Vreau sa imi intru in forma. Vreau sa fiu musculos si sa ma foloseasca astia pe post de reclama (de la gat in jos, ofc). Chestia asta probabil n-o sa se intample vreodata si nu ma deranjeaza foarte tare, dar daca asta nu se poate, macar sa ajung sa arat ca un maratonist, atunci cred ca mi-as considera fizicul realizat. Exemple mai jos.

Nu m-ar deranja sa arat asa, dar daca nu se poate...	macar asa, dar nu flamand.

Vreau (in urma unei experiente din seara asta, dar ma apuca dorintele periodic) sa invat sa dansez. Episodul cu break-dance a fost esuat si acum stiu ca in directia aia n-o s-o mai apuc, nu pentru ca nu mi-ar placea ci pentru ca in toate grupele de genul asta gasesti doar pusti si pustoaice. Salsa, in schimb, e pentru toate varstele si sexele, din fericire mainly feminin, si ramai cu gura cascata cand vezi ce bucati perfect sculptate isi doresc sa danseze fierbinte si nu prea au cu cine, asa ca se aliniaza cu un bon de ordine la negrul ala cu miscari suave care vine din Caraibe. Si, ma rog, si dansul e misto.

De (foarte) departe, mereu am ochit tipii din videoclipurile de Parkour cu niscaiva invidie, si nu pentru fizicul lor de invidiat, dar Parkour chiar pare genial, epuizant si super captivant, e ceea ce multe alte sporturi extreme ar putea fi dar nu sunt (pentru mine). Acum vreo luna-doua faceam flexari dupa videoclipul asta (care e foarte bun, btw, faci niste febre la niste muschi pe care nu stiai ca-i ai) dar m-am lasat. Poate intr-o buna zi.

Vorbind de sporturi extreme, eu nu am mers niciodata la schi, se subintelege nici snowboarding. Hai sa aruncam si escalada in amestec, pentru ca astea toate vin de la alde Cretzu si Catalin, care sunt cu cele doua sporturi respectiv. N-am avut ocazii pentru ca n-am avut bani, si cand am avut bani nu mi le-am creat. Poate cand o sa am bani! (veti observa un laitmotiv cu "no tengo dinero").

Sa lasam SF-urile deoparte si sa vorbim despre calculatoare *adjusts nerdy glasses*. Tot ca mai sus, de peste mari si tari, am privit dintotdeauna web design-ul cu jind, incepand de la programare baze de date pentru site-uri pana la culori complementare si meniuri drop-down-hover-smooth-stuff-ajax-css. Ideea e ca stiu baze de date, am de unde incepe, am lucrat cu CSS, ca blogul asta nu a aratat dintotdeauna asa bine *bullshit*, teorii de designer se pot invata. Ceea ce nu stiu e cum sa planuiesc, cum sa fac specificatii, nu am cunostinte de Javascript sau Ajax, ca sa nu spun ca nu pluteste nici macar un cadavru de artist la suprafata personalitatii mele, toti sunt pe fundul apei. Poate ca daca o sa fiu pus vreodata in situatia de a crea un site (fortat, ca din proprie initiativa n-ar merge niciodata), poate ca toate putreziciunile umflate de apa se vor ridica la suprafata si spiritul meu creativ isi va imprastia miasma... va place? E o figura de stil noua, I call it "eau de bleah".

Ma, acum sa-mi fie cu iertare, dar tare-as vrea sa ma culc cu niste gagici exotice, ca sa vad cum e. N-o sa se intample, dar personal mi-as dori o turcoaica, o araboaica (merge si marocanca), o chinezoaica (astea par cele mai accesibile, va zic eu mai incolo de ce), si binehânteles o negresa, frate. Sa glazuram negresa, zic!


Acum sa va zic si de chestiile previzibile, cum ar fi sa alerg un maraton sub 4 ore (imi trebuie multi ani de experienta, estimez), vechiul, foarte vechiul meu vis de a vizita Japonia, la care s-a adaugat de curand New York, apoi as vrea sa tin in mana un aparat DSLR intr-o zi si sa fiu multumit de calitatea pozelor pe care le fac.

Nu ma mai intereseaza sa scriu o carte. N-am nimic teribil de interesant de spus si pofta de scris in general se diminueaza, dupa cum puteti observa in frecventa posturilor. Oricum n-a fost niciodata un asa-zis vis. In acelasi timp, calatoriile si evenimentele si atractiile lumii nu ma mai, ahem, atrag, asa ca daca o sa vad vreodata Eiffel-ul, Oktoberfest sau Glastonbury, va fi printr-o conjunctura favorabila de evenimente sau oameni dragi mie.
Cam atat.

Când eram mic alergam de rupeam pământul. Eram printre cei mai rapizi la școală, cred că mă ajutau și picioarele lungi. Îmi aduc aminte că o dată în fata blocului o tachinasem pe o tipă care făcea atletism, după care m-a fugărit prin tot cartierul. Atunci am descoperit prima dată avantajele anduranței în alergare.
Tot restul copilăriei și adolescenței l-am petrecut alergând, într-o formă sau alta. Nu aveam eu forță sau mușchi, dar puteam să alerg, și vara la 45 de grade în curtea scolii, și iarna printre nămeți. Apogeul fizicului meu a trecut pe lângă mine fără să-l observ și într-o zi m-am trezit că am burtă și 20 de kile în plus. După ce-am stat pe gânduri vreun an, am început să alerg pe Dambovița în sus. Mereu oboseam după 1,5 km, dar mă simțeam mulțumit - mergeam acasă și mai beam o sticlă. Ba aveam chiar neobrăzarea să mă laud că merg la alergat 15 minute.
Apoi am ajuns în Olanda. Converșii pe care îi cumpărasem din Romania înainte să plec m-au ținut cam doi ani, folosiți în principal pentru fotbal și alergat. Nu mi-a spus nimeni nimic, deci n-aveam de unde să știu. Am continuat să alerg cu ei și am fost extrem de mândru când am parcurs, să nu zic alergat, cu chiu cu vai, 8 km. Fără să exagerez, alergatul îmi oferea cea mai mare satisfacție în cel mai negru moment al vieții mele (oh, the drama!). Dar încă nu știam nimic.
Într-o zi am luat o decizie de genul celor după care nu mai poți privi înapoi, am investit în adidași de alergat. Nu dai 100€ ca sa îi ții în dulap. Am fost impresionat de cat de mult absorb șocurile, am început să-i port tot timpul, abia recent m-am dezobișnuit. Și-am pornit să alerg serios. După care am mai luat o decizie ca cea de mai sus și m-am înscris și într-o cursă, pentru prima dată. Toată satisfacția de care vorbeam mai sus pălește prin comparație cu experiența de-a alerga cot la cot cu zeci de mii de oameni care nu vor să demonstreze nimic nimănui, care sunt în competiție doar cu ei înșiși. E un sentiment înălțător, îti dă aripi, îti injectează proteină imaginară direct în mușchi, te face să alergi mai mult și mai bine decât îți imaginai când o lălăiai plictisit pe bandă. Te face să crezi că poți depăși orice limite, asa că începi să răsfoiești pliantele cu zecile de maratoane ce urmează în Barcelona, Viena, Zandvoort și în alte locuri. Dă dependență.
Dar titlul nu minte, după cum nu minte nici Haruki. Cartea (mulțumesc Irina) e un mesaj nu din partea lui, ci din partea tuturor oamenilor simpli care au găsit sens în sportul cel mai simplu și eficient, și totuși atât de urât de mulți. Alergatul nu e pentru toată lumea; e doar pentru cei care își pot goli mintea de toate; alergatul e pentru cei care vor să crească, atât fizic cât și spiritual; e pentru cei care caută o rutină care sa le servească drept etalon pentru o viață mai ordonată; pentru cei care își pot aduna toată răbdarea de care sunt capabili și care își pot împinge corpul până peste limite. Pentru că dacă nu faci asta, nu alergi cu adevărat.
Nu credeam că o devin un astfel de om, dar cu timpul sper să ajung să mă pot numi alergător.

 Hinginerii știu despre ce vorbesc.
 
 Se întrevede un (lait)motiv recurent, anume că mă pun în pat la ore nerezonabile și nu pot să dorm dar nu sunt în stare să fac ceva mai productiv, așa că închei un pact cu diavolul și mai xeroxez un text pe blog. De fapt, la cum s-au desfășurat ultimele săptămâni e de mirare cum nu vă bombardez cu câte o inepție complet nefolositoare la fiecare două zile nopți.
 
 Să ne înțelegem: sunt o un momument în cinstea panaramei. Nu pot să dorm noaptea așa că ziua sunt obosit, ceea ce mă obligă să trag un pui de somn la amiază, după care nu mai pot dormi noaptea. 'd you get it? Ziua nu pot să muncesc decât sub o mare presiune (care nu e), iar seara nu pot să lucrez pt că e deja seară, ziua s-a dus! Mulțumesc, nu e nevoie de morală din câmpul muncii.
 
 Nu ies. Nicăieri. Am abonament nelimitat la cinema și nu văd nici un film. Prietenii fericiți nu vor să aibă de-a face cu mine pentru că n-am nimic pozitiv de oferit, cei amărâți mă mai împung din când în când cu un băț să vadă dacă mai trăiesc. Problema cu tehnologia asta e că nu prea poți să rupi legăturile, poți să tai fire dar s-a inventat tehnologia wireless, ce știi tu. Poți să ștergi pe cineva de pe facebook, dar tot mai e în address book; tot mai ai prieteni comuni care publică poze cu dilitul respectiv, apoi te apucă remușcările și te gândești să îl adaugi din nou, dar experiența îți zice că e bine să stai băț lângă deciziile tale, așa că te gândești să o duci până la capăt dar n-ai cum! Ce să faci, să ștergi tot din yahoo, gmail, ymess, adrese scrise pe hârtie și poze uploadate prin șapte părți? nu mai rămâne decât să.
 
  Problemele pe termen scurt sunt mai variate decât tipurile de condimente care se pietrifică pe rafturile mele (împreună cu rafturile în sine și cartoanele de lapte cumpărate lunar, păstrate intacte până la următoarea dezghețare). Cursul de olandeză merge șchiopătat, de 3 săptămâni l-am lăsat în paragină și aștept ziua glorioasă în care o să recuperez tot. Proiectul de experimentare abia se ține pe picioare, care picioare se înmoaie zilnic în găleți de cola. Mai deunăzi i-am injectat niște adrenalină și a început să danseze pe piesa asta, după care s-a culcat de oboseală. Ale mele picioare o duc mai bine, mai puțin o dată la două zile când le pedepsesc pe bandă. Sper că domnul Murakami avea dreptate în cartea aia. Observați obsesia cu picioarele. Am o bubă la picior.
 
 Nu sunt deprimat, chiar nu. Uite, luna viitoare mă duc la concert. Am două bilete dar n-am pe cine să iau, așa că mă duc eu de două ori. Nu mă plâng. Adică, s-au mai anunțat în vizită oameni, n-au mai venit, asta e. Încerc să fac lucruri care să mă țină, cum ar fi să economisesc bani, și solitudinea ajută (cartea aia cu 100 de ani de solitudine e literală, sau e vreo metaforă? că nu vreau să bat vreun record sau ceva...). Singurul lucru pe care-l regret e că nu mai aștept nimic cu o bucurie de copil și nu mă mai entuziasmează decât un film la 6 luni. Duc fiecare zi în cârcă cu gândul să nu o sugrum pe următoarea. M-am metamorfozat în okay guy.
 
 Ne auzim la următoarea insomnie! Vă pup, mă scol în 3 ore!