0. Ignorance - continue life as nothing has changed. Walk around bare-headed, no gloves, ass wet from the bike seat. Occasionally drink refrigerated wine by yourself.

1. Awareness - lose control of larynx while witnessing your voice turn into the sexiest shit ever for bitchez. Do a lot of talking and accept beers in pubs. Next day go to the gym and return by bike, all sweaty.

2. Indignation - wake up one morning with a very sore throat and severe coughing and sneezing. Curse Zeus for not letting you stay in phase 1. Dust off the boiler, put socks on. Reluctantly decline participation in weekly football game. Sleep through snow, then wake up and bike some more to the city to buy medicine.

3. Acceptance - get into the rhythm of pills and teas and fruit and shit; maintain awesomeness and do some long overdue and efficient work in preparation for thesis. Keep drinking tea and prepare for next day when must wake up early and work the tongue (literally).

(?) 2. Indignation - not be able to sleep for lack of pause between sneezes. Cannot concentrate on sleep or not concentrate on anything with a sneeze lurking every two minutes. Still persist in keeping eyes closed and body on bed. Curse gods, blow nose with no long-term effect, take a piss, keep trying.

(!) 3. Acceptance - get up determined to put an end to said fit of sneezing, begin new toilet paper roll, make new tea, eat cookies. Google 'how to stop sneezing', discover marginally useful things. Get used to idea that sleep will not happen and browse the internet. Discover quality content and have a good time. Wonder if waking up in the morning is achievable. Wonder if sleep is achievable in the first place.

4. Revival - ????
 *images are not guaranteed to correspond or even make sense

 Hinginerii știu despre ce vorbesc.
 
 Se întrevede un (lait)motiv recurent, anume că mă pun în pat la ore nerezonabile și nu pot să dorm dar nu sunt în stare să fac ceva mai productiv, așa că închei un pact cu diavolul și mai xeroxez un text pe blog. De fapt, la cum s-au desfășurat ultimele săptămâni e de mirare cum nu vă bombardez cu câte o inepție complet nefolositoare la fiecare două zile nopți.
 
 Să ne înțelegem: sunt o un momument în cinstea panaramei. Nu pot să dorm noaptea așa că ziua sunt obosit, ceea ce mă obligă să trag un pui de somn la amiază, după care nu mai pot dormi noaptea. 'd you get it? Ziua nu pot să muncesc decât sub o mare presiune (care nu e), iar seara nu pot să lucrez pt că e deja seară, ziua s-a dus! Mulțumesc, nu e nevoie de morală din câmpul muncii.
 
 Nu ies. Nicăieri. Am abonament nelimitat la cinema și nu văd nici un film. Prietenii fericiți nu vor să aibă de-a face cu mine pentru că n-am nimic pozitiv de oferit, cei amărâți mă mai împung din când în când cu un băț să vadă dacă mai trăiesc. Problema cu tehnologia asta e că nu prea poți să rupi legăturile, poți să tai fire dar s-a inventat tehnologia wireless, ce știi tu. Poți să ștergi pe cineva de pe facebook, dar tot mai e în address book; tot mai ai prieteni comuni care publică poze cu dilitul respectiv, apoi te apucă remușcările și te gândești să îl adaugi din nou, dar experiența îți zice că e bine să stai băț lângă deciziile tale, așa că te gândești să o duci până la capăt dar n-ai cum! Ce să faci, să ștergi tot din yahoo, gmail, ymess, adrese scrise pe hârtie și poze uploadate prin șapte părți? nu mai rămâne decât să.
 
  Problemele pe termen scurt sunt mai variate decât tipurile de condimente care se pietrifică pe rafturile mele (împreună cu rafturile în sine și cartoanele de lapte cumpărate lunar, păstrate intacte până la următoarea dezghețare). Cursul de olandeză merge șchiopătat, de 3 săptămâni l-am lăsat în paragină și aștept ziua glorioasă în care o să recuperez tot. Proiectul de experimentare abia se ține pe picioare, care picioare se înmoaie zilnic în găleți de cola. Mai deunăzi i-am injectat niște adrenalină și a început să danseze pe piesa asta, după care s-a culcat de oboseală. Ale mele picioare o duc mai bine, mai puțin o dată la două zile când le pedepsesc pe bandă. Sper că domnul Murakami avea dreptate în cartea aia. Observați obsesia cu picioarele. Am o bubă la picior.
 
 Nu sunt deprimat, chiar nu. Uite, luna viitoare mă duc la concert. Am două bilete dar n-am pe cine să iau, așa că mă duc eu de două ori. Nu mă plâng. Adică, s-au mai anunțat în vizită oameni, n-au mai venit, asta e. Încerc să fac lucruri care să mă țină, cum ar fi să economisesc bani, și solitudinea ajută (cartea aia cu 100 de ani de solitudine e literală, sau e vreo metaforă? că nu vreau să bat vreun record sau ceva...). Singurul lucru pe care-l regret e că nu mai aștept nimic cu o bucurie de copil și nu mă mai entuziasmează decât un film la 6 luni. Duc fiecare zi în cârcă cu gândul să nu o sugrum pe următoarea. M-am metamorfozat în okay guy.
 
 Ne auzim la următoarea insomnie! Vă pup, mă scol în 3 ore!

 De fiecare dată când a trebuit cu adevărat să mă scol de dimineaţă, ştiţi voi, momentele alea de aeroport, interviu, examen (important), am avut o groază incontrolabilă de trezit. Când vine vorba de dormit 2-5 ore, culcatul e un calvar şi trezirea e o prelungire a coşmarului din care presupun că tocmai m-am trezit. Asta pentru că ştiu că un număr de ore mai mic decât 6 îmi sunt complet insuficiente şi când sunt mai puţin de 4 intru în panică gândindu-mă la... alarma telefonului.
 Ah, soneria de dimineaţă, cine n-o ştie, cine n-o urăşte. Fiecare dintre noi are o întreagă istorie a sunetelor care i-au traumatizat dimineţile în ultimii ani, iar eu nu fac excepţie. De când am plecat de acasă (unde mă scula când mama când tata şi îi puneam să-mi facă un masaj de trezire) am folosit telefonul, cu scurta aventură a ceasului deşteptător de la Ikea, pe care colegii mei de cămin n-au putut să-l suporte sub nici o formă. La primele trei sonerii am căpătat imunitate, inclusiv pe perioada în care munceam (da, dau vina pe alarma de telefon pentru întârzierile zilnice la muncă). Am mai schimbat sunetul când mi se părea prea traumatizant, dar nici unul n-a mers. Acum, cu telefonul nou, soneria e mai discretă, ca şi cum cineva ar zgâria o tablă în vis, nu mă mai trezeşte ca un ciocan în tâmplă, dar tot n-am reuşit să scap de senzaţia de nelinişte chiar înainte de culcare, dacă ştiu că orele nu-mi sunt de ajuns.
 Tocmai de aceea aş vrea să fiu condiţionat, să mă pot trezi din somn la un semnal, de preferinţă o muzică lină, ca în exemplu. Ofc, aş trebui condiţionat şi la culcare, şi ce-i mai plăcut decât să adormi pe muzică (bine, văd câteva dezavantaje aici, dar nu majore) eventual în combinaţie cu orizontala sau cu un anume stimulent olfactiv. Asta ar rezolva foarte multe probleme nu numai pentru mine, după cum sunt sigur că şi voi vă doriţi un somn fără întârziere şi fără griji sau traume. Oh, the possibilities! poţi activa productivitatea într-o persoană pe un interval fixat între două triggere temporale, poţi induce preferinţe alimentare care să excludă dulciuri sau slănină (hi dad!), poţi re-instrui infractorii într-o direcţie pozitivă pentru societate, inducându-le silă de violenţă şi ilegalităţi! *wink wink*
 Până la ziua aceea minunată, eu n-am să mai merg la culcare acum, de vreme ce ar trebui să mă scol peste o oră. Mai miră pe cineva?

 Nu sunt un om cu experienţă. Nu am avut nici pe departe o viaţă palpitantă, nu am o căruţă de amintiri memorabile, nu am avut parte de multe relaţii de însemnătate. S-ar putea nici să nu ştiu ce-i aia iubire, pasiune, determinare, fericire, suferinţă, sau cel puţin nu am avut parte de ele în măsura în care îi inspiră pe alţii să creeze opere nemuritoare, povestiri, simfonii, canvasuri, poezii. Dar am avut parte de un lucru: ocazii. 
 
 S-ar putea ca o viaţă să se măsoare în ocazii ratate; vorbind din postura de inginer ratat, sună foarte plauzibil. E foarte probabil ca un alt indicator obiectiv să fie determinarea cu care trăieşti pe parcursul vieţii, un lucru pentru care-aş da o avere (de-aş avea-o). Vreau ca un cunoscător al psihologiei umane să îmi spună că există o metodă de măsurare a determinării unei persoane de-a lungul vieţii - în acest caz, aş face tot posibilul să îmi îmbunătăţesc scorul pe zi, lună, an ce trece. Dar nimeni nu contorizează, aşa că eu îmi spun mereu că determinarea poate începe de mâine, azi mai pot pierde un pic de timp. 
 
 Determinarea de a invalida întregul prim paragraf mi-o doresc. M-am săturat de ocazii ratate, să mă identific în articole precum acesta, ba mai rău, să realizez că ipostaza de pre-adult mă flatează de fapt. E mai degrabă o pubertate târzie (s-ar putea ca şi blogul să contribuie la starea de faţă) în care mă complac să rămân, dar o adolescenţă fadă, fără fete, fără distracţii şi fără prieteniile cu care ar trebui să rămâi toată viaţa. 
 Perioada de glorie a adolescenţei mele a fost în facultate, în primii patru ani. Am petrecut studenţeşte, am iubit, am călătorit, chiar şi numai până la mare şi munte, am învăţat şi am şi muncit. Ca într-o dramedie americană, la sfârşitul liceului, în cazul meu facultatea, m-am trezit că nu ştiu ce vreau să fac şi am intrat în panică. Aşa că iată-mă aici.
 
 Nu ştiu alţii cum sunt, dar pentru mine vârsta care-mi dă fiori e 26. Motivul e foarte simplu, Euro<26. Poate că e prea târziu, dar îmi doresc să nu mai dau cu piciorul ocaziilor care mi se prezintă, chiar dacă, fără deciziile pe care le-am luat (sau lipsa deciziilor) n-aş fi fost aici. În continuare nu ştiu pe ce lume mă aflu şi nici încotro mă îndrept, dar ştiu ce vreau să fi făcut până la vârsta asta şi, din fericire, încă mai am ocazia.
 
 Bine, puteţi să-mi scoateţi ochii în timp ce-mi urlaţi în creier: Trăieşti în Olanda, una din cele mai mişto locuri din lume, ai o viaţă de student şi destui bani la îndemână, eşti mai norocos decât majoritatea oamenilor pe care-i cunoşti! Dar sunt atâtea lucruri pentru care vă invidiez, experienţa Erasmus si curajul, persoana iubită care să fie mereu acolo, o slujbă ideală care să-ţi ofere satisfacţii imense, pasiunea pentru chestii mai presus de fiecare dintre noi, optimismul cu care priviţi viaţa drept în nas, ironia sau pur şi simplu puterea de-a fi de unul singur fără regrete (abilitate pe care eu mi-am pierdut-o recent). N-am să pretind că sunt optimist sau sociabil, în schimb voi face tot ce-mi stă în putinţă să nu fi trăit o viaţă rarefiată până la 26 de ani.
 
 Mai am 7 luni.

 Nu înţeleg cum unii oameni funcţionează în societate fără cele mai de bază elemente de bun simţ pe care ar trebui să le ştie toată lumea. Ar trebui instituit un test, că tot avem examene la 10, 14, 18 ani, aşa ar trebui să introducem testul celor 7 ani de acasă.
 
 Materia pentru acest test trebuie să fie flexibilă iar profesorii să fie la curent cu ultimele noutăţi de pe piaţa bunului simţ, mereu schimbătoare, odată cu introducerea internetului şi a facebook-ului (observaţi cum le-am plasat strategic separat). După cum ne învaţă pe noi la şcoală, criteriile trebuiesc specificate concret şi să nu fie contradictorii, aşa că dualitatea conflictuală "părinţii trebuie să fie cât mai tineri pentru a fi familiari cu moda"/ "părinţii trebuie să aibă un dram de minte în cap" se poate rezolva fie prin subvenţionarea de la bugetul de stat a babysitterilor pentru părinţi foarte tineri, fie printr-o campanie masivă de informare în legătură cu era digitală şi toate problemele de etichetă pe care le generează - nu-mi dau seama care ar fi mai uşor realizabilă în Ro.
 
 Să lăsăm vrăjeala şi să trecem la treabă!
 

 1. Fiecare e liber să facă ce vrea cu Facebook-ul propriu, poate să folosească Farmville şi Daily Horoscope 20 de ore pe zi, de-asta a creat FB uneltele de Hide şi Ignore - internetul e plin de idioţi care se plâng de mărunţişuri fără să ştie cum să le rezolve, nu fi tu unul în plus.
 
 2. Răspunde la sms! Nu eşti obligat să răspunzi la telefon, eşti ocupat sau nu ai chef, înţeleg, se întâmplă tuturor. Dacă îţi ia o zi să dai reply la un mesaj, înseamnă că te doare-n cot de mine şi mă pui la coada listei, de vreme ce nu poţi să redactezi un amărât de mesaj în prima oră. Sigur că ai putea să fii ocupat, să fii foarte supărat, amâni pentru mai târziu, dar dacă-mi faci chestia asta de mai mult de două ori voi şti că eşti neserios.
 
 3. Răspunde la mesaj FB! Nu-ţi scriam dacă nu ştiam că intri des, aşa că nu te mai preface că eşti ocupat, te văd online! Cât de greu e să scrii câteva rânduri, chiar şi să zici că eşti ocupat şi nu poţi acorda întreaga ta atenţie problemei arzătoare cu care te-am contactat! La fel ca mai sus, dacă mă amâni de fiecare dată sau în mod convenabil "omiţi" să mai dai reply, nu e nici un dubiu că fundul tău e prea preţios pentru durerea pe care-o simţi pentru mine.
 
 4. Nu mă trata ca pe o scrijelitură într-o agendă super burduşită cu întâlniri superficiale, iar dacă o faci, nu te mira dacă şi eu te voi trata la fel de simplist. Dacă mă adaugi în program peste 3 săptămâni între două alte angajamente anterioare, ţine minte asta când vei constata cu stupoare că lumea devine din ce în ce mai rece şi impersonală, toate întâlnirile devin trase la indigo şi întrevederile cu aceeaşi persoană se răresc considerabil.
 
 5. Dacă nu ai timp de alţii, la rândul lor ei nu vor avea timp de tine mai târziu. Asta am învăţat-o pe calea cea dură.   

 6. Fără false politeţuri. Nu vreau să aud că da, sigur că vreau să ne vedem, vai, dar vezi, sunt ocupat vineri, săptămâna viitoare nu ştiu ce fac, hai că te anunţ eu dacă e, urmat de un ignore total şi nici un semn de viaţă. Lumea nu are decât de beneficiat de pe urma sincerităţii, dar bineînţeles că tu vrei să laşi uşi deschise, că aşa te-a învăţat mă-ta, poate o să ai vreodată nevoie de mine.
 
 7. Nu promite nimic cu jumătate de gură. Mai sigur ar fi "nu promite nimic" dar asta ar putea fi un pic cam radical, deci orice-ar fi plănuieşte în avans. Şi dacă foloseşti mereu fraza "nu promit nimic", să ştii că mă prind repede că eşti plin de bullshit. Cel mai important, nu promite cazare dacă nu o oferi pe bune.
 
 8. Nu mă invita în locuri şi momente în care eşti praf de la iarbă, pentru că nimeni nu poate avea o conversaţie cu tine decât dacă e la rândul lui high, ceea ce e o cerinţă nedreaptă pentru cineva care nu ştie în ce se bagă.
 
 9. Nu mă invita la nunta ta decât dacă mă vrei neapărat acolo. Dacă vrei să faci rost de încă o persoană să iasă la numărătoare, invită din foşti sau foste!
 
 10. Cere ajutor atunci când ai nevoie şi nu te aştepta să îl primeşti doar din priviri. Dacă refuzi repetat ajutor, mi-e destul de clar că te poţi descurca şi singur, aşa că data viitoare când o să ai nevoie, ajutorul meu nu vine de unul singur şi nici nu se va oferi din bunătatea inimii lui (a ajutorului, pe care l-am transformat într-o entitate de sine stătătoare). Descurcă-te.
 
 11. Nu te îmbrăca ca o curvă şi apoi să strigi "Porcule!". Dacă te prezinţi într-o bluză vaporoasă şi ai ţâţe imense, nu te mira dacă-ți admir chiloţii ieşind să ia o gură de aer din pantalonii în care pisicuța ta nu poate să respire o doamne asta nu trebuia să fie aici, cum am ajuns eu pe blogul ăsta, nici nu mă pricep la calculatoare.

 School  
 Cursul de 3D Modeling a început de 3 săptămâni dar până acum nu am fost, pentru că e luni şi miercuri de la 9. Păcat, pare interesant! În 3 ocazii mi-am dat seama la ora 3 dimineaţa că a doua zi aveam curs, am stat până la 5 şi m-am aşezat în pat cu grijă, de parcă mi-ar fi ajutat şansele să mă scol mai devreme. În schimb am făcut un assignment cu succes, pe următorul văd că-l face Vlad, eu nu mai am nici un chef. Săptămâna asta vreau să mă interesez ce fac ca proiect de experimentare şi când, fie în perioada a patra fie la începutul anului viitor. Mai am de plătit jumătate din taxa de anul asta şi apoi până în septembrie sunt ok.
 
 Reţete
 Mi-am reorganizat reţetele salvate de-a lungul timpului în Desert/Pui/Cartofi şi pleava, cred că e destul de clar ce-mi place să mănânc. Mi-am cumpărat tot felul de ustensile de cuptor şi mănânc chestii pre-gătite, doar le încălzesc la cuptor. Nu ştiu dacă tiramisu sau negresă.
 
 Movies
 Am terminat de văzut tot de Oscar. Orice-ai zice despre premii, nu celebrează filme urâte, tocmai de-asta anul asta mi-au plăcut îndeosebi 127 Hours, The Fighter, Social Network, Winter's Bone. E bine, mă duc în Amsterdam să văd filme, că tot e gratis, m-am gândit poate să mă duc şi în Delft, dar what's the point.
 
 PC's
 Cred că v-am mai zis că am împrumutat la un moment dat 3 cărţi de Java de la bibliotecă şi chiar în perioada aia am început un curs la care a trebuit să programez în C++, deci nu am citit nimic din ele. Acum am pus mâna pe cartea lui Andrei pe care m-a rugat să o comand şi m-a apucat iar dorul de Java. A, şi caut o carte pentru taică-meu, un fel de Computers for Dummies, preferabil în română, că să nu trebuiască să-i cumpăr şi mp3 player şi lecţii de engleză.
 
 Mp3 players
 Povestea e exasperantă deja, vreau să-mi cumpăr player şi mi-e frică să nu iau o decizie greşită (deşi majoritatea alegerilor materiale pe care le-am făcut au fost urmate de o perioadă de iubire cu de-a silă, m-am obişnuit cu de toate). Am plecat de la un player simplu de muzică, pentru când alerg, şi am ajuns la mp4 player cu touchscreen, memorie de 16-32, ipod cu wifi şi prostii, până la smartphone.  Tot nu ştiu ce să cumpăr.
 
 Music
 Nu s-a schimbat nimic, mă duc pe 5 la concert (slavă Domnului) şi în curând o să mă hotărăsc şi pentru Black Keys. De fapt, ce mă tem eu aşa, oricum sunt singur în tot restul timpului, aş putea să fiu foarte frumos singur pentru câteva ore în plus la un concert. Cu ocazia asta exersez şi agăţatul în club, ceea ce n-am făcut niciodată.
 
 
 To do
 Nu mi s-a mai pus o piedică de foarte mult timp, începe să devină suspect. Am chestii uzuale pe listă, programare medic, ridicat paşaport, previziuni Oscar, cumpărat bilete, atins borna de 10 kilometri de alergat, ceva cărţi şi lucruri de făcut prin casă. 

 Îmi pare destul de rău că nu apuc să merg la petrecerea roblogfest, dacă ştiam că e aşa aproape de venirea mea îmi făceam planurile altfel, dar aşa, da-o dracu mă. N-o să apucăm să ne vedem, voi bloggeri, şi e limpede după ultima experienţă că ne e mai potrivită interacţiunea din spatele monitoarelor, o bere ar fi prea ciudată, sunteţi toţi cuplaţi, muncitori, oameni serioşi cu probleme, nu ca mine. Poate după ce mă-mbogăţesc.
Sper că Irina mă iartă că am fost Gică contra twister și am sucit problema până n-a mai ieșit nimic, dar mă voi revanșa cu planuri mărețe, aș putea să ți le zic, dar ar trebui să te omor!
 
 A propos, acest text este în competiţia pentru cel mai bun post pe blog la categoria Personal, votaţi-mă! No officer, I haven't been drinking.
 

 Uneori nu poţi să nu te gândeşti ce ar fi ieşit din unele filme dacă regizorul n-ar fi avut o simpatie deosebită pentru un actor/actriţă cu care a mai lucrat în trecut. Sigur, foarte multe filme şi roluri memorabile au ieşit din combinaţia cineast/muză actoricească, dar la un moment dat a existat un prim contact între cei doi, o perioadă de descoperire şi de încercări, un film în urma căruia au căpătat un respect deosebit unul pentru celălalt. Nu ştiu despre actori, dar suspectez că toţi regizorii caută în secret un actor/actriţă sau un set de actori cu care să poată colabora la multe filme, călcând pe urmele unor clasici ca Scott, Cameron, Scorsese, Anderson (ok, pe el l-am adăugat eu, nu e încă un clasic, dar pot să sper, nu?)

In ordine complet aleatoare:

Woody Allen o are pe Scarlett Johansson momentan. Am uitat sa spun ca o sa ma concentrez la obsesiile lor curente. In trecut a fost Mia Farrow, dar ştim cu toţii cum s-a terminat asta.

Ridley Scott, omul care m-a şocat când am aflat (demult) ca a regizat originalul Alien şi Blade Runner, cele mai tari ale lui, de departe, il are pe Russell Crowe mereu in filme, chiar si cand nu e loc de el. Egzact, Russell, you had one too many free passes in his movies (mai precis, ultimul).

Wes Anderson, cel mai lovable indie director de pe listă, căruia nu-i poţi dezaproba constanţa în alegerea actorilor, mai ales daca e vorba de Owen Wilson care e co-scenarist la multe din filme, Bill Murray, coolest fucking actor alive (pt că Clint regizează acum), Angelica Houston sau Jason Schwartzman. Personal m-am bucurat sa vad o faţă nouă în Adrien Brody, tare m-aş bucura să devină de-al casei!

Toata lumea stie povestea lui Martin Scorsese si colaborările lui cu Robert De Niro, până s-a apucat de filme cu fockers, apoi cu Leonardo DiCaprio. Cu ruşine spun ca nu am vazut mai nici un film al primului cuplu, dar cand vine vorba de Leo, trebuie să recunosc că e o alegere bună, că tot e italian.

Fratii Coen, din care încep să cred că unul face toata treaba şi celălalt e legat prin cordon ombilical, îl au pe Jeff Bridges ca mascotă; uneori ma intreb cum de nu au gasit loc pentru el in Burn After Reading, la câţi nebuni sunt în filmul ăla. Clooney se gaseste si el in vreo 3 filme, ca sa nu zic si de John Turturro, care e genial în orice face.

John Hughes, eternul adolescent care ne-a / m-a vrăjit cu Breakfast Club, a pastrat o mână de actori în anii 80, most notably Anthony Michael Hall (pe care nu l-ai recunoaşte in vecii vecilor ca adult).

Tim Burton, Johnny Depp, Helena Bonham Carter. 'nuff said.

Kevin Smith, individul care n-a incaput intr-un scaun al Southwest Airlines si a fost dat afara din avion, se combină des cu Jason Mewes, Ben Affleck si diversi alţi dubioşi care-au nimerit in Mallrats si n-au mai iesit din filmele lui.
Intr-un fel, admir cu atat mai mult pe regizorii care au lucrat cu tot felul de actori si au realizat filme extraordinare, oameni ca Steven Spielberg, al cărui număr de filme l-am pierdut (pe primul loc va fi mereu Schindler's List), Clint Eastwood (care a inceput sa diversifice cand nu s-a mai putut distribui pe sine in rol principal), Quentin Tarantino (ale carui filme nu se lasa acaparate de performanţe actoriceşti, poate doar ultimul, absolut accidental), David Fincher, cu niste filme absolut năucitoare, Danny Boyle, care, după cum observa un critic internaut, nu face niciodată acelaşi film de două ori, la care se adaugă, bineînteles, Christopher Nolan, marea speranţă, cu doar 7 lung metraje la activ, dar ce filme au fost!

 Mi se întâmplă des să fiu cuprins de păreri de rău în legătură cu chestiile pe care le-am făcut în istoria recentă, chiar şi lucrurile pe care nu le-am făcut. Ele constituie cam 40% din totalul gândurilor care nu mă lasă să adorm odată ce-am pus capul pe pernă (restul sunt scenarii ipotetice cu ce-aş fi făcut mai bine). Uneori, când mă doare capul mai rău şi perna îmi îndoaie gâtul, mă gândesc că toate deciziile  mele au fost proaste.
 
 E şi un pic de logică în spatele unui astfel de verdict sumbru. În afară de recenta creştere de moral şi capital, chestia asta care se numeşte viaţă a mers din rău în mai rău, fără discriminare de spaţiu, limbă, timp liber sau posibilitatea de a suna pe părinţi. Am plecat de la a fi un student sărac cu note medii, dar în creştere, la a fi unul muncitor, având un salariu consistent, şi totuşi am ajuns la linia de finish cu datorii (mari). Nu mi-a fost de ajuns aşa că iată-mă timp de un an şi jumătate zbătându-mă ca un peşte pe uscat, abia luând câte o gură de aer când mai ploua afară. La mine o prostie nu vine niciodată singură: am luat bani pe care nu-i puteam returna, m-am mutat într-o ţară unde habar nu aveam cum stau lucrurile, am locuit cu cine nu trebuia, mi-am făcut asigurare la compania greşită, am primit în vizită oameni cu care am dat-o în bară lamentabil, m-am certat cu oameni cu care nici nu m-am văzut şi per total totul s-a afundat într-o groapă neagră, cu pereţii smoliti, capac opac, lată de 10.000 € şi adâncă de 13 luni, dar măcar aveam wireless.
 
 În fine, long story short, la ora 6 jumate eu nu pot să dorm, dar ideea era că da, sunt pesimist, sunt extrem, periculos de pesimist, într-atât de pesimist încât ar trebui să fiu subiect de studiu pentru combaterea efectelor depresiei, trebuie că am ceva în sânge de vreme ce nu m-am gândit niciodată la sinucidere. Şi, pentru că realizez că sunt pesimist, un colţisor al minţii mele nealterat de paranoia şi manie depresivă are posibilitatea de a difuza către celulele bete din capul meu faptul că toate aceste decizii proaste au fost precedate de momente foarte frumoase, cele mai bune din viaţa mea, lucru care face alegerile greşite să pară cu atât mai neinspirate. Acelaşi este şi motivul pentru care am ajuns la o concluzie bătrânească, bucură-te de ce ai şi nu lua totul de-a gata, pentru că într-o zi îl vei pierde şi te vei da cu capul de pereţi.
 
 Motivul pentru care regret nechibzuinţa mea financiară este acela că m-am angajat şi am dat de prea mulţi bani dintr-o dată, fără să ştiu ce să fac cu ei, dar uit că prin intermediul jobului pe care l-am avut am învăţat atât de multe (chiar dacă zic eu uneori că nu) şi am cunoscut câţiva oameni foarte tari.
 
 Motivul pentru care regret un sărut* e pentru că a stricat totul, dar n-aş fi avut tot ce am stricat dacă nu aş fi făcut decizii bune pe parcurs (criptic, ştiu).
 
 Tot anul trecut v-am înnebunit zicând că am făcut o mare greşeală venind aici şi încă e neclar care va fi viitorul meu în legătură cu decizia asta, ce ştiu sigur e că am pierdut o groază de prieteni, pe unii i-am lăsat acasă şi pe puţini i-am pierdut aici; am pierdut mulţi ani de independenţă financiară şi o bună parte din sănătatea fizică (despre cea mentală, cu altă ocazie) dar, precum în clişeul care mă face să dau un pumn în dinţii din gura care îl spune (pe clişeu, îl) (still with me? hai că mai e puţin): tot răul spre bine, ai să vezi că va ieşi soarele şi pe strada ta, etc. Dar ce să vezi, tot răul e spre bine, mainly spre binele altora, care beneficiază de experienţa mea, dar probabil într-o oarecare măsură m-au întărit şi pe mine în feluri în care nu voi şti până când nu voi fi testat în privinţa asta.
 
 Concluzie: eu sunt un om simplu, dar am gânduri teribil de complicate. Ceea ce vreau e să am pe cineva care să nu mă lase singur cu gândurile mele. Sper doar să pot să trec peste fobia mea de intimitate intelectuală şi  să găsesc acea persoană, iar ea să nu se sperie când va vedea ce se ascunde în spatele acestei fațade fermecătoare.


* statistic vorbind, 2 din 5 femei cu vârsta între 22 şi 26 de ani se vor identifica în acest paragraf

 Ştii că aveam un pic de split personality şi vorbeam cu mine însumi. Nu prea îmi dădeam sfaturi, aveam doar un evil imaginary stupid cloned Mihai care mă critica pentru toate prostiile făcute - chiar deunăzi m-a certat după ce un client a trebuit să-mi arate unde să pun vinul pe raft. Un client! era să intru în pământ de ruşine.
 
 La un moment dat am încercat să mă despart de siamezul himeric şi atunci te-am inventat pe tine. Mint, tu deja exişti, dar am încercat să vorbesc cu tine. N-a mers prea bine, pentru că mereu ai o privire rece şi mă cerţi când te contrazic, de-aia mă simt foarte nelalocul meu când greşesc. În schimb, tu n-ai mai plecat, ai rămas prin preajmă.
 
 Din când în când mă trezesc în mijlocul unei activităţi dubioase şi mă gândesc: cum ar fi dacă m-ar vedea ea acum? o întrebare cu siguranţă mult prea serioasă pentru a merita un răspuns, dar orice-aş face, încerc să îmbunătăţesc situaţia, poate poate-aş apărea mai bun, mai mare, mai tare în ochii tăi. Am ajuns până în punctul în care (cultura pop, bat-o vina) învârt braţele în jurul meu să fiu sigur că nu e vreo persoană invizibilă în jurul meu, ca-n Hollow Man.
 
 Şi-apoi mă gândesc că o astfel de viaţă duc toţi, banală, plictisitoare, fart-smelling, belly-rubbing, feet stinking, tuturor ni se întâmplă lucrurile astea. Dar în general eu sunt un om bun, nu? Reciclez sticlă şi plastic, uneori zâmbesc sub mustaţă, îmi sun familia din când în când şi le povestesc despre mine; vreau să citesc, zău că vreau, dar internetul e de vină, nu eu; atunci când e prea mizerie fac curat şi spăl vasele, nu am scheleţi în debara, nu apreciez scat porn sau fucked up shit, îmi iau notiţe despre cum să îmbunătăţesc viaţa mea şi a altora, ştii că mă străduiesc şi din când în când te mai caut - foarte rar, totuşi, pentru că nu-mi face bine. Ştiu că sunt un om bun şi nu mă îndoiesc că, dacă îmi dai târcoale folosind vreo poţiune magică ce te transformă în spirit fără să te pot atinge, te-ai convins de asta deja. Sper totuşi că închizi ochii când mă duc la baie, because that stuff is private!

 Chiar dacă v-am tot minţit că lucrurile merg bine şi mare parte din stresul cotidian a dispărut, încă mai rămâne starea de fond, ca un etern simptom pentru un ipohondru. Starea este caracterizată prin aşteptare, neîncredere, deficit de atenţie şi în general un moral scăzut. Mişcându-mă dintr-un colţ în altul al celulei mele, tot n-am reuşit să găsesc soluţia, dar încep să cred că am nevoie de un tratament şoc pentru a ieşi din cercul vicios.
 
 Pentru acest tratament am nevoie de un instructor strict (catholic school type), o reamenajare a spaţiului de locuit, mult junk food, un scaun confortabil, un monitor mai mare, un pic mai mult timp liber şi o stăpână căreia să-i slujesc drept sclav sexual. Să vă explic!
 
 Procrastinarea e cea mai serioasă problemă. Un fel de-a o combate este ca instructorul/instructoarea să mă lege de un scaun timp de 4 ore pe zi şi să fiu forţat să urmăresc câte două din filmele peste care s-a depus praful digital de-a lungul anului în care le-am tot strâns, 51 la ultima numărătoare. Am încercat de mai multe ori să mă reapuc dar inspiraţia nu m-a lovit până acum - chiar am început trei dintre ele, dintre care Bottle Rocket de vreo 4 ori, dar nu le-am dus până la capăt. M-ar ajuta şi dacă aş avea cu cine să le văd, ceea ce n-o să se întâmple prea curând.
 
 De ce n-am văzut filmele până acum? Pentru că mă deprimă. Însuşi gândul de a începe Breaking the waves, Funny Games sau Solyaris are potenţialul de a mă băga în comă. Fiind imobilizat în faţa ecranului ar rezolva parţial problema, dar ce poţi face după patru ore cu un Mihai deprimat, legat de un scaun? Exact, poţi abuza sexual de el, astfel împuşti doi iepuri dintr-o dată, poţi aplica pe cineva toate fanteziile ascunse fără restricţii, iar Mihai iese din starea de apatie generată de vizionarea filmelor - it's a win-win situation. Primim CV-uri la adresa redacţiei.
 
 Am nevoie de cineva care să mă scoată în fiecare zi din casă la alergat şi preferabil să alerge cu mine, pentru că e al naibii de plictisitor. Cred că perioada în care reuşeam să alerg constant a fost cea mai echilibrată de când mă ştiu aici şi trebuie neapărat să mă reapuc.
 
 Trebuie să călătoresc. Asta ţine numai de mine şi posibilităţile mele, dar tot nu reuşesc să o fac de unul singur, de vreme ce îmi tot spun că e prea aglomerat acum şi să o las pe mai încolo. După cum întrevăd eu problema, din februarie aş putea deveni brusc foarte liber, dacă nu mi-aş mai lua cursuri, dar probabil nu o să se întâmple şi în continuare voi fi prins cu şcoala. Tot ce pot să fac e să încerc să mă rup din rutină şi să mă urc într-un tren către Bruges. Mergi?
 
 Trebuie să renunţ la speranţă. Mi-e teamă de momentul decisiv, până acum am preferat să rămân cu un purice de speranţă, poate poate încă mai ţine la mine, poate nu m-a uitat de tot. Va trebui să pun punct melodramei imaginare cât de curând, pentru a mă putea bucura de celelalte lucruri mişto în viaţă, fie singur, fie cu ea. 

 Ultimul, dar nu cel din urmă cui în sicriul vechiului Mihai este plata datoriilor şi încheierea tuturor poliţelor pe care stau, ca un butoi de pulbere pe Titanic, putea exploda la un moment dat, acum e mult prea târziu, nu mai poate răni pe nimeni. Nimeni nu e mai vinovat de întorsura proastă pe care au luat-o lucrurile decât mine, eu fiind şi singurul care poate reechilibra balanţa. Ştiu ca sună brânzesc, dar cred că zic bine.
 
 Şi nu voi face bilanţul primului sfert de veac până nu voi rezolva lucrurile de mai sus (în privinţa sclavagismului sexual sunt flexibil).

 Încercând să dorm în perspectiva celei mai dubioase zile din ultima vreme (două joburi într-o zi) mi-am adus aminte de o fază desprinsă din comediile americane cu adolescenţi.
 
 Se petrecea în tabără la Sadu, între clasa a 6-a şi a 7-a, singura tabără în care am fost. Majoritatea copiilor erau cu un an mai mare ca mine, inclusiv fetele. Am făcut mai multe lucruri penibile în zilele alea decât în toată viaţă mea de dinainte, nu-mi dau seama de ce le-am reprimat până acum.
 
 Se făcea că era o serată dansantă (ca să nu-i zic discotecă improvizată) unde nu mai ţin minte ce melodie era chiar atunci, dar mi-au rămas trei melodii întipărite în minte din vacanţa aia, prima şi a doua. Fetele erau înşirate la perete, o scenă mai bine regizată nu s-a văzut. Am vrut să invit o fată la dans, m-am dus la prima şi am întrebat, am fost refuzat. Cu tupeu, am trecut imediat la a doua, nu, a treia, nu. Printre ultimele era şi o grăsuţă care bineînţeles că a zis da. Aşa m-am procopsit cu un dans cu grasa. Ulterior, când mă apucase microbul de dansat singur, cum mi se întâmplă once in a great rare while, când mă îmbăt cu apă, am încercat să imit pe unul care dansa pe piesa asta, a treia, de parcă era posedat (ca tipul din video). Făceam ce făcea şi el, numai că eu chiar mă împiedicam, cădeam în fund, mă ridicam, go again.
 
La un party în cămin, long long time ago, am refuzat un dans în poală (vertical, dar tot în poală, înțelegeți voi) de la o gagică uber mișto. Ce-i drept, atunci parcă eram luat, dar acum reflectând la ocazie, îmi dau seama că n-ar fi trebuit să-i bag genunchiu între fese, I should have gone with the flow! 

 Îmi mai amintesc că la sfârşitul clasei a 4-a toate fetele m-au refuzat când voiam să dansez cu ele şi am ajuns să dansez cu mama, chestie la care toate fetele făceau mişto de mine (şi nu în sensul bun). M-a durut ăl mai mult venind de la fata aia drăguţă pe care n-ai fi suspectat-o niciodată de distrugere de copilării.

 Apoi, mult mai târziu, am încercat să mă dau cuceritor încercând să o învârt pe nu-ştiu-ce piesă, aproape s-o scap din mâini. Cred că am şi călcat-o pe picioare de câteva ori. Trecusem pe alcool între timp, dar era mai mult de la emoții, cred.
 
 Încercarea mea de a deveni BAMF, când m-am apucat să învăţ dansuri, s-a terminat prematur, când eu şi partenera am avut diferenţe de opinie (nu în privinţa dansurilor), experienţă după care m-am ales doar cu paşii de bază de la rumba şi valsul vienez.
 
 Things have a funny way of working out. La nuntă am dansat cu toate gagicile cu care am vrut (mai puţin fata care-l plăcea pe Ovi, pentru că era a lui Ovi, şi minora la care n-am atentat) şi culmea că nu le-am călcat pe picioare or nuttin.

Povestea asta n-are morală, dar sa fiu al naibii dacă nu o să te învârt de n-o să ştii ce-i cu tine, dacă te prind. Şi-o să-ţi placă!

 E ora 5 dimineaţa. Mâine am interviu şi nu m-am pregătit. Joc FIFA de pe la 12 pentru a sărbători faptul că m-am gândit să îmi curăţ laptopul de praf (acum nu se mai supraîncălzeşte de la orice browsing intens sau video).
 Trebuie să mă culc, dar nu pot să închid jocul - încă un meci, încă unul şi tot aşa. Windows mă ajută, jocul generează o eroare şi se închide. Hai să mă culc.  
 Pun capul pe pernă şi al doilea lucru care-mi trece prin minte (după "Aşa îţi va fi trebuit, dacă nu te-ai pregătit", in more words) este: cine e, mă, actorul ăla? A jucat în Ghostbusters, Life Aquatic with Steve Zissou, a avut cameo în Zombieland, e unul din actorii mei preferaţi şi totuşi.... CUM NAIBA ÎL CHEAMĂ?!  
 Asta e cel mai grav lapsus pe care l-am avut vreodată. Nu-mi vine să cred. Îl cheamă Bill, dar Bill şi mai cum? H... ceva. Îmi tot repet: Bill H... aaargh! Îmi tot vine în minte Bill Hicks for some reason. Rezist tentaţiei de a mă scula şi a verifica pe imdb. Mă forţez vreo 5 minute, nimic. Apoi adorm.
 
 Am plecat de la interviu. De dimineaţă (adică la 11:30 când am reuşit să mă ridic) n-am avut timp să mă gândesc la asta, am uitat să caut.   
 Dar acum mintea mi-e mai clară. Epuizat de atâta mers, ajung pe peron pentru trenul de Utrecht şi mă loveşte: Bill ŞI MAI CUM? Doamne, memoria mea e franjuri. S-a ars o diodă ceva, nu e în regulă. Acum îmi vine în minte Bill Pullman. Am avut câteva scurt-circuite care aproape mi-au readus numele pe buze, ca o maşină care pare să pornească dar căreia îi moare motorul în ultimul minut.  
 Sunt atât de dezorganizat încât nu ştiu unde-mi pun nici neuronii. În timp ce scriu asta, tot nu mi-am adus aminte. Ştiu în schimb că nu e cu H. Şi îmi imaginez faţa lui în cel mai mic detaliu!
 
 Broken Flowers, Lost in Translation, Caddyshack... Hmm, sigur e Bill?
 

Când o să-ţi simt braţele în jurul gâtului meu şi îmi vei spune "Te iubesc", când te voi ţine de mână şi vei fi a mea, voi şti că toată viaţa mea de până atunci a fost cel mai bun şir de decizii posibile pentru că nici o altă combinaţie nu m-ar fi adus la tine, fiecare greşeală, fiecare moment penibil, toate rănile şi momentele de singurătate cruntă m-au adus aici. Din acel moment orice decizie capătă o minimă importanţă pentru că nimic nu poate schimba faptul că am tot ceea ce mi-am dorit vreodată, lucru pe care mi-l voi întipări adânc în minte şi-l voi putea revedea în cel mai mic detaliu, ca în film. Şi dacă acel moment nu va veni, dacă voi îmbătrâni cu singurul mare regret, voi şti că te-am pierdut atunci la intersecţie, între două răsuflări şi un sărut. 
 
 Dar, pentru că nu voi afla vreodată dacă deciziile mele au fost dezastruoase sau doar un rău predestinat, va trebui să te aştept până la sfârşitul vieţii, când va fi prea târziu. Încercând să evit situaţia, voi mima un pragmatism pe care într-adevăr nu îl vezi mereu în filme şi voi stabili limite realiste pentru împlinirea aşa-zisului destin, răspunzând la întrebarea "Când e prea târziu?" prin multe ciorne numerice, câteva gânduri nerealiste şi varianta finală "Când am să te uit". Ceea ce, ironic, încerc să fac chiar acum.
 
 
 Lungă introducere pentru o simplă recomandare de film. Mr Nobody.

 Unii au auzit de la mine că atunci când eram mic îmi doream să fiu hamal în port. Am restrâns aria de căutare la Guy de Maupassant, Count of Monte Cristo şi Jules Verne ca posibile surse de inspiraţie. Şi bineînţeles mai era şi tata, care m-a luat de două ori la Sulina şi a fost uber şmechereală, am prins şi singurii mei peşti atunci.
   Fiind hamal avea o caracteristică esenţială, era o muncă extrem de fizică. Făcând ceva pe bani care să nu implice efort intelectual şi dezvoltându-ţi musculatură într-atât cât să arăţi ca Van Damme, doar de la cărat saci (atât, chintesenţa era căratul sacilor de diverse mărimi) m-a fascinat şi m-a urmărit până în anii de facultate când mă rugam de Monica să mă lase să-i car bagajele, să mai fac şi eu nişte muşchi.
   
 Ei bine, dragii moşului, închipuiţi-vă bucuria mea când am găsit un job pe care m-aş hazarda să-l numesc ideal, dacă nu măcar foarte potrivit. Am 24 de ani, am o pregătire de inginer care nu mi-a folosit niciodată, o experienţă de programator pe care n-o pot exploata şi absolut nici un sens al direcţiei. Sunt într-o ţară străină cu datorii mari peste tot pe unde am fost, fără siguranţă pentru ziua de mâine. Eu-nu-ştiu-ce-să-fac-în-viaţă, dar n-o să dezbatem asta acum. În tot stufărişul ăsta, printre toate orăcăielile fără sens şi după tot înotul câinesc de anul ăsta, am reuşit să dau de o insuliţă liniştită (metafora se întoarce) şi... am găsit de muncă.
 
 Munca mea implică efort fizic prelungit. După primele 34 de ore consecutive, creierul meu nu mai procesa, dar mai ales mâinile nu mă mai ascultau şi nici sistemul nervos nu mai înregistra vânătăile de pe braţe şi picioare. Dar, în vorbele unui mare clasic părintesc, "ei tată, acum ştii şi tu cum e să câştigi bani prin sudoarea frunţii" - no shit sudoare! În două zile am slăbit 2 kile!
 
 Munca mea implică dezvoltarea de abilităţi absolut cruciale oricărui organizator - de fiecare dată când umplem maşina cu mobilă (ah, nu v-am zis că sunt mover?) îţi iei banii înapoi după toate orele pierdute în copilărie jucând Tetris şi îţi oferă o satisfacţie deosebită când reuşeşti să îndeşi o casă cu etaj într-un camion şi un trailer de zeci de metri cubi.
 
 Munca mea include oportunităţi de călătorie pe cât de variate, pe atât de îngrădite în limitele unei singure limbi de provenienţă germanică. Până acum am vizitat în treacăt Amsterdam, Zeist, Amersfoort, Zandaam, Apeldoorn, Nijmegen, Groningen, Rotterdam şi câteva locaţii foarte idilice în ză countryside. Şi da, olandezii au autostrăzi, nene! Nu ca ştiţi-voi-cine. De fapt, eu nu mă laud aici, pentru că nu am fost turist în nici unul din oraşele astea, de făcut poze nici vorbă, doar intri şi ieşi, la fel de sweaty ca sexul dar fără satisfacţia de la sfârşit. Şi fără sfârcuri.
 
 Munca mea ar trebui să includă şi dezvoltarea de (mad) people skills, dacă aş fi în stare să vorbesc un dram din limba lor. În schimb, am o sursă bogată de conversaţie dutchlandeză pe care o mulg pe cât posibil, încercând să prind din zbor orice cuvânt. Oamenii sunt foarte prietenoşi şi vorbăreţi, de cele mai multe ori în olandeză, dar nu mă deranjează, eu nu sunt vorbăreţ de felul meu aşa că mă mulţumesc cu ascultatul. Ca să nu zic că întâlneşti şi femei mişto din când în când, dar rar. Şi le fură şeful.
 
 Munca mea mi-a vindecat insomnia! şi m-a făcut să mă înscriu la sală de care, ca niciodată, mă ţin şi merg cu plăcere, atunci când nu sunt epuizat.
 
 În schimb, munca mea nu e stabilă şi nu e nici o garanţie că o voi mai face şi săptămâna viitoare. Dar se plăteşte bine, ce să zic...

Inspirat de lista găsită pe site-ul ăsta foarte tare pe care abia acum l-am descoperit (ruşine mie), nu mai pot rezista şi scriu despre filme.
 
 Am trecut prin lista mea bifând performanţele care încă mă fac să mă înfior, pe care nu le-am uitat şi pe care le-aş revedea şi acum. Primul draft conţine 20 de nume (de filme, mi-a fost mai uşor aşa). Pentru că toate rolurile sunt badass sau intens halucinante, o să încerc să mă limitez la zece şi le voi acorda o menţiune specială celorlalţi. Foarte probabil, fără să-mi dau seama, sunt sexist, pentru că nu am putut găsi nici o femeie (nu am căutat explicit bărbaţi, doar aşa s-a nimerit).
 
 Fără o ordine anume:  
 
 Bill Kilgore, Lieutenant Colonel, Smell that? You smell that? Napalm, son. Nothing else in the world smells like that.You know the rest.
 *tocmai mi-am dat seama, Bill Kilgore are acelaşi nume cu Kilgore Trout, alter ego, ştie cineva dacă este întâmplător?*

 
 
 John McClane nu e nici o surpriză, chiar dacă nu moare (e invincibil, n-aţi văzut filmul ăla?) e mult prea cul şi e cel mai tare action hero din toate filmele făcute vreodată.


 
 Ferris Bueller, enough said!

 
 
 Walt Kowalski, cel mai periculos moşneag la ... est? de Mississippi. Probabil era mai tare ca McLane la vârsta lui, dar n-ai de-ales, gravitatea învinge mereu.
 
 
 Pe Jay l-aţi văzut peste tot, în Clerks I II, Dogma, el şi prietenul lui strike back, etc. Cui să nu-i placă limbajul delicios?

 
 
 Steve Zissou e căpitan de vas, explorator, gagicar, Bill Murray. Quirky, dar quirky good.

 
 
 Wladyslaw Szpilman, cu ale lui puţine replici în, e o prezenţă memorabilă, scena spre final în care rămâne singur m-a făcut să mă cutremur şi aproape am plâns.
 
 
 
 Oskar Schindler. Îmi aduc aminte ce-a zis Rin Tin Tin când a zis, nu-i plac filmele care te forţează să fii impresionat prin natura evenimentelor înfăţişate; eu nu sunt aşa puternic, Schindler e un caracter cu atât mai solid cu cât e ancorat în realitate. Finalul e sublim.

 
 
 Jean-Luc Picard e de departe favoritul meu în lupta cu J.T. Kirk, are un şarm irezistibil, vorba aia, o poză face cât o mie de cuvinte?
 
 
 Trevor Reznik e cel mai halucinant personaj pe care am avut onoarea să-l cunosc, din cauza căruia Christian Bale e acolo sus pentru mine. Ce-aş mai putea să mai zic, să nu stric filmul?

Mențiunile sunt după cum urmează:

 Probabil Bateman nu vă zice multe (nu Patrick Bateman), dar mie mi-a rămas întipărită în minte scena asta, ca şi starea generală de coolness în care se află traficantul ăsta englez.

 Idi Amin, mai precis cel din film, mi-a plăcut, m-a înfiorat şi am zis că musai trebuie să-l pun deoparte pentru când voi face o astfel de listă.
 
 Jack O'Neill este musai să apară, asta se numeşte favoritism. Ai putea spune că am adunat şi awesomeness-ul lui MacGuyver, dar ce mai contează, O'Neill scoate toate perlele de care vei avea vreodată nevoie pe parcursul a 7-8 sezoane!
 

 Billy Costigan e o febleţe de-a mea şi e cu atât mai surprinzător cu cât m-a cucerit cu o singură replică (bineînţeles, îmi place cu totul).

 Jack Sparrow prinde lista, pentru că e genul de pirat de care ne-am dori cu toţii să fim, plus că e Johnny Depp, toate femeile şi o parte din bărbaţi se dau de ceasul morţii după el!

 Vidal, adică fix băiatul ăsta din El laberinto del fauno, pentru cruzimea cu care mi-a rămas în minte.
 
 Hans Landa, previzibil şi în acelaşi timp delicios. Mie chiar mi-a plăcut de nazistul ăsta, el îşi făcea datoria pentru care era plătit şi la care era foarte bun. Sadismul e doar pentru distracţia lui personală.

 Jean-Dominique Bauby. Complet paralizat, având ca unic mijloc de comunicare ochiul stâng, trăieşte într-o lume interioară privind prin oblon.
 
 Renton din Trainspotting, pentru că e băiat bun şi fute minore (vai, Kelly Macdonald!). M-am gândit că l-aş fi pus pe Begbie dar e un pic cam violent, plus că a trecut ceva timp de când am văzut filmul şi Renton mi-a rămas mai puternic în minte.
 
 James Bond, motherfucker. Deşi aş putea să-l aleg pe Sean Connery, care e un pic prea înaintea timpului meu, sau pe Pierce Brosnan, individul extrem de cool şi încrezător în sine, îl prefer pe Daniel Craig pentru că mi-am dorit să fiu ca el (aţi ghicit de ce). 

Faceţi şi voi o listă! Nu mă puneţi să vă tăguiesc!

 Mai întâi, aveam o fată care mă iubea şi pe care o iubeam chiar dacă nu îmi dădeam seama. M-am purtat ca un idiot şi am primit exact ce am meritat.
 
 Într-un alt vis, eram plin de prieteni şi ne vedeam în fiecare seară în cămin, ne uitam la filme şi făceam petreceri penibile dar amuzante şi distractive, combinam vodcă şi cola şi ne credeam cei mai tari, mergeam pe munte şi luam trenul spre mare după ultimul examen picat. Ne-am certat ca nişte idioţi, ne-am cuplat şi ne-am despărţit, ne-am mutat împreună şi am rupt prietenii, totul s-a dus pe apa sâmbetei, am ajuns să vorbim doar câte doi din cauza antipatiilor.
 
 Apoi se făcea că mă trezeam la realitate şi intram în clasa muncitoare, unde aveam şansa de a lucra cu nişte oameni super de treabă şi a învăţa o grămadă. Ne-am împrietenit şi am mai şi ieşit din când în când în oraş, am devenit motivul pentru care nimeni nu pleca din firmă, deşi toţi ne plângeam. Viitorul se anunţa luminos, puteam deveni un bun profesionist cu multă experienţă şi dani pe curea, cu un salariu de invidiat pentru vârsta mea şi poate concediu anual în Ibiza sau Australia. În schimb m-am dezmeticit după doi ani cu o datorie cât casa, fără să fi strâns nici un cent, fără experienţa pe care am sperat-o şi mi-am dat seama cât de slab eram în meseria mea, irosind doi ani imaginându-mi locul de muncă, ca fiind un balaur scoţând flăcări de care trebuia neapărat să scap mai repede. Am plecat şi tot ce mi-a rămas sunt câţiva prieteni şi trei rânduri în CV.
 
 Între vise, m-am trezit cu o nevoie acută de un pahar de apă. Aşa că m-am urcat într-un tren şi am mers la Timişoara unde a fost ca un vis frumos între atâtea coşmaruri închipuite, a durat cât o sărutare, dar s-a terminat.
 
 De curând m-am trezit iar din somn. De obicei nu ţin minte visele, dar acum se făcea că lăsasem în urmă prieteni şi familie cu un regret imens în suflet şi m-am dus să trăiesc pe o insulă pustie unde am fost lovit foarte repede de nebunie. Am început să nu mai disting prieten de duşman şi am îndepărtat pe toată lumea cu o răceală calculată, în mod obsesiv şi regulat. Plecasem de unde era cald şi bine, însă la întoarcere totul era distrus, nimic nu a rămas la fel, prietenii au fugit în alte zări şi familia nu mai e, doar un teren viran unde înainte era un cămin.
 
 Mi-am spus că trebuie să mă trezesc şi încă mă mai zbat în semi-conștiență. Câte puţin realizez ce am pierdut în tot timpul cât am fost adormit, florile au ofilit, praful s-a depus şi păianjenii şi-au ţesut măiestrii arhitecturale pe la colţuri, dar mai mult de-atât, voi fi acţionat în instanţă în două ţări, nu am prieteni şi nici măcar cunoscuţi care să-mi întindă o mână, nici un venit şi o datorie înzecită faţă de acum un an.
 
 E clar, am dormit cam mult.

O idee bună vine întotdeauna singură şi de obicei vine când trebuie sa dorm. Cea de faţă nu face excepţie.
Pentru că atunci cand am ochii închişi şi trebuie sa adorm mă gândesc la toata lumea, spre deosebire de atunci cand sunt treaz şi mintea îmi e goală de conţinut, mă gândeam la oamenii pe care nu i-am vazut. Am fost în Bucureşti în trecere şi mi-aş fi dorit să beau o bere cu toată lumea care mi-e dragă dar nu s-a putut (am fost şi refuzat!). Data viitoare n-o sa fie prea diferit, timpul va fi limitat şi va trebui să îmi organizez timpul foarte bine, ceea ce nu voi reuşi. Dar cum ar fi sa dau o petrecere?
Ehehe, pai daca aş avea eu bani să plătesc pentru aşa ceva, now that would be something. Dar partea grea urmează abia acum: pe cine aş invita la petrecere? Fără să mă fofilesc, ca doar joc fotbal cu fi-su lu' Gates, banii n-ar fi o problemă. Habar nu am.
Zău vă zic că e o alegere grea. Aş face-o în cercuri concentrice. În cel mai mic aş pune oamenii care-mi sunt cei mai dragi, doar că oamenii ăştia nu se cunosc între ei. Deja am dat de un obstacol, wtf. Nu poţi să ai un chef unde oamenii nu se cunosc între ei, am făcut o întalnire de bloggeri aşa şi a fost o mare frectie de trafic, no more, please. Atunci trebuie sa mai adaugi cunostinte comune sa aiba fiecare la cine sa se raporteze. In cel mai rau caz, aduci niste oameni simpatici si dezinvolti care sa fie prietenosi cu lumea si sa-i inmoaie. Fuck that, I'm the star here, stop stealing the headlights, dude (urasc sa nu pot da nume!).
Ok, si cu femeile cum faci? Stii tu, "femeile", the ones. Bravo tie daca tu ai numai una, dar eu ce ma fac? I've done this before too, sucks. Le zici sa aduca pe cineva! preferabil feminin. Daca e cuplata cu atat mai bine, se elimina tensiunea "suntem amândoi singuri, ce facem?" Cât despre that very special lady (at the time), o invitatie speciala is in store, please come alone.
Ce facem cu bloggerii/ţele? Să vină cu un +1, ca la RBF. Mai intai those special ones, apoi alti cativa oameni cul care nu se supără de-o bere, apoi alti cativa oameni uber cul pe care mi-e rusine sa-i invit (dar o sa o fac pentru ca o sa fiu putred de bogat). Aici functioneaza aceeasi regula, trebuie neaparat ca fiecare sa cunoasca citeasca cel putin alti doi. Şi eu pe toţi.
Dupa aia te gandesti ca n-ar fi rau sa inviti si baietii cu care ai dat atatea goluri saptamana de saptamana. Apoi trebuie sa inviti toti fostii colegi, chiar si cei cu care nu mai vorbesti, pana si aia pe care nu-i placi, dar ce dracu, daca tot ai bani sa-i transporti cu avion particular. Colegii de grupa din facultate, bien-sur, unii s-ar putea sa fie mai greu de gasit, dar ilustrii care ne-au parasit vor fi atractia zilei. Bagi garnitura de colegi din Poli dar nu poti sa inviti cate o persoana asa ca inviti grupulete grupulete.
Petrecerea începe. Realizezi că ai sute de oameni veniţi mai mult sau mai puţin să te vadă (dacă nu cumva ai promis striptease şi Guţă) şi intri în panică, nu poţi să faci turul mulţimii de sute de ori, this is not a cocktail party (dar sunt cocktailuri). Va trebui să îţi iei ajutoare, din start nominalizezi câte unul pentru fiecare grup, pentru ăia din liceu, ăia din facultate, ăia de la fosta muncă (ah, uitasem să vă menţionez dar clar sunteţi invitaţi la petrecere!), unu de la actuala facultate (unde ştiu SUTE de oameni, serios, sunt foarte popular) şi mie îmi mai rămâne să strunesc doar femeile singure.
Se face miezul nopţii, lumea bea, se distrează, face sex oral and whatnot. Dintr-o dată, muzica se opreşte şi Mihai păşeşte pe scenă. Atenţie, urmează un moment artistic foarte deosebit, truth or dare! Vă rog păşiţi pe scenă.
Fiecare persoană care se află pe listă (cei pe care îi cunosc) primeşte două plicuri sigilate. Truth or dare? (plicurile sunt pentru mai târziu) Truth. Şi-i crăp în cap tot, fără menajamente, fără înflorituri (ok, mint, aici am nişte listuţe orientative pentru fiecare în parte, pregătite de acasă).
-"Te iubesc! da' aşa, puţin, din când în când."
-"Chiar dacă-mi eşti prieten bun, acum îmi vine să-ţi bag un pumn în freză, backstabbing mofo."
-"Ai fost cea mai mişto fată din liceu! dar nu m-a interesat să mă dau la tine; nu m-aş fi dat nici dacă mă interesa, zic şi eu."
-"Eşti grasă rău, pe cuvânt. Ce-i aia? ai o problemă cu tiroida? Cu ce te tratezi, ciocolată?"
-"Băi, eu mereu am avut o vagă impresie că eşti gay. M?"
-"Eşti singura fată cu care m-aş căsători, chiar dacă ştiu că n-o să meargă pentru că suntem prea la fel/diferiţi amândoi."
Astea sunt doar indicaţii pentru un discurs mult mai lung. Oricum, estimez că n-o să se întâmple prea des, n-am o reputaţie foarte bună când vine vorba de onestie. Atunci vor zice Dare. Proastă alegere!
-"Hmm, dintotdeauna am vrut sa stiu cum se simt țâțele tale la atingere . May I? Ahahaha, of course I may, I bought The Rock and Chuck Norris and can I do whatever I want, bitch!"
-"Provocare zici? Here's my white hairy butt, take a good look at it"!
-"Uhm, I've missed the touch of your cookie, can I put hand? Binehânţeles."
Ok, this was a bad idea, I'd probably feel most of the breasts and most of the asses (not the small tits and the huge behinds). I'd probably punch some people the face, go for a kiss or two to finish the job (sa ne-ntelegem, punching and kissing persoane diferite) . Partea asta a planului mai trebuie lucrata.
Tocmai mi-am dat seama că unora nu am ce să le spun. Cât de ciudat, există oameni cărora chiar nu am ce adevăr să le spun în faţă pentru că deja ştiu ce cred despre ei. Nu vă lăsaţi păcăliţi, e de bine, niciodată nu spun unui om de dulce. Efectiv mă mir că am astfel de oameni în viaţa mea şi mă blestem că nu îi ţin mai aproape mai des. Frate-miu ar fi unul dintre ei, dar s-o lăsăm mai moale cu afecţiunea, I only love people from outside my family, bla bla. Şi vai! sunt chiar mai mult de doi oameni! Ok, o să le scriu.
Aşa, şi într-unul din plicuri ar fi un cec cu bani. Dacă urăsc respectiva persoană îi dau 100 de euro sau ceva similar, în scârbă. Oamenilor dragi le dau fix cât au nevoie să-şi plătească datoriile şi să facă excursia de vis în jurul lumii, în SUA, în Japonia, să-şi cumpere formaţia preferată, etc. Lui tata îi plătesc creditele, casa şi manoperă pentru finisarea etajului de sus, bani să nu trebuiască să muncească deloc, abonament pe o linie aeriană să vină în Amsterdam de fiecare dată când e în călduri, un antrenor personal şi un nutriţionist să aibă grijă de silueta lui, să-şi poată găsi pantaloni pe măsură, poate o maşină şi şofer personal, nasol că e daltonist, nişte ochelari uber cool, cei mai buni medici pentru prevenirea bolilor care stau să apară, un câine şi cam atât, că îi ajunge. Ah, şi o tablă de şah.
În celălalt plic ar fi partea cu adevărul din Truth or dare. Ce, credeai că scapi?

Acesta a fost cel mai lung text inutil pe care l-ai citit vreodată. Cărţile proaste nu se pun.

He pulled it out to come on my face, I was unprepared and snorted his semen up my nose. We started making out and I sneezed his semen onto his own face. Probably grosser for him than for me, but not by much. permalink

Double facial! Recycled facial!

NEW ACHIEVEMENT UNLOCKED

Three words. Anal sex. Pinworms.