Vreau sa imi intru in forma. Vreau sa fiu musculos si sa ma foloseasca astia pe post de reclama (de la gat in jos, ofc). Chestia asta probabil n-o sa se intample vreodata si nu ma deranjeaza foarte tare, dar daca asta nu se poate, macar sa ajung sa arat ca un maratonist, atunci cred ca mi-as considera fizicul realizat. Exemple mai jos.

Nu m-ar deranja sa arat asa, dar daca nu se poate...	macar asa, dar nu flamand.

Vreau (in urma unei experiente din seara asta, dar ma apuca dorintele periodic) sa invat sa dansez. Episodul cu break-dance a fost esuat si acum stiu ca in directia aia n-o s-o mai apuc, nu pentru ca nu mi-ar placea ci pentru ca in toate grupele de genul asta gasesti doar pusti si pustoaice. Salsa, in schimb, e pentru toate varstele si sexele, din fericire mainly feminin, si ramai cu gura cascata cand vezi ce bucati perfect sculptate isi doresc sa danseze fierbinte si nu prea au cu cine, asa ca se aliniaza cu un bon de ordine la negrul ala cu miscari suave care vine din Caraibe. Si, ma rog, si dansul e misto.

De (foarte) departe, mereu am ochit tipii din videoclipurile de Parkour cu niscaiva invidie, si nu pentru fizicul lor de invidiat, dar Parkour chiar pare genial, epuizant si super captivant, e ceea ce multe alte sporturi extreme ar putea fi dar nu sunt (pentru mine). Acum vreo luna-doua faceam flexari dupa videoclipul asta (care e foarte bun, btw, faci niste febre la niste muschi pe care nu stiai ca-i ai) dar m-am lasat. Poate intr-o buna zi.

Vorbind de sporturi extreme, eu nu am mers niciodata la schi, se subintelege nici snowboarding. Hai sa aruncam si escalada in amestec, pentru ca astea toate vin de la alde Cretzu si Catalin, care sunt cu cele doua sporturi respectiv. N-am avut ocazii pentru ca n-am avut bani, si cand am avut bani nu mi le-am creat. Poate cand o sa am bani! (veti observa un laitmotiv cu "no tengo dinero").

Sa lasam SF-urile deoparte si sa vorbim despre calculatoare *adjusts nerdy glasses*. Tot ca mai sus, de peste mari si tari, am privit dintotdeauna web design-ul cu jind, incepand de la programare baze de date pentru site-uri pana la culori complementare si meniuri drop-down-hover-smooth-stuff-ajax-css. Ideea e ca stiu baze de date, am de unde incepe, am lucrat cu CSS, ca blogul asta nu a aratat dintotdeauna asa bine *bullshit*, teorii de designer se pot invata. Ceea ce nu stiu e cum sa planuiesc, cum sa fac specificatii, nu am cunostinte de Javascript sau Ajax, ca sa nu spun ca nu pluteste nici macar un cadavru de artist la suprafata personalitatii mele, toti sunt pe fundul apei. Poate ca daca o sa fiu pus vreodata in situatia de a crea un site (fortat, ca din proprie initiativa n-ar merge niciodata), poate ca toate putreziciunile umflate de apa se vor ridica la suprafata si spiritul meu creativ isi va imprastia miasma... va place? E o figura de stil noua, I call it "eau de bleah".

Ma, acum sa-mi fie cu iertare, dar tare-as vrea sa ma culc cu niste gagici exotice, ca sa vad cum e. N-o sa se intample, dar personal mi-as dori o turcoaica, o araboaica (merge si marocanca), o chinezoaica (astea par cele mai accesibile, va zic eu mai incolo de ce), si binehânteles o negresa, frate. Sa glazuram negresa, zic!


Acum sa va zic si de chestiile previzibile, cum ar fi sa alerg un maraton sub 4 ore (imi trebuie multi ani de experienta, estimez), vechiul, foarte vechiul meu vis de a vizita Japonia, la care s-a adaugat de curand New York, apoi as vrea sa tin in mana un aparat DSLR intr-o zi si sa fiu multumit de calitatea pozelor pe care le fac.

Nu ma mai intereseaza sa scriu o carte. N-am nimic teribil de interesant de spus si pofta de scris in general se diminueaza, dupa cum puteti observa in frecventa posturilor. Oricum n-a fost niciodata un asa-zis vis. In acelasi timp, calatoriile si evenimentele si atractiile lumii nu ma mai, ahem, atrag, asa ca daca o sa vad vreodata Eiffel-ul, Oktoberfest sau Glastonbury, va fi printr-o conjunctura favorabila de evenimente sau oameni dragi mie.
Cam atat.

Miercuri e ziua mea libera, in care nu sunt obligat sa fac nimic, nu trebuie sa fiu nicaieri, totul e infaptuit din proprie initiativa, bineinteles cu constrangerile pe care mi le impun singur, de genul "n-am mai lucrat la teza serios de mult" sau "sunt in urma cu schema de vizionat filme, trebuie sa fac provizii". In fiecare miercuri ma trezesc cu gandul sa inghesui cat mai multe lucruri in atata timp cat imi ramane de la sculatul prea tarziu pana la culcatul in aceeasi nota.
Daca am noroc si nu sunt obosit de multe nopti aruncate pe fereastra, ma trezesc la un 10-11 si bineinteles populez scaunul cu doua buci si dureaza vreo 2h sa-mi dau seama ca timpul trece si eu nu visez. Incep sa-mi fac o lista, avand in vedere ca sunt lucruri importante de facut ce nu sufera amanare si mai sunt si filme nevazute la cinema in A'dam, care dupa mine mereu iau precedenta in fata prostiilor astora de oameni mari.
In cazul asta, lista zicea cam asa: daca filmele oricum sunt mai tarziu, sa incep cu sala, apoi sa imi gasesc un inlocuitor la munca pt sambata si o tai in A'dam pentru un film sau doua, ma intorc acasa si lucrez cat a mai ramas din noapte.
Pai stai ca e abia 13, ca sa merg la sala trebuie sa mananc, si n-am nimic instant, asa ca mai stai sa se faca ceva la cuptor in vreo ora jumate. Daca tot am timp de omorat, hai sa fac niste teste de olandeza vreo ora, ca sa nu zic ca am pierdut-o. Restul l-am "investit" in retrospective QI in anticipatia sezonului urmator, ca mi-e dor. Apoi am mancat. Si dupa cum stie toata lumea, nu poti sa mergi la sala imediat dupa ce mananci, trebuie sa mai stai vreo 2h. Ce sa fac in timpul asta? Sa sun cativa colegi sa vad care ma poate inlocui la munca? Nu, hai sa punem niste rufe la spalat. Acum sa asteptam sa se termine masina, mai aranjam niste haine pe aici, ca e harababura.
Ma rog, pierd timpul aici, hai la sala. Pe la 4. Mi-am uitat pantalonii, intoarce-te inapoi. Mergi iar la sala, ca te-au vazut oamenii intrand si iesind, nu vrei sa te faci de rusine. Trag eu ce trag si o tai, ca e tarziu. Ajung acasa si raman blocat. Sa merg la munca sa vad orarul colegilor, sa merg direct la gara si la film sau sa stau acasa? ca ma cuprinsese o moleseala...
M-am urcat pe bicicleta, cu deosebita inspiratie de a lua si o umbrela cu mine, desi era soare. Biciclesc pana la munca unde stau vreo 15 minute ponderand pe cine sa sun sa ma inlocuiasca, pt ca optiuni nu prea erau si nu voiam sa vorbesc cu oamenii aia. Intr-un final primesc o jumatate de promisiune si ma simt implinit. Zic sa fac si niscaiva cumparaturi sa am ce rontai la film, ma duc direct la gara si ma urc in tren. Am cumparat in mod ne-convenabil chestii care se strica daca nu le pui la rece, si dau sa ies, cand vad ca ploua. Fuck this, eu ma duc acasa. Ba nu bă, eu pot sa las bicicleta aici si ma duc cu autobuzul, ca n-am nevoie de ea pana maine. Merg pana la statia de autobuz de dupa colt cu intentia de lua autobuzul spre gara, pu*a: autobuzul vine in 15 minute, fac atata ciclind. Ma intorc la rotile mele si purced la drum. 500 de metri mai departe imi dau seama ca nu prea am chef sa merg prin ploaie cu rucsacul plin doar ca sa vad doua filme proaste in A'dam, asa ca fac dreapta in loc de stanga si ajung acasa. Intind rufele si procedez la a devora prostiile pe care le-am cumparat, efectiv anuland orice beneficiu aveam de pe urma mersului la sala. Deschid Crimson Tide si vad de unde a invatat Denzel Washington sa joace bad boys in filme. Ma simt oarecum satisfacut.
Se face ora 12, de vreo 2h dupa film nu fac nimic, pentru ca e prea putin timp ramas in zi. Satisfactia dispare.

 Nu ați citit la mine prea des apeluri la donații în scop caritabil. Sunt mulți oameni pe lumea asta pe care îi putem ajuta dar alegem să închidem ochii la suferința lor. Însă din când în când vine un moment în care merită să faci un efort cât de mic pentru a ajuta o persoană care va ajuta la rândul lui pe mulți alții pentru tot restul vieții. Numele lui este Cătălin Sandu, proaspăt absolvent al Facultății de Medicină din București. Îmi aduc aminte de mai multe ocazii în care am filosofat cu prietenii viitori medici cum ar fi dacă mediciniștii ar fi la fel ca politehnistii, care în ultimii 2-3 ani nu mai dau nici 2 bani pe cursuri și majoritatea învață doar pentru sfântul 5. Ei bine, Cătălin Sandu a absolvit 6 ani de medicină cu media 9.6, viitor cardiolog și poate face parte din generația nouă de medici care va schimba renumele sistemului medical românesc. Noi, chiar și cei din afară țării (sau poate mai ales noi), avem ocazia să-l ajutăm să învingă o boală incredibil de rară.
 
 Hai să trecem la fapte. Boala a fost diagnosticată corect la doar câteva zile după absolvire: sarcom intra-abdominal  de tip tumoră desmoplazica cu celule mici rotunde. Un tip extrem de agresiv și extrem de rar de cancer (sub 200 de cazuri la nivel mondial). Cătălin a suferit o intervenție chirurgicală în România însă, din nefericire, în doar 3 săptămâni tumora a recidivat inflitrând osul iliac.
 
 Speranța pentru el a venit din Germania. Clinica de Oncologie și Hematologie din Freiburg este una din puținele din lume care a avut de-a face cu asemenea patologie, tratând cu succes 2 cazuri considerate vindecate la momentul actual, deși încă sub tratament chimioterapic. Pe 18 octombrie 2011 Cătălin a plecat la Freiburg, urmând a începe cât mai curând tratamentul.Din nefericire, nu există încă protocoale standard de tratament, fapt cauzat pe de o parte de raritatea acestui tip de cancer și pe de altă parte de lipsa studiilor clinice în domeniu. La ora actuală, tratamentul cel mai performant include chimioterapie, radioterapie și transplant de celule stem, însoțite de intervenții chirurgicale de extirpare a tumorii. Este un tratament anevoios, lung și extrem de scump.Costurile vor ajunge la valori extrem de ridicate (sumă estimată de medicii de la Freiburg depășește 150.000 EUR). Este un tratament complex, de lungă durată, care va necesita internarea în spital pentru luni de zile.
 
Nu cred că eu am donat vreodată pentru o astfel de cauză, dar o voi face acum, pentru că băiatul merită o șansă. În mod evident există o pagină web unde puteți afla toate detaliile despre cazul lui, adresa este http://drcatalinsandu.wordpress.com/istoricul-bolii. Tot acolo puteți afla și detalii despre conturile unde puteți dona, sau puteți dona direct prin site prin PayPal sau card bancar. Nu durează mult.

Ca să pun problema altfel: în viitor cand te vei uita înapoi la momentul ăsta, ai prefera să știi că ai cumpărat o pereche de blugi care s-a rupt în fund după 2 luni, sau ai prefera să știi că i-ai oferit unui om cu un viitor strălucit o mână de ajutor împotriva bolii?

 Nu sunt un om cu experienţă. Nu am avut nici pe departe o viaţă palpitantă, nu am o căruţă de amintiri memorabile, nu am avut parte de multe relaţii de însemnătate. S-ar putea nici să nu ştiu ce-i aia iubire, pasiune, determinare, fericire, suferinţă, sau cel puţin nu am avut parte de ele în măsura în care îi inspiră pe alţii să creeze opere nemuritoare, povestiri, simfonii, canvasuri, poezii. Dar am avut parte de un lucru: ocazii. 
 
 S-ar putea ca o viaţă să se măsoare în ocazii ratate; vorbind din postura de inginer ratat, sună foarte plauzibil. E foarte probabil ca un alt indicator obiectiv să fie determinarea cu care trăieşti pe parcursul vieţii, un lucru pentru care-aş da o avere (de-aş avea-o). Vreau ca un cunoscător al psihologiei umane să îmi spună că există o metodă de măsurare a determinării unei persoane de-a lungul vieţii - în acest caz, aş face tot posibilul să îmi îmbunătăţesc scorul pe zi, lună, an ce trece. Dar nimeni nu contorizează, aşa că eu îmi spun mereu că determinarea poate începe de mâine, azi mai pot pierde un pic de timp. 
 
 Determinarea de a invalida întregul prim paragraf mi-o doresc. M-am săturat de ocazii ratate, să mă identific în articole precum acesta, ba mai rău, să realizez că ipostaza de pre-adult mă flatează de fapt. E mai degrabă o pubertate târzie (s-ar putea ca şi blogul să contribuie la starea de faţă) în care mă complac să rămân, dar o adolescenţă fadă, fără fete, fără distracţii şi fără prieteniile cu care ar trebui să rămâi toată viaţa. 
 Perioada de glorie a adolescenţei mele a fost în facultate, în primii patru ani. Am petrecut studenţeşte, am iubit, am călătorit, chiar şi numai până la mare şi munte, am învăţat şi am şi muncit. Ca într-o dramedie americană, la sfârşitul liceului, în cazul meu facultatea, m-am trezit că nu ştiu ce vreau să fac şi am intrat în panică. Aşa că iată-mă aici.
 
 Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine vârsta care-mi dă fiori e 26. Motivul e foarte simplu, Euro<26. Poate că e prea târziu, dar îmi doresc să nu mai dau cu piciorul ocaziilor care mi se prezintă, chiar dacă, fără deciziile pe care le-am luat (sau lipsa deciziilor) n-aş fi fost aici. În continuare nu ştiu pe ce lume mă aflu şi nici încotro mă îndrept, dar ştiu ce vreau să fi făcut până la vârsta asta şi, din fericire, încă mai am ocazia.
 
 Bine, puteţi să-mi scoateţi ochii în timp ce-mi urlaţi în creier: Trăieşti în Olanda, una din cele mai mişto locuri din lume, ai o viaţă de student şi destui bani la îndemână, eşti mai norocos decât majoritatea oamenilor pe care-i cunoşti! Dar sunt atâtea lucruri pentru care vă invidiez, experienţa Erasmus si curajul, persoana iubită care să fie mereu acolo, o slujbă ideală care să-ţi ofere satisfacţii imense, pasiunea pentru chestii mai presus de fiecare dintre noi, optimismul cu care priviţi viaţa drept în nas, ironia sau pur şi simplu puterea de-a fi de unul singur fără regrete (abilitate pe care eu mi-am pierdut-o recent). N-am să pretind că sunt optimist sau sociabil, în schimb voi face tot ce-mi stă în putinţă să nu fi trăit o viaţă rarefiată până la 26 de ani.
 
 Mai am 7 luni.

 Chiar dacă v-am tot minţit că lucrurile merg bine şi mare parte din stresul cotidian a dispărut, încă mai rămâne starea de fond, ca un etern simptom pentru un ipohondru. Starea este caracterizată prin aşteptare, neîncredere, deficit de atenţie şi în general un moral scăzut. Mişcându-mă dintr-un colţ în altul al celulei mele, tot n-am reuşit să găsesc soluţia, dar încep să cred că am nevoie de un tratament şoc pentru a ieşi din cercul vicios.
 
 Pentru acest tratament am nevoie de un instructor strict (catholic school type), o reamenajare a spaţiului de locuit, mult junk food, un scaun confortabil, un monitor mai mare, un pic mai mult timp liber şi o stăpână căreia să-i slujesc drept sclav sexual. Să vă explic!
 
 Procrastinarea e cea mai serioasă problemă. Un fel de-a o combate este ca instructorul/instructoarea să mă lege de un scaun timp de 4 ore pe zi şi să fiu forţat să urmăresc câte două din filmele peste care s-a depus praful digital de-a lungul anului în care le-am tot strâns, 51 la ultima numărătoare. Am încercat de mai multe ori să mă reapuc dar inspiraţia nu m-a lovit până acum - chiar am început trei dintre ele, dintre care Bottle Rocket de vreo 4 ori, dar nu le-am dus până la capăt. M-ar ajuta şi dacă aş avea cu cine să le văd, ceea ce n-o să se întâmple prea curând.
 
 De ce n-am văzut filmele până acum? Pentru că mă deprimă. Însuşi gândul de a începe Breaking the waves, Funny Games sau Solyaris are potenţialul de a mă băga în comă. Fiind imobilizat în faţa ecranului ar rezolva parţial problema, dar ce poţi face după patru ore cu un Mihai deprimat, legat de un scaun? Exact, poţi abuza sexual de el, astfel împuşti doi iepuri dintr-o dată, poţi aplica pe cineva toate fanteziile ascunse fără restricţii, iar Mihai iese din starea de apatie generată de vizionarea filmelor - it's a win-win situation. Primim CV-uri la adresa redacţiei.
 
 Am nevoie de cineva care să mă scoată în fiecare zi din casă la alergat şi preferabil să alerge cu mine, pentru că e al naibii de plictisitor. Cred că perioada în care reuşeam să alerg constant a fost cea mai echilibrată de când mă ştiu aici şi trebuie neapărat să mă reapuc.
 
 Trebuie să călătoresc. Asta ţine numai de mine şi posibilităţile mele, dar tot nu reuşesc să o fac de unul singur, de vreme ce îmi tot spun că e prea aglomerat acum şi să o las pe mai încolo. După cum întrevăd eu problema, din februarie aş putea deveni brusc foarte liber, dacă nu mi-aş mai lua cursuri, dar probabil nu o să se întâmple şi în continuare voi fi prins cu şcoala. Tot ce pot să fac e să încerc să mă rup din rutină şi să mă urc într-un tren către Bruges. Mergi?
 
 Trebuie să renunţ la speranţă. Mi-e teamă de momentul decisiv, până acum am preferat să rămân cu un purice de speranţă, poate poate încă mai ţine la mine, poate nu m-a uitat de tot. Va trebui să pun punct melodramei imaginare cât de curând, pentru a mă putea bucura de celelalte lucruri mişto în viaţă, fie singur, fie cu ea. 

 Ultimul, dar nu cel din urmă cui în sicriul vechiului Mihai este plata datoriilor şi încheierea tuturor poliţelor pe care stau, ca un butoi de pulbere pe Titanic, putea exploda la un moment dat, acum e mult prea târziu, nu mai poate răni pe nimeni. Nimeni nu e mai vinovat de întorsura proastă pe care au luat-o lucrurile decât mine, eu fiind şi singurul care poate reechilibra balanţa. Ştiu ca sună brânzesc, dar cred că zic bine.
 
 Şi nu voi face bilanţul primului sfert de veac până nu voi rezolva lucrurile de mai sus (în privinţa sclavagismului sexual sunt flexibil).

Într-o perioadă destul de lungă, cât am avut eu mult timp liber la dispoziţie, am colecţionat bloguri de design, web, tehnologie, tutoriale, etc. Pe lângă temele specifice, se mai găsea un subiect recurent pentru mulţi din targetul site-urilor/blogurilor,  anume productivitatea, strâns legată de procrastinare. Eu, în tot acest timp, mă tot hrăneam cu iluzii alergând după iepuri în cinci direcţii şi luând-o şi pe două arături. Ceea ce discutau acolo nu era pentru mine, era vorba despre creşterea productivităţii pentru oameni care au ce face, angajaţi, oameni creativi (sau nu) de a căror muncă depinde succesul unui proiect. Pe lângă faptul că citeam sfaturi de genul: curăţă-ţi biroul, elimină distracţiile, mi-am instalat până şi o aplicaţie de monitorizare a productivităţii (which is pretty cool, akshully), dar toate astea nu mi se adresează mie. Eu sunt un student sărac lipit care studiază part-time pentru că încearcă să-şi elibereze programul în avans pentru jobul pe care nu reuşeşte să-l găsească şi, într-o încercare patetică de a-mi umple timpul cu productivitate finită în bite-size chunks, încercam să pătrund în lumea designului (creativitate), web design (tehnologii necunoscute mie), grafică şi photoshop (complet paralel) dar şi fotografie şi cooking. După cum spuneam, alergând după mulţi iepuri fără să-mi fie foame, dar un fel de vânător cu un deficit sever de atenţie, începând prin a alerga animalele şi sfârşind prin a mă holba ore întregi la crengi şi scorburi (Facebook şi Twitter).
 
 Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ies dracului din pădure. Am închis Facebook şi am dezactivat Echofon (care era cel puţin la fel de rău ca FB), chestii care au lăsat un gol mare, uneori mă trezesc cu mouse-ul în mână fără direcţie. Am renunţat la multe chestii inutile (dura câteva ore să citesc un reader după 2 zile de inactivitate) şi aşa mi-am eliberat o bună parte din timp. Momentan nu am nici o obsesie pentru vreun serial deci sunt safe până la următoarea recidivă, urmăresc 3 chestii în fiecare săptămână când apar, ceea ce nu îmi răpeşte prea mult timp.
 
 Şi acum iată-mă într-o poziţie ciudată, mult timp la dispoziţie, puţină şcoală şi deloc bani, ce să fac? Încă nu am reuşit să rezolv problema asta. Titlul ar putea foarte bine să aibă un semn de întrebare la final, pentru că toată chestiunea e departe de a fi realizată. Sunt totuşi câteva lucruri pe care le-am pus pe roate: 

• merg la sală. Numai până la sfârşitul lunii ăsteia, dar lucrurile sunt în mişcare şi presimt că voi alerga destul de des încercând să ajung la un număr de kilometri alergaţi format din două cifre până anul viitor (cu 2 în faţă).  
• m-am înscris la cursul de olandeză pentru imigranţi, desigur că asta s-a întâmplat acum vreo două săptămâni şi un eventual răspuns se lasă aşteptat. Odată ce (dacă?) voi fi acceptat, cursul ar trebui să-mi ocupe un timp considerabil sub formă de 7-8 ore cursuri săptămânal şi încă ceva lucru acasă.  
• din când în când găsesc câte un anunţ de job prin oraş, pe la şcoală la aviziere, pe net. Iau frumos anunţul şi îl disec câteva zile până când sunt destul de stabil emoţional încât perspectiva clară a unui refuz nu mă mai deranjează şi aplic. Mai des surfez site-uri ale agenţiilor de recrutare (despre care ştiu că nu mă acceptă) dar aplic oricum la unele poziţii low-level pentru care sunt potrivit. Şi alte chestii similare.
• încerc să fiu realist în privinţa lucrurilor pe care le pot învăţa şi momentan am început să investighez Ruby on Rails (da, direct RoR, fără să mă încurc cu Ruby, care între noi fie vorba e un limbaj complet nou pentru mine - ce să mai, sunt şmecher). Nu că aş fi expert în Java, dar la cât de puţin motivat sunt eu să lucrez din proprie iniţiativă, simplul fapt că după câteva zile n-am renunţat mi se pare remarcabil. 
• partea bună în a fi unemployed e că toate lucrurile care pentru un om ocupat ar părea procrastinating sunt lucruri "de făcut" pentru mine. De aceea lista mea de "to do" este nelipsită, conţinând lucruri esenţiale precum "reparat sonerie", "dezgheţat frigider", cumpărat lanţ bicicletă", lucruri care îţi dau o oarecare satisfacţie, mai ales dacă le tai de pe lista după muuult timp.  

 
 Totuşi, toate lucrurile pe care le-am înşirat se împotmolesc mereu în mlaştina de lene care mă-nconjoară. Încerc să-mi dezvolt un sistem de a fi mai activ în fiecare zi, momentan încerc să-mi fac o listă zilnică având toate activităţile programate şi durata. Asta durează de câteva zile şi încă n-am deraiat prea rău, dar simt că nu e destul de bun. Voi aveţi un sistem mai performant pentru a face lucruri "utile", orice ar însemna ele pentru voi?
 
 
 Offtopic: am căutat să schimb tema blogului dar nu am găsit nimic satisfăcător, ceva care să-mi dea aceeaşi senzaţie de wow la prima vedere. Totuşi, cred că ar trebui să schimb ceva şi aici veniţi voi cu ideea: ce i-ar mai trebui blogului la categoria Utile, de ce îmbunătăţiri are nevoie? Eu nu cred în chestii precum butoane de Tweet this, dar voi sunteţi clienţii! şi eu trebuie să joc după cum fluieraţi voi out-of-tune. Serios, băgaţi critici.

 Se petrece un amalgam în capul meu. Mereu am crezut că cele două limbi care se predau la şcoală sunt destule pentru a te descurca oriunde, engleza şi franceza se vorbesc, complementar, peste tot, nu? Asta aşa o fi, dar iată-mă constrâns să studiez olandeza pe perioada şederii mele aici. Nu luaţi în seamă rahatul de pe orice site de turism, cum că 90% din olandezi vorbesc engleza foarte bine, de fapt cam trei sferturi o vorbesc într-adevăr bine dar ce nu-ţi spune nimeni e că ei nu vor să o vorbească. Dacă nu au de câştigat bani de pe urma ta, de ce te-ar băga în seamă? Aşa că trebuie să le înveţi flegma limba.
 
 Ce-am învăţat eu până acum? Habar nu am. Ştiu să număr, ştiu alfabetul, ştiu să citesc, pentru că au nişte sunete specifice care nu seamănă cu nimic din ce ştii (decât poate germană), uneori mai şi înţeleg ce citesc. De cele mai multe ori prind jumătate din frază şi completez eu de la mine restul. Uneori merge, alteori nu. Câteva exemple: 5444=vijfduizend vierhonderdvierenveertig (deliciosul lor obicei de a lua impreuna cuvintele care se leaga), happy birthday=hartelijk gefeliciteerd (sună îngrozitor), Paşte fericit este: a) Zalige Paasdagen pentru catolici, b) Gelukkig Paasfeest pentru protestanți, c)Prettige Paasdagen dacă vrei să accentuezi că e vacanță, fără aspect religios.

 
 Totul se duce pe apa sâmbetei când începe unul să vorbească, după ce trecem de faza introductivă mă pierd în cuvinte silabe stâlcite, trebuie să-mi vorbească precum unui înapoiat mintal. Plus că niciodată nu ţin pasul, după fiecare frază am nevoie de 10 secunde s-o procesez, asta în cazul fericit. De vorbit nu mă încumetez, fobia mea de a vorbi în public se transformă în fobie de a vorbi în olandeză. De fiecare dată când vorbesc la telefon şi trebuie să zic: Spreekt u Engels, alstublieft? mă trec apele. Îmi imaginez cum ar fi să atentez o conversaţie cu cineva şi mereu mă blochez la a doua frază, să zicem că pe prima o memorez dinainte. Şi mă blochez la simulare! Aşa că de cele mai multe ori mă mulţumesc să vorbesc engleză.
 
 Măcar de-ar fi aşa uşor. Am avut teribilul noroc de a merge la forţele de muncă unde, după ce-am stat 15 minute să aştept, am fost preluat de o femeie care nu vorbea engleză. Lucky me, ne-am înţeles cu olandeza mea de baltă, două cuvinte în engleză pe care le-a înţeles ea şi semne. Şi-un pliant.
 
 Cât despre franceză, numai de bine. Când o să-mi permit o să merg în Franţa în vizite şi o să mi-o reamintesc. Sper să nu păţesc ca pe aeroport în Bruxelles, unde un ofiţer de la vamă lua pe toţi în franceză şi un italian înaintea mea a exclamat cu o aroganţă enervantă: English please, or Italian. Eu urmând, eram mândru nevoie mare că puteam să spun: Oui, je parle Français un peu! - am scăpat câteva cuvinte în olandeză de eram să-mi trag palme. Partea bună e că franceza încă o înţeleg în mare, dar cine ştie ce varză o să fie în capul meu peste un an. Wish me luck.

O idee bună vine întotdeauna singură şi de obicei vine când trebuie sa dorm. Cea de faţă nu face excepţie.
Pentru că atunci cand am ochii închişi şi trebuie sa adorm mă gândesc la toata lumea, spre deosebire de atunci cand sunt treaz şi mintea îmi e goală de conţinut, mă gândeam la oamenii pe care nu i-am vazut. Am fost în Bucureşti în trecere şi mi-aş fi dorit să beau o bere cu toată lumea care mi-e dragă dar nu s-a putut (am fost şi refuzat!). Data viitoare n-o sa fie prea diferit, timpul va fi limitat şi va trebui să îmi organizez timpul foarte bine, ceea ce nu voi reuşi. Dar cum ar fi sa dau o petrecere?
Ehehe, pai daca aş avea eu bani să plătesc pentru aşa ceva, now that would be something. Dar partea grea urmează abia acum: pe cine aş invita la petrecere? Fără să mă fofilesc, ca doar joc fotbal cu fi-su lu' Gates, banii n-ar fi o problemă. Habar nu am.
Zău vă zic că e o alegere grea. Aş face-o în cercuri concentrice. În cel mai mic aş pune oamenii care-mi sunt cei mai dragi, doar că oamenii ăştia nu se cunosc între ei. Deja am dat de un obstacol, wtf. Nu poţi să ai un chef unde oamenii nu se cunosc între ei, am făcut o întalnire de bloggeri aşa şi a fost o mare frectie de trafic, no more, please. Atunci trebuie sa mai adaugi cunostinte comune sa aiba fiecare la cine sa se raporteze. In cel mai rau caz, aduci niste oameni simpatici si dezinvolti care sa fie prietenosi cu lumea si sa-i inmoaie. Fuck that, I'm the star here, stop stealing the headlights, dude (urasc sa nu pot da nume!).
Ok, si cu femeile cum faci? Stii tu, "femeile", the ones. Bravo tie daca tu ai numai una, dar eu ce ma fac? I've done this before too, sucks. Le zici sa aduca pe cineva! preferabil feminin. Daca e cuplata cu atat mai bine, se elimina tensiunea "suntem amândoi singuri, ce facem?" Cât despre that very special lady (at the time), o invitatie speciala is in store, please come alone.
Ce facem cu bloggerii/ţele? Să vină cu un +1, ca la RBF. Mai intai those special ones, apoi alti cativa oameni cul care nu se supără de-o bere, apoi alti cativa oameni uber cul pe care mi-e rusine sa-i invit (dar o sa o fac pentru ca o sa fiu putred de bogat). Aici functioneaza aceeasi regula, trebuie neaparat ca fiecare sa cunoasca citeasca cel putin alti doi. Şi eu pe toţi.
Dupa aia te gandesti ca n-ar fi rau sa inviti si baietii cu care ai dat atatea goluri saptamana de saptamana. Apoi trebuie sa inviti toti fostii colegi, chiar si cei cu care nu mai vorbesti, pana si aia pe care nu-i placi, dar ce dracu, daca tot ai bani sa-i transporti cu avion particular. Colegii de grupa din facultate, bien-sur, unii s-ar putea sa fie mai greu de gasit, dar ilustrii care ne-au parasit vor fi atractia zilei. Bagi garnitura de colegi din Poli dar nu poti sa inviti cate o persoana asa ca inviti grupulete grupulete.
Petrecerea începe. Realizezi că ai sute de oameni veniţi mai mult sau mai puţin să te vadă (dacă nu cumva ai promis striptease şi Guţă) şi intri în panică, nu poţi să faci turul mulţimii de sute de ori, this is not a cocktail party (dar sunt cocktailuri). Va trebui să îţi iei ajutoare, din start nominalizezi câte unul pentru fiecare grup, pentru ăia din liceu, ăia din facultate, ăia de la fosta muncă (ah, uitasem să vă menţionez dar clar sunteţi invitaţi la petrecere!), unu de la actuala facultate (unde ştiu SUTE de oameni, serios, sunt foarte popular) şi mie îmi mai rămâne să strunesc doar femeile singure.
Se face miezul nopţii, lumea bea, se distrează, face sex oral and whatnot. Dintr-o dată, muzica se opreşte şi Mihai păşeşte pe scenă. Atenţie, urmează un moment artistic foarte deosebit, truth or dare! Vă rog păşiţi pe scenă.
Fiecare persoană care se află pe listă (cei pe care îi cunosc) primeşte două plicuri sigilate. Truth or dare? (plicurile sunt pentru mai târziu) Truth. Şi-i crăp în cap tot, fără menajamente, fără înflorituri (ok, mint, aici am nişte listuţe orientative pentru fiecare în parte, pregătite de acasă).
-"Te iubesc! da' aşa, puţin, din când în când."
-"Chiar dacă-mi eşti prieten bun, acum îmi vine să-ţi bag un pumn în freză, backstabbing mofo."
-"Ai fost cea mai mişto fată din liceu! dar nu m-a interesat să mă dau la tine; nu m-aş fi dat nici dacă mă interesa, zic şi eu."
-"Eşti grasă rău, pe cuvânt. Ce-i aia? ai o problemă cu tiroida? Cu ce te tratezi, ciocolată?"
-"Băi, eu mereu am avut o vagă impresie că eşti gay. M?"
-"Eşti singura fată cu care m-aş căsători, chiar dacă ştiu că n-o să meargă pentru că suntem prea la fel/diferiţi amândoi."
Astea sunt doar indicaţii pentru un discurs mult mai lung. Oricum, estimez că n-o să se întâmple prea des, n-am o reputaţie foarte bună când vine vorba de onestie. Atunci vor zice Dare. Proastă alegere!
-"Hmm, dintotdeauna am vrut sa stiu cum se simt țâțele tale la atingere . May I? Ahahaha, of course I may, I bought The Rock and Chuck Norris and can I do whatever I want, bitch!"
-"Provocare zici? Here's my white hairy butt, take a good look at it"!
-"Uhm, I've missed the touch of your cookie, can I put hand? Binehânţeles."
Ok, this was a bad idea, I'd probably feel most of the breasts and most of the asses (not the small tits and the huge behinds). I'd probably punch some people the face, go for a kiss or two to finish the job (sa ne-ntelegem, punching and kissing persoane diferite) . Partea asta a planului mai trebuie lucrata.
Tocmai mi-am dat seama că unora nu am ce să le spun. Cât de ciudat, există oameni cărora chiar nu am ce adevăr să le spun în faţă pentru că deja ştiu ce cred despre ei. Nu vă lăsaţi păcăliţi, e de bine, niciodată nu spun unui om de dulce. Efectiv mă mir că am astfel de oameni în viaţa mea şi mă blestem că nu îi ţin mai aproape mai des. Frate-miu ar fi unul dintre ei, dar s-o lăsăm mai moale cu afecţiunea, I only love people from outside my family, bla bla. Şi vai! sunt chiar mai mult de doi oameni! Ok, o să le scriu.
Aşa, şi într-unul din plicuri ar fi un cec cu bani. Dacă urăsc respectiva persoană îi dau 100 de euro sau ceva similar, în scârbă. Oamenilor dragi le dau fix cât au nevoie să-şi plătească datoriile şi să facă excursia de vis în jurul lumii, în SUA, în Japonia, să-şi cumpere formaţia preferată, etc. Lui tata îi plătesc creditele, casa şi manoperă pentru finisarea etajului de sus, bani să nu trebuiască să muncească deloc, abonament pe o linie aeriană să vină în Amsterdam de fiecare dată când e în călduri, un antrenor personal şi un nutriţionist să aibă grijă de silueta lui, să-şi poată găsi pantaloni pe măsură, poate o maşină şi şofer personal, nasol că e daltonist, nişte ochelari uber cool, cei mai buni medici pentru prevenirea bolilor care stau să apară, un câine şi cam atât, că îi ajunge. Ah, şi o tablă de şah.
În celălalt plic ar fi partea cu adevărul din Truth or dare. Ce, credeai că scapi?

Acesta a fost cel mai lung text inutil pe care l-ai citit vreodată. Cărţile proaste nu se pun.

He pulled it out to come on my face, I was unprepared and snorted his semen up my nose. We started making out and I sneezed his semen onto his own face. Probably grosser for him than for me, but not by much. permalink

Double facial! Recycled facial!

NEW ACHIEVEMENT UNLOCKED

Three words. Anal sex. Pinworms.