făceam planurile altfel, dar aşa, da-o dracu mă. N-o să apucăm să ne vedem, voi bloggeri, şi e limpede după ultima experienţă că ne e mai potrivită interacţiunea din spatele monitoarelor, o bere ar fi prea ciudată, sunteţi toţi cuplaţi, muncitori, oameni serioşi cu probleme, nu ca mine. Poate după ce mă-mbogăţesc.
Sper că Irina mă iartă că am fost Gică contra twister și am sucit problema până n-a mai ieșit nimic, dar mă voi revanșa cu planuri mărețe, aș putea să ți le zic, dar ar trebui să te omor!
 
 A propos, acest text este în competiţia pentru cel mai bun post pe blog la categoria Personal, votaţi-mă! No officer, I haven't been drinking.
 

 Este linkul cel mai accesat pe calculatorul meu în ultima vreme, tot căutând filme şi răsfoind zeci de pagini în căutarea unui film distractiv pentru seară (sau după-amiază, sau noapte). Mă trezesc mereu vizionând chestii ieftine, popcorn-ready, pentru că, după cum unii dintre voi ştiu, nu e uşor să trăieşti o vară întreagă izolat şi să-ţi păstrezi integritatea mintală, trebuie să ai parte constant de filme uşoare care să nu-ţi solicite intelectul în timp ce te hlizeşti la glume proaste cu virgini, zombie, creaturi slinoase, super-eroi născociţi de junkies, două ore de împuşcături sau Jason fucking Statham.
 
 Singurul motiv pentru care scriu despre metoda mea preferată de a pierde timpul este împlinirea vârstei fragede de 1000 de filme, ceea ce mi-a oferit o satisfacţie deosebită (la mare concurenţă cu ploile de afară şi untul de arahide). Chiar dacă m-am cine-prostituat în ultima vreme, după părerea snobilor, astfel de filme nu-mi par plăceri vinovate ci distracţie pură, plus că am văzut şi filme mişto cum ar fi Mary and Max, Gone Baby Gone, Dummy, Lars and the real girl, 3:10 to Yuma, sau filme presupus clasice pe care le-am găsit a fi supra-evaluate, A Clockwork Orange, Waking Life, Primer sau Dr. Parnassus.
 
 În încheiere, aş dori să vă prezint cele câteva filme pe care n-am reuşit să le duc la bun sfârşit (pe unele doar le-am început şi eram să mor de plictiseală, nu din cauza filmului ci pentru că sunt o floare delicată), anume Synecdoche, NY, Syriana, Adventureland, Bottle Rocket şi Wall Street.
 
 Ca PS, pentru că-mi sunteţi simpatici (nu tu), iată şi filmele cu care mă chinui de un car de ani, pentru care sunt convins că am nevoie de companio(a)n(a) pentru vizionare, că altfel nici în vecii vecilor n-am să am răbdare: din nou Syriana, Babel, Breaking the waves Dogville Dancer in the dark, Full Metal Jacket şi Platoon, Persepolis şi Waltz with Bashir, Solaris, Confessions of a dangerous mind, Paranoid park şi Pi, The Reader şi The Savages, Wendy and Lucy *exhale* şi astea au fost cele mai importante.
 
 Nu vreau sfaturi despre ce să NU văd, mai mult strică decât ajută. 

 Nu ştiu dacă a fost vreodată o concepţie greşită despre bloggeri cum că ar fi nişte tocilari care nu au viaţă socială, dar ce ştiu e că un om fără viaţă socială n-ar putea sub nici o formă să fie blogger, pentru că vedeţi şi voi cum se adună pânzele de păianjeni pe la colţuri - n-ar avea despre ce să scrie.
 
 V-aţi întrebat vreodată ce face un sihastru în peştera lui timp de 40 de zile? Acelaşi lucru pe care-l face şi Tom Hanks pe o insulă pustie. Fie că te izolezi din proprie iniţiativă sau eşti abandonat, primul lucru pe care-l faci e să-ţi găseşti punctul de echilibru, în care hohotele de plâns metaforic au secat şi găseşti un motiv pentru a te scula dimineaţa. De cele mai multe ori nu găseşti, aşa că te scoli la prânz sau după-amiază. Apoi îţi faci un plan şi scrutezi împrejurimile după arbori de cocos şi animale sălbatice. Îţi faci un plan la limită în care supravieţuieşti o săptămână cu nuci de cocos şi sărbătoreşti o zi cu carne. De cele mai multe ori nu reuşeşti, aşa că te înfometezi câteva zile pe lună.
 
 După aceea îţi cauţi perechea, prietenul la nevoie, Dumnezeu sau Wilson. Ştie să asculte toate problemele tale, te bate pe umăr când îţi vine să termini cu totul, după fiecare eşec te îmbărbătează şi aşa îţi găseşti resursele să mergi înainte. Nu ştii dacă o să se termine vreodată, dar tu aştepţi, îţi spui că speranţa moare ultima, că "hope for the best, prepare for the worst" şi tot aştepţi dar nu vine nimic. Te gândeşti să faci o plută din lemn de coconut dar îţi dai seama că n-ai unde să te duci, tu trebuie să te descurci aici, nu e ca-n filme. Nu e o societate civilizată care abia aşteaptă să te reprimească în braţele ei, nu vei fi un erou la întoarcere, vei avea mai multe probleme decât pe o insulă pustie.
 
 Atunci realizezi că n-ai scăpare şi nu e nici o cale de ieşire. Am făcut o greşeală, dar cel puţin e greşeala mea şi n-am decât să o duc până la capăt, oriunde ar fi capătul ăsta. Şi te mai întrebi: de ce nu sunt mai mulţi sihaştri sau naufragiaţi pe lumea asta?

O idee bună vine întotdeauna singură şi de obicei vine când trebuie sa dorm. Cea de faţă nu face excepţie.
Pentru că atunci cand am ochii închişi şi trebuie sa adorm mă gândesc la toata lumea, spre deosebire de atunci cand sunt treaz şi mintea îmi e goală de conţinut, mă gândeam la oamenii pe care nu i-am vazut. Am fost în Bucureşti în trecere şi mi-aş fi dorit să beau o bere cu toată lumea care mi-e dragă dar nu s-a putut (am fost şi refuzat!). Data viitoare n-o sa fie prea diferit, timpul va fi limitat şi va trebui să îmi organizez timpul foarte bine, ceea ce nu voi reuşi. Dar cum ar fi sa dau o petrecere?
Ehehe, pai daca aş avea eu bani să plătesc pentru aşa ceva, now that would be something. Dar partea grea urmează abia acum: pe cine aş invita la petrecere? Fără să mă fofilesc, ca doar joc fotbal cu fi-su lu' Gates, banii n-ar fi o problemă. Habar nu am.
Zău vă zic că e o alegere grea. Aş face-o în cercuri concentrice. În cel mai mic aş pune oamenii care-mi sunt cei mai dragi, doar că oamenii ăştia nu se cunosc între ei. Deja am dat de un obstacol, wtf. Nu poţi să ai un chef unde oamenii nu se cunosc între ei, am făcut o întalnire de bloggeri aşa şi a fost o mare frectie de trafic, no more, please. Atunci trebuie sa mai adaugi cunostinte comune sa aiba fiecare la cine sa se raporteze. In cel mai rau caz, aduci niste oameni simpatici si dezinvolti care sa fie prietenosi cu lumea si sa-i inmoaie. Fuck that, I'm the star here, stop stealing the headlights, dude (urasc sa nu pot da nume!).
Ok, si cu femeile cum faci? Stii tu, "femeile", the ones. Bravo tie daca tu ai numai una, dar eu ce ma fac? I've done this before too, sucks. Le zici sa aduca pe cineva! preferabil feminin. Daca e cuplata cu atat mai bine, se elimina tensiunea "suntem amândoi singuri, ce facem?" Cât despre that very special lady (at the time), o invitatie speciala is in store, please come alone.
Ce facem cu bloggerii/ţele? Să vină cu un +1, ca la RBF. Mai intai those special ones, apoi alti cativa oameni cul care nu se supără de-o bere, apoi alti cativa oameni uber cul pe care mi-e rusine sa-i invit (dar o sa o fac pentru ca o sa fiu putred de bogat). Aici functioneaza aceeasi regula, trebuie neaparat ca fiecare sa cunoasca citeasca cel putin alti doi. Şi eu pe toţi.
Dupa aia te gandesti ca n-ar fi rau sa inviti si baietii cu care ai dat atatea goluri saptamana de saptamana. Apoi trebuie sa inviti toti fostii colegi, chiar si cei cu care nu mai vorbesti, pana si aia pe care nu-i placi, dar ce dracu, daca tot ai bani sa-i transporti cu avion particular. Colegii de grupa din facultate, bien-sur, unii s-ar putea sa fie mai greu de gasit, dar ilustrii care ne-au parasit vor fi atractia zilei. Bagi garnitura de colegi din Poli dar nu poti sa inviti cate o persoana asa ca inviti grupulete grupulete.
Petrecerea începe. Realizezi că ai sute de oameni veniţi mai mult sau mai puţin să te vadă (dacă nu cumva ai promis striptease şi Guţă) şi intri în panică, nu poţi să faci turul mulţimii de sute de ori, this is not a cocktail party (dar sunt cocktailuri). Va trebui să îţi iei ajutoare, din start nominalizezi câte unul pentru fiecare grup, pentru ăia din liceu, ăia din facultate, ăia de la fosta muncă (ah, uitasem să vă menţionez dar clar sunteţi invitaţi la petrecere!), unu de la actuala facultate (unde ştiu SUTE de oameni, serios, sunt foarte popular) şi mie îmi mai rămâne să strunesc doar femeile singure.
Se face miezul nopţii, lumea bea, se distrează, face sex oral and whatnot. Dintr-o dată, muzica se opreşte şi Mihai păşeşte pe scenă. Atenţie, urmează un moment artistic foarte deosebit, truth or dare! Vă rog păşiţi pe scenă.
Fiecare persoană care se află pe listă (cei pe care îi cunosc) primeşte două plicuri sigilate. Truth or dare? (plicurile sunt pentru mai târziu) Truth. Şi-i crăp în cap tot, fără menajamente, fără înflorituri (ok, mint, aici am nişte listuţe orientative pentru fiecare în parte, pregătite de acasă).
-"Te iubesc! da' aşa, puţin, din când în când."
-"Chiar dacă-mi eşti prieten bun, acum îmi vine să-ţi bag un pumn în freză, backstabbing mofo."
-"Ai fost cea mai mişto fată din liceu! dar nu m-a interesat să mă dau la tine; nu m-aş fi dat nici dacă mă interesa, zic şi eu."
-"Eşti grasă rău, pe cuvânt. Ce-i aia? ai o problemă cu tiroida? Cu ce te tratezi, ciocolată?"
-"Băi, eu mereu am avut o vagă impresie că eşti gay. M?"
-"Eşti singura fată cu care m-aş căsători, chiar dacă ştiu că n-o să meargă pentru că suntem prea la fel/diferiţi amândoi."
Astea sunt doar indicaţii pentru un discurs mult mai lung. Oricum, estimez că n-o să se întâmple prea des, n-am o reputaţie foarte bună când vine vorba de onestie. Atunci vor zice Dare. Proastă alegere!
-"Hmm, dintotdeauna am vrut sa stiu cum se simt țâțele tale la atingere . May I? Ahahaha, of course I may, I bought The Rock and Chuck Norris and can I do whatever I want, bitch!"
-"Provocare zici? Here's my white hairy butt, take a good look at it"!
-"Uhm, I've missed the touch of your cookie, can I put hand? Binehânţeles."
Ok, this was a bad idea, I'd probably feel most of the breasts and most of the asses (not the small tits and the huge behinds). I'd probably punch some people the face, go for a kiss or two to finish the job (sa ne-ntelegem, punching and kissing persoane diferite) . Partea asta a planului mai trebuie lucrata.
Tocmai mi-am dat seama că unora nu am ce să le spun. Cât de ciudat, există oameni cărora chiar nu am ce adevăr să le spun în faţă pentru că deja ştiu ce cred despre ei. Nu vă lăsaţi păcăliţi, e de bine, niciodată nu spun unui om de dulce. Efectiv mă mir că am astfel de oameni în viaţa mea şi mă blestem că nu îi ţin mai aproape mai des. Frate-miu ar fi unul dintre ei, dar s-o lăsăm mai moale cu afecţiunea, I only love people from outside my family, bla bla. Şi vai! sunt chiar mai mult de doi oameni! Ok, o să le scriu.
Aşa, şi într-unul din plicuri ar fi un cec cu bani. Dacă urăsc respectiva persoană îi dau 100 de euro sau ceva similar, în scârbă. Oamenilor dragi le dau fix cât au nevoie să-şi plătească datoriile şi să facă excursia de vis în jurul lumii, în SUA, în Japonia, să-şi cumpere formaţia preferată, etc. Lui tata îi plătesc creditele, casa şi manoperă pentru finisarea etajului de sus, bani să nu trebuiască să muncească deloc, abonament pe o linie aeriană să vină în Amsterdam de fiecare dată când e în călduri, un antrenor personal şi un nutriţionist să aibă grijă de silueta lui, să-şi poată găsi pantaloni pe măsură, poate o maşină şi şofer personal, nasol că e daltonist, nişte ochelari uber cool, cei mai buni medici pentru prevenirea bolilor care stau să apară, un câine şi cam atât, că îi ajunge. Ah, şi o tablă de şah.
În celălalt plic ar fi partea cu adevărul din Truth or dare. Ce, credeai că scapi?

Acesta a fost cel mai lung text inutil pe care l-ai citit vreodată. Cărţile proaste nu se pun.

Ştiu că e o întrebare stupidă, dar lipsa de activitate poate cimenta sedentariza un om, iar după cum ştiţi dacă moare sufletul, corpul funcţionează degeaba. Ei bine eu aş avea lucruri de făcut dar sunt atât de puţin pornit să le fac încât dimineaţa nu mă ridic din pat tocmai de-asta: De ce să mă scol? Ce-am eu de făcut mai rewarding decât a sta aici cu botu-n pernă şi înfăşurat ca o shaorma în plapumă? Nimic.
Dac-aş munci, ar fi ceva, m-aş scula. Dacă aş fi lucrător de noapte în vreo fabrică sau supermarket, nu m-aş plânge, aş dormi până după-amiază fără regrete. Dacă aş avea cursuri de dimineaţă într-un loc mai apropiat ar fi uber-cool, m-aş duce la toate şi nu m-aş îngrijora că n-am din ce să trăiesc, m-aş concentra pe şcoală.
Dar pentru că nu e ca mai sus, eu n-am chef. Aşa că vă întreb pe voi: cum vă motivaţi? Cum reuşiţi să faceţi treburile fără recompensă materială sau satisfacţie intelectuală, care nici măcar nu sunt pedepsite atât de grav dacă le-aş rata? Eu nu prea pot.

Fără complicaţii, fără regrete, fără lingering thoughts,
fără responsabilităţi organizatorice, să te chinui cu toate felurile de tâmpiţi care există,
fără datorii la bănci, fără nici un fel de datorii de fapt,
fără conversaţii epuizante de complezenţă care nu au nici un cuvânt în comun cu ceea ce se vrea a se spune,
fără prietenii de nevoie şi prefăcătorii ieftine,
fără maşină, soţie şi copii,
fără fapte de bine oferite fără a fi cerute pentru care te blestemi mai târziu (De ce dracu n-am stat în banca mea?),
fără conversaţii la coadă la ghişeu din care se nasc obligaţii şi vreo femeie care vrea să scrie o carte te roagă să-i repari calculatorul pentru că vrea să-şi înregistreze memoriile,
fără cadouri la ziua de naştere, paşte, crăciun, zi de nume,
fără dat de veste când eşti în oraş ca apoi să te chinui să jonglezi 48 de ore între somn, mâncare, traficul din Bucureşti şi prea multe persoane,
fără să oferi bani împrumut din proprie iniţiativă având încredere oarbă în oameni pentru că îi cunoşti şi pentru că iote, pe moment am bani,
fără eforturi financiare pentru excursii şi concerte stupide, trebuie să mâncăm,
fără scrâşnit din dinţi la vederea ei în braţele altuia sau la vederea ei arătând superb şi fericită sau la vederea ei arătând superb şi fericită şi în braţele altuia, unde cele trei "ele" nu sunt aceeaşi persoană,
fără femei în general pentru că sunt sămânţa diavolului,
no real emotion, just fake professionalism,
fără telefon, doar email,
fără ţigări şi cola care în cel mai bun caz te forţează să ieşi din casă în zilele ploioase când vrei doar să stai în fund şi să vezi filme.
Fără rude.

9h muncă+7h somn=16h=> rămân 24-16=8 ore neacoperite.
Dimineaţă te scoli la 07:00, cine se scoală devreme cască toată ziua, nu? dacă mai freci motanul o juma de oră te ridici din pat la 07:30. Mai rămân 07:30 ore din zi. Vrei să faci un duş 15 min, mănânci 20 şi te îmbraci în 10 minute şi ai plecat la 08:15, mai ai 06:45 din zi.
Drumul până la muncă durează 45 minute, ajungi la ora 09:00, au rămas 6 h din zi.
La birou de bine de rău eşti forţat să stai 9 h, munca e braţară de aur dar nu poţi s-o amanetezi, se face ora 18, pleci acasă, faci pe drum 45 minute, ajungi la 18:45, au mai rămas 05:15 h din zi.
Să zicem că-ţi tragi sufletul 15 minute, 5 h rămase. Vrei să mănânci (în caz că ai ce mânca) ceea ce durează 30 de minute, 04:30 h rămase.
La 21:30 vrei să alergi, un jogging pe zi ţine mărul departe sau cum era vorba aia, alergi şi tu cât te ţine, jumătate de oră, rămân 4 h libere în zi.

Problema e că astea 4 ore rămân doar în condiţiile în care poţi să dormi 7 ore pe zi, fiind forţat să te culci la 12, să nu faci nici 10 minute de overtime (yeah right), şi să îţi respecţi propriul program fără să te lălăi (ca mine, dacă tot veni vorba) şi fără să ai alte chestii programate. Orice activitate extra strică iremediabil programul, fie că e un film, un concert, o ieşire la bere.

Acestea fiind zise, ce facem în cele patru ore rămase?

*text scris cu insolaţie*

Eu spun ca gandesc prea mult, *aici a fost un mesaj cenzurat de catre persoana la care se face referire* bleah.
Eu? Eu imi petrec serile de sambata spate in spate cu singurul coleg de camera care nu are unde sa se duca, pentru ca orasul de bastina e prea departe. Eu nu am unde sa ma duc pentru ca... ei bine, nu stiu. De ce nu am unde sa ma duc? Totul e o chestiune de alegere. Scuze pot gasi, dar niciodata impedimente. De ce nu beau si fut? De ce nu alerg de nebun, de ce nu sparg sticle intr-un bar, de ce nu ma dor picioarele de pe partie? De ce mi-am pierdut aseara geanta aseara si ma simt obligat sa ma pedepsesc pentru asta? De ce nu reusesc sa strang bani dar nici nu stiu unde se duc? De ce ma implic atunci cand nimeni nu da un căcat degerat si de ce imi pasa atunci cand nu iese cum ar trebui sa iasa? De ce perseverez cu aceiasi oameni goi, morti sau muribunzi, care parca s-au nascut asa? De ce ajung si eu unul dintre ei?
Vreau sa fiu mai prost. Vreau ca mintea mea sa functioneze rar si bine. In rest, mindless fun, crazy things, no regrets, alcoolizare cat cuprinde, zero atasamente dar multi prieteni atasati, vreau sa fiu zeu, vreau sa nu-mi pese si cu siguranta vreau sa fiu la capatul receptor. Vreau prieteni care sa dea, nu numai sa primeasca, vreau un blog porcos, caraghios si pueril, care sa faca vizitatori din niste cacaturi, vreau sa fiu ipocrit fara sa imi pese, vreau sa fiu dual, trial (?), iresponsabil si complet detasat si plin de noroc, in căcat! vreau sa fiu inecat in noroc si sa imi iasa mereu! Vreau sa fiu fotograf cu juma de norma, sa joc fotbal in fiecare saptamana, sa cochetez cu publicitatea si designul, sa fiu la cele mai pizdoase evenimente si sa fiu cautat dar sa nu raspund la telefon , din alte motive decat o fac acum. Vreau vointa aia pe care stiu ca o am, dar o vreau aici, in fata mea, in fiecare zi. Vreau sa ma scol dimineata daca am nevoie si sa pot sa-mi gatesc, deci vreau un aragaz.
Hmm, o dau in sf-uri, deci ma opresc aici. Consider this my wishlist.

In caz ca nu v-ati dat seama dupa anteriorul, eu sunt un om trist. Tristetea, dupa cum stiti, e relativa si interpretabila, dar acum ii puteti da ce conotatie vreti, nu conteaza (nu-mi pasa).
Insa asa cum pe unii oameni iti vine sa ii stalcesti cu calcaiul bocancului cand ii vezi veseli si productivi de la prima ora a diminetii, la fel si eu sunt opusul. Un job de noapte mi s-ar potrivi ca o manusa care e un pic larga, iti lasa liber sa respiri si tine mai mult de cald.
In principiu, ora 4 este de maxima inspiratie. Tristetea pur si simplu dispare. Conditia necesara si suficienta este ca eu sa ma fi pus in pat, incercand sa dorm si esuand mizerabil. Cred ca misterele nerezolvate ale omenirii ma bantuie noaptea, nelasandu-ma sa dorm. De exemplu, pot exemplifica diferenta intre dragoste si atractie fizica. Pentru ca, din punct de vedere stiintific, sunt ambele reactii endorfice (?) in creier, chiar sunt foarte greu de separat, deoarece pentru o minte neantrenata ele pot fi confundate.

Dragostea e nevoia de a-i auzi vocea doar ca sa poti dormi cat mai lin sau, din contra, pentru a-ti da energie pentru inca o zi si o noapte; dar si nevoia de a ii scrie cateva randuri bucurandu-te ca un copil cand iti raspunde cu aceleasi nimicuri fara senzatia de banal si penibil in aer; ca in Bedazzled, daca iubesti pe cineva, iti doresti ce e mai bun pe lume pentru el, chiar daca nu cu tine - ulterior reactia din creier dispare precum memoriile. Iubirea e aia cand.........
Atractia fizica incepe din crestetul capului si ajunge pana la incaltari, se evidentiaza in jurul buzelor pe care ti le imaginezi ude si molfaite (in cazul unora, imaginate cu miscari ritmice in jurul penisului), in mijlocul curbat, senzual si pretios ca o vaza din dinastia Ming (?), in picioarele (daca ai noroc) care iti trezesc impulsuri de fetisist de care nu te credeai in stare, in jurul sfarcurilor cu care pari sa conversezi, pentru ca si ei au inceput sa dea atentie, culminand cu fundul pe care il vrei URGENT in poala ta; iti inclestezi mana incercand sa iti imaginezi sanul ei drept in prinsoare. Fantazezi expeditii ale mainilor de-a lungul interiorului coapselor ei tremurande, te uiti la chipul ei angelic imaginandu-ti-o gafaind si soptind sacadat "nu te opri" in timp ce iti trage fundul in ea. Cat de repede trece clipa intre inceputul sarutului pasional si impulsul incontrolabil de a-ti plimba mainile pe tot corpul ei excitat? De la cata intalnire vrei sa arunci in conversatie, banal, faptul ca vrei sa o patrunzi pe la spate cu corpurile lipite de faianta din orice baie, publica sau nu? Cum iti infranezi nevoia de a te invita la ea acasa oferindu-i foarte casual sa iti faca o felatie, stiind ca pe ea s-ar putea sa o excite mai tare ca pe tine? Cum descoperi animalul din ea?
Chestiunile acestea sunt simple calcule matematice. Din pacate, nu s-a inventat inca un calculator deosebit de puternic pentru a computa asemenea operatii.

Ceasul asta parca suna mai bine decat precedentul. Inca nu m-am obisnuit cu el deci inca il aud cand suna. Intr-o dimineata am scotocit patul de nebun, nestiind de unde se aude sunetul enervant; m-am pipait peste tot crezand ca mi s-a implantat un cip. Era ceasul pe masa, aflat la o intinzatura de mana.
In general, ma scol. Desi invariabil totul e setat la 7, aproape inevitabil reprogramez alarmele (toate trei) pentru o ora mai tarzie. Stiu ca e riscant dar nu pot procesa in acele momente înceţoşate.
Intr-un final ma trezesc. Poate fi 7:30, poate fi 10:30. Elucidarea treptata a misterelor cotidiene ale vietii nu dezvaluie mereu lucruri placute. Munca e un calvar. Ok, recunosc, drumul pana la munca e un calvar, dar e mai usor sa dai vina pe un job corporatist la un birou semiconfortabil unde faci sau nu faci ceva (interesant).
De mancare nu poate fi vorba dimineata. Pe cat de unanima e parerea medicilor in privinta micului dejun si al componentei lui, pe atat de invariabil o ard mai departe cu Cola. Umple stomacul pentru o ora cat imi ia sa ajung la munca. Insa inainte de a iesi pe usa, ma incearca mai multe dileme, respectiv cea vestimentara: "ce tricou threadless sa imi pun azi?", cea capilara: "sa ma barbieresc sau mai merge o zi? doamne cat de lene mi-eeeee", unele mai usoare cum ar fi "sa fac patul? neea", "cam dezordine pe-aici, sa mai duc din sticle, sa mai ascund din cartile sau sosetele aruncate sub pat?", in aditie la binecunoscutul de catre toti, sunt convins: "MA SCOL ACUM SAU MAI DORM??!!".
Napadit de regrete recente dar tardive, gen "de ce draq am stat asa tarziu aseara" ma recompun din automatisme, arunc o privire de regret catre jumatatile de Kinder uitate pe masa si aparatul foto peste care s-a depus praful, atarn geanta de toarta si geaca pe umeri. In momentul in care am iesit pe usa m-am trezit.
E ciudat cum oricat de putin as dormi (dar totusi sa fie macar 4 ore) odata vazandu-ma afara sunt complet functional, privirea scruteaza atent pitzipoancele ce se perindeaza prin fata caminului si mereu vad cu coada ochiului care din fete e la xerox jos. Oricum, aspectul overall trendy imi confera destula incredere cat sa fixez cu privirea orice derrière care m-ar putea interesa, fara grija ca as putea fi descoperit. Muzica de asemenea ajuta, Florence is awesome.
Metroul este machina non grata, insa adesea ma vad constrans sa purced catre Semanatoarea sau Crangasi pentru a ajunge mai repede la multiubita plantatie. N-am sa va plictisesc mai mult decat am facut-o pana acum detaliindu-va calcule si trasee alcatuite in minte de corporatistul tipic, poate usor alienat, catre munca si casa sau atingand toate punctele de interes. Cu totii le facem, pe nimeni nu intereseaza.
Ma simt bine cand iau autobuzul pana la Universitate, in schimb. Atmosfera studenteasca, multe fete care indruga prostii in spatele meu, eu prefacandu-ma ca nu aud din cauza castilor. Statia de metrou Universitate e una din putinele cu adevarat placute, macar acum. Sentimentul de seren persista chiar si pe peron, dar se evapora odata ce m-am urcat in tren, stiu ca ultima statie e Pipera.
Si ma dau jos, si imi cumpar sandwich cu salam sasesc si o Cola la litru, si ma duc, si muncesc, si iau pauza, si iar muncesc, si ma intorc acasa. Acasa nu fac nimic, pentru ca sunt prea obosit de la simpla prezenta la munca, intr-un scaun (care cel putin are manere) din care nu prea ma ridic, pt ca nu am unde sa ma duc. Imi propun sa termin vreo tampenie lasata nefinalizata la munca, sau poate vreun examen viitor amenintator, acum cat mai am, insa ajuns acasa fac ce stiu eu sa fac mai bine, procrastinez.
Iata ca e ora 10 si eu nu am facut absolut nimic.
But the night is young.

*La urma urmei, si Phileas Fogg a mers tot in cerc...

Toata viata mi-e definita in raport cu tine. Intr-un fel, mi-ai distrus viata pentru ca sunt incapabila de iubire fata de altcineva. Dar nu-mi pare rau... daca nu te am pe tine nu vreau pe nimeni. Esti un drog mai puternic decat vointa mea, mai nociv ca tigara (ah, de te-as putea avea cand vreau, precum tigara) si mai neplacut decat Pepsi, ramane gustul mult dupa ce ai plecat fara sa te uiti inapoi. In preajma ta ma apuca fiorii, inchid ochii si imi imaginez ca esti al meu si ma iubesti, chiar daca realitatea e la polul opus. Poate de-asta revin de fiecare data cand esti in jur, desi stiu ca o sa ma stranga pieptul si nu voi dormi o saptamana dupa intalnirea cu tine. Oricum dormim o treime din viata, nu?
Cand nu esti prin preajma, e mai bine. Ma trezesc zambind inainte sa mi te amintesc, uneori ma simt frumoasa, increzatoare si plina de viata. Daca as putea sa fac sentimentul sa dureze, m-as vindeca de tine. Dar tu mereu apari de undeva, mereu aud de tine sau iti vad numele in lista, mintea pur si simplu nu poate sterge legatura creata, ma pot minti mult si bine. Nu-mi vei disparea prea curand din inima (nu ai dreptate cand spui ca nu exista sentimente. ah! cat as vrea sa ma poti iubi, uneori cred ca esti pur si simplu incapabil de a simti in loc de a gandi).
As vrea sa plec, sa-mi vad visul cu ochii, sa vizitez lumea, sa calatoresc din tara in tara, cautandu-mi locul, o casa si niste prieteni frumosi. Mi-e groaza ca voi avea acelasi sentiment de amaraciune gandindu-ma la tine si la 30 de ani.
Vreau sa mi te scot din sange, esti ca un virus. Vreau sa ma eliberezi.


Toata viata mi-e definita in raport cu tine. Intr-un fel, mi-ai distrus viata facandu-ma incapabil de a avea o relatie normala, dar nu-mi pare rau... nu eram bun nici inainte. Esti cel mai puternic drog, mai nociv ca tigara si mai neplacut decat cola. In preajma ta intru in fibrilatii, inchid ochii si pasesc pe taram necunoscut. Poate de-asta revin de fiecare data cand esti in preajma, desi stiu ca o sa ma stranga pieptul si-mi va fi greu sa dorm in ziua respectiva. Somnul e supraapreciat oricum.
Cand nu esti prin preajma, e bine. Sunt linistit si frumos, istet si increzator. Daca as putea sa fac sentimentul sa dureze, m-as vindeca de tine. Dar cipul ala implantat in cerebel se activeaza la orice hint, chiar si la numele tau, si redirectioneaza tot sangele catre partea ta de creier. Tu ai intrat in mintea mea, nu in sufletul meu (daca ar exista suflete te-ai cuibari si acolo) si nu in inima - nu mai am junghiuri de cord de multa vreme, dinainte sa te cunosc. Plus ca eu nu sunt eminescu. Daca inima se ocupa cu iubirea, eu cu siguranta nu te iubesc.
Insa ma tii de la indeplinirea maretiei, lasa-ma. Imi consumi resurse computationale, nu-mi mai bloca pipeline-ul! Vreau sa ies cu diverse gagici si sa ma culc sau sa nu ma culc cu ele, vreau sa fiu porc fara mustrari de constiinta. Clar, esti un virus. Dar am invatat la biologie in gimnaziu ca nu poti scapa de un virus, il porti toata viata.

Stii ca e groasa atunci cand nici calatoria nu-ti mai aduce satisfactie. Stand intre patru pereti sau intre alti trei pereti, avand sau nu o telecomanda in mana, cu stomacul urland de foame sau poate ghiftuit, cu un animal in curte sau chiar cu cinci lighioane, toate frumoase, stand pe internet, nici macar asta nu-ti mai indulceste drumul. Studiile intensive asupra calatoriei in timp au avut parte de o lovitura odata cu schimbarea guvernului, nu mai au parte de finantarea necesara, deci a cazut si varianta asta - apropo, ce idee tampita este masina timpului, acum mi-a picat fisa, daca viata ne este determinata de alegerile pe care le facem, cum ar putea exista o singura dimensiune a viitorului in care sa ajungi printr-o simpla tragere de maneta? Intre 29 decembrie 2008 si 15 iulie 2009, ce se intampla cu liberul arbitru? E clar ca HG Wells era religios pana in maduva spinarii, avea impresia ca destinul ne este scris dinainte. Mereu alegerea cea mai grea e cea pe care n-ai facut-o inca si sa fiu al naibii daca nu ma simt ca un ratat inainte sa fi facut alegerea! ... sau alegerile.

Dar sentimentul de neimplinire otherwise known as 'sunt un ratat' nu vine de la alegeri. Intr-un fel ciudat si intortocheat, presimt ca o sa o iau mereu la stanga, presupunand ca furculita in drum are numai doi dinti. Sentimentul (=reactie chimica in corp) vine de la starea de fapt curenta si prezenta. Sunt cu mult mai norocos decat atat de multi pe lumea asta, totusi sunt complet pe langa. Oare un cub se simte neimplinit fara un polizor care sa-i ofere lumea intreaga, transformandu-l in sfera? Oare Mihai (care s-a mai implinit in ultimele luni, dar asta e o alta discutie) de ce are mereu nevoie de ce nu are? De ce isi doreste mereu schimbare? Pentru ca starea de fapt nu e satisfacatoare. De ce nu e satisfacatoare? Pentru ca nu are ce vrea. De ce nu are ce vrea? Datorita starii de fapt, cauzata de lipsa a ceea ce isi doreste. Hmm, asta e ca problema din gimnaziu unde 2+2=5 si trebuia sa ne dam seama unde am gresit, dar sa fiu al naibii daca tin minte. Atunci nici eu, probabil cel mai ganditor din clasa, nu am stiut raspunsul, dar adevaratul esec e ca nu am tinut minte.

Fiti atenti aici: daca va intreaba cineva, Kings of Leon sunt trei frati si un var; ei au calatorit toata copilaria lor cu parintii, tatal fiind predicator; nu au avut parte de multa muzica in copilarie, alta decat, sa zicem, muzica religioasa, poate gospel. Deci se poate spune ca nu au avut parte de influente muzicale notabile la inceput, in afara de stilul sudist si, desigur, influenta lui Angelo Petraglia, primul producator (?) si textier. Primul album a fost incadrat ca southern garage-rock, insa in pregatirea lui fratii au avut parte de influente, pe langa cele 'clasice' cum sunt Rolling Stones sau Cash, si de Pixies sau Velvet Undeground. Dupa dobandirea faimei in UK (in State nu au fost asa norocosi din prima) au deschis concerte pentru U2, Pearl Jam sau Bob Dylan, care si-au pus si ei amprenta asupra stilului lor. De altfel, intr-un interviu, Caleb Followill a numit pe Bob Dylan si Neil Young printre influentele timpurii in muzica formatiei, ca de altfel si Joy Division, The Cure, Radiohead (astea trei in alte interviuri).

Nimic nu este cunoscut, doar acceptat ca fiind adevărat în urma repetatelor experienţe. Se neglijează eroarea până la întreg, pentru că ne plac numere rotunde.

Dacă nu ai idealuri, se cheamă că nu trăieşti? Şi dacă eşti într-o pădure nesfârşită, din care nu poţi ieşi, în care eşti complet singur şi nu ai nimic de făcut, faptul că te urci din când în când într-un copac reprezintă totuşi atingerea unor idealuri?

De ce toată lumea este dezinteresată şi nu are timp, totuşi mereu sunt dispuşi să vorbească despre ei şi problemele lor?

O parere proastă nu se poate schimba. O scârbă puternică nu poate fi decat amorţită temporar şi asta doar fizic, niciodată mental. Dacă faci un lucru bun, se ia ca atare. Daca faci o mie de lucruri bune, toate se vor întoarce împotriva ta la proxima greşeală. Unii oameni nu primesc prea multe şanse.

Stai jos. Pune mâinile pe masă sau în poală şi vorbeşte cu mine. Hai să exersam vorbitul, nu instant messaging. Te rog, vorbeşte agale şi nu-ţi mai ocupa toată săptămâna de teama de a fi singur(ă). Râde de fiecare dată, nu înfrâna zâmbetele, poate într-un final se va scurge veninul.

Nu-ţi lua maşină. Toată lumea are maşină, mă simt ca într-un film cu zombie.

Anul ăsta chiar vreau cadouri de ziua mea şi vreau să fie practice. Ar fi drăguţ sa le primesc anonime, aşa cum am devenit cu toţii; aşa cum n-am mai schimbat o vorbă cu Iulia de ani de zile şi în continuare se semnează pe felicitarea de ziua mea. Mie nu mi-a dat nimeni felicitarea de ziua ei să o semnez.

Să uiti de mine, să nu întorci nici măcar capul. Sunt un amărât posedat de demoni, trăieste-ţi viaţa, nu voi fi niciodată marele caracter pe care l-ai cunoscut odată. Poate în următoarea viaţă. Mai am 3.

Phileas Fogg, pro sau contra? Ambele simultan. Eu votez pentru un upgrade de memorie, un procesor organic super performant, cu multi-level cache şi să fim stoneri toţi. Ador să fac liste, ca nişte cârpeli între craci la pantalonii care se rup mereu. Şi mă ajută să dorm mai bine, deşi mă trezesc la fel de rău.

Cea mai proastă idee a omenirii a fost organizarea. A apărut societatea, care, aşa abstractă cum e ea (ce definiţie ar putea avea societatea?) ne-a dat regulile. Regulile sociale sunt cele mai nocive lucruri. Să ai frică de Dumnezeu, să nu faci sex în parc, să ai o slujbă, o casă, o soţie, să nu te baţi, datorii civice, nu se cade să faci asta pentru că eşti fată, lasă baiatul să faca primul pas, sunt un om cu principii pe care nu le încalc = integritate morală, fotbalul, pasiunea pentru fotbal ce estompează largi porţiuni din creier. Cuvinte precum religie, misoginism, alb şi negru, mai mult sânge prin penis decât prin creier, cel mai bogat, nu împrăştia materialul că e scump, un fost iubit pe care îl alungi din minte pentru a te concentra pe următorul, prea multe cuvinte îmi fac pielea de găină într-un univers paralel. În ăsta n-am destulă simţire.

Minciuni minciuni minciuni. Dacă timpul ar sta în loc aş merge şi până la capătul lumii să îi şoptesc şi ultimului om care e adevărul. Cel relativ, bineînţeles. Pe care oricum nu îl cunosc. Ok, de fapt i-aş spune şi celei mai îndepărtate persoane care contează ce contează. Adevărul meu.

Mai există ceva pe lumea asta care să nu fi fost materializat până în miezul putrezit? Legăturile sufleteşti mi se şopteste dintr-un ungher, dar...

Fiecare fata o sa asculte Robbie Williams si RHCP, Coldplay sau Tori Amos. Toti bajetii manelofobici vor decreta sus si tare ca ei asculta "rock, frate", classic shit like things that I get bored by just by* hearing their names.
Brit rock, indie, pop, superstardom, serios vorbind, chiar nu v-ati saturat inca? Stiu ca eu m-am saturat. Ascult prostiile astea din inertie si n-am avut timp sa ma ocup serios de dezvoltarea mea muzicala, dar presimt o revolutie. De-aia admir oameni care aleg sa fie diferiti (poate chiar si putin teribilism, desi putin probabil) cum ar fi Lepetitmouton, MsOpium, Remus sau Utopic. Am de invatat, pe bune ca da.
Le multumesc surselor mele de inspiratie, m-ati luat, m-ati crescut, m-ati desteptat, dar e timpul sa merg mai departe.

*cine sunt eu sa il contrazic..

What happened to me?
Where am I?
What's the time? Oh, it's kinda late, what am I doing up at this hour?
Why is this desk such a mess?
Why does it smell so badly in here? Why doesn't someone open the window?

Wait... why is my head spinning? Omfg, there are tons of pills everywhere, was I going to kill myself? What the hell was I thinking?
How did I end up like this? I can't remember a thing, can anyone tell me?
I'm incapable of breathing through my nose, or going to sleep, for that matter; what disturbed me so much that I can't sleep?
Does anyone know what I'm supposed to be doing? Why am I snapping my fingers?
I have a vague sense that I've lost all will to live, these kinds of things transcend memory capabilities, I think feelings towards life reside in a different part of the brain, but I can't really say what I was like before; does anyone have any answers? Please, remind me!