În urmă cu o săptămână, eram în cinema și trăiam (destul de intens) Edge of Tomorrow, cum bine fu descris de alții mai competenți ca fiind un amestec între Groundhog Day și Starship Troopers. O zi mai târziu aș fi dat orice să mor și eu ca Tom Hanks Cruise de sute de ori, numai să pot da timpul înapoi cu 24 de ore și să ies din rahatul în care m-am trezit în acea frumoasă zi de luni. Uneori ai nevoie să mori violent ca să te trezești la realitate, yaknowwhatImean?
 
 Și uite așa mi-am adus aminte că se împlinesc 5 ani de când m-am împiedicat inoportun la graniță și am căzut în tărâmul Țărilor de Jos, Dutchlandia după cum e mai bine cunoscută. Și motivul pentru care mă jucam așa aproape de graniță e pentru că viața mi se părea prea ușoară și am văzut-o ca pe o provocare să descopăr cât de mult pot să mi-o complic. Deja bănuiești (da, exact tu) că sunt posibilități nesfârșite de a-ți pune bețe în roate și că m-am apucat iar să scarpin buba aia, mo money mo problems, bad boy, aha aha, 99 problems but a bitch OK mă opresc acum.
 
 Ce încerc să vă spun în stilu-mi criptic e că nu știu cum să vă spun că încerc să îmi redescopăr stilul criptic. Dar revelația săptămânii e că am ajuns de unde am plecat, și asta cu siguranță nu e un lucru bun.
 
 Am făcut greșeala de a pleca din țară, în mod ironic una din puținele greșeli cu care pot trăi, și asta m-a băgat în rahat. Încă mai sunt în rahatul ăla, dar acum e uscat, nici nu mai pute. Pentru că n-am cum să mai plec și din țara asta, m-am gândit să think out of the box și să trec la o cu totul altă categorie de greșeli, pentru că pământul era prea ferm sub picioarele mele și devenise prea ușor, așa că am intrat iar în rahat, singura diferență fiind că mi-am pierdut simțul mirosului între timp (figuri de stil, frate).
 
 Știi ce? Nu-i așa rău la vârsta asta; da, am pierdut aproape toți prietenii pe care credeam că-i am; da, am pierdut și banii pe care nu-i aveam și dacă datornicia ar fi penală eu aș fi fost deja convertit la islam; da, mi-am pierdut toată bucuria și energia, tot optimismul și vervoarea, planurile de viitor și speranțele în potențialul meu. În schimb, ce am câștigat e că prietenii pierduți vor avea vieți mai frumoase fără mine să-i trag în jos; am învățat ce înseamnă (sper!) să fii iresponsabil cu banii și, să fim serioși, mai jos de-atât nu prea se poate; cinismul cu garnitură de realism într-un saenviș de pesimism nu e așa rău, plus că mi-am descoperit alt potențial pe care nu știam că îl am, pentru răbdare și perseverență; în fine, am mai descoperit cu mirare că nu sunt hopeless și că încă mai pot tolera oameni, cu condiția să fie frumoși și amuzanți și incredibili de enervanți și să n-am unde fugi de ei.
 
 Vin în România, pregătiți cămașa de forță.

PS: 108 readers, dafuq?

 În AH-ul în care am lucrat (e supermarket) era o adevărată afacere de familie, vreo 10 perechi de frați/surori lucrau acolo, chiar și câte 3 frați, nu mai zic de veri sau nepoți. Era nepotism, literalmente. Am încercat și eu cu români, n-a mers.
 
 A propos de asta, înveți multe lucruri lucrând cu marocani/musulmani - care inundă țara, în caz că nu știați. Ei se nasc aici și sunt cetățeni, dar se văd (și sunt văzuți) diferit față de olandezii "de rând" - cei blonzi, cum ar veni. Aș fi putut învăța mai multe dacă mă interesa mai mult, dar chiar și așa mi s-au spus lucruri, uneori împotriva voinței mele. Ofc atunci când e Ramadan n-au voie să mănânce (nici să bea) pe timp de zi, dar odată ce se lasă seara bagă în ei grămadă. Și pentru că e o religie recunoscută, musulmanilor li se permit tot felul de lucruri - era un tip care lucra în spate, descărcând camioane, care fiind extrem (nu vă gândiți la Jihad) el nici nu punea mâna pe alcool, așa că refuza să atingă navete de bere sau alte chestii, și pentru că era religia lui, nu conta faptul că îi încetinește munca considerabil. Și am mai învățat că de-aia se consumă atâtea băuturi energizante, marocani le folosesc în loc de alcool, it's the next best thing.
 
 Pathe Unlimited. Un abonament lunar la cel mai mare lanț de cinema-uri din Olanda, care costă 19 euro pe lună, și care e s-weeet. Ca să înțelegeți ce înseamnă asta, un film normal e 6-9 euro euro, 8.5-11.5 dacă e 3D, iar cu cardul poți să intri gratis la toate filmele (ORICÂTE), cu diferență de 2.5 euro pentru filmele 3D. Din păcate nu e decât un cinematograf în Utrecht, care arată 3 filme pe săptămână, dar în Amsterdam e raiul și merg acolo de câte ori am ocazia/bani. Și dacă nu era destul, Pathe au lansat și Pathe Thuis, unde poți închiria filme la prețuri modice pentru vizionare acasă, ceea ce mi se pare bestial și un pas important împotriva pirateriei - nu că ar avea ei nevoie, chiar își permit să cumpere filme și jocuri. Tot alineatul ăsta e unul din lucrurile mele preferate în Olanda. 

 În privința englezei, merită menționat că olandezii chiar nu vorbesc așa de bună engleză pe cât se laudă și sunt lăudați. Clar vorbesc mai bine în medie decât românul de rând, dar românii pe care îi știu eu (studenți, tineri) vorbesc mai bine decât studentul de rând olandez, ceea ce e funny, pentru că ei au contact cu străinii mult mai des. Și orice-ar fi, nu te baza pe vorbitul de engleză, dacă nu ești turist nu le face plăcere și cu siguranță n-o să-ți faci prea mulți prieteni (or maybe it's just me, I'm not a hot Romanian chick with an exotic look).
 
 Am tot vrut să vă povestesc despre sistemul de reciclare în Olanda dar mi-a fost prea lene și acum ajunge să fie doar un paragraf într-un post general. Există centre în nord, sud, estul orașului unde poți să duci absolut orice, de la azbest la lemn la baterii, dar mai important de-atât există "tomberoane", impropriu spus, peste tot în oraș (niciodată mai departe de 1km de tine) unde poți să duci sticlă, hârtie, sticle pe culori, plastic și tot felul de substanțe. Sunt de fapt îngropate în pământ și sunt extrase periodic de mașinile de gunoi. Poți să suni la un centru de-al lor să treacă pe la tine acasă să-ți ridice un frigider stricat sau un televizor, etc (parcă asta era și în România). Cel mai practic lucru mi se pare că au aparate de sticle de plastic în toate supermarketurile -plătești 25c pentru fiecare sticlă peste 1L, dar le poți returna și primești banii înapoi. Apoi sticlele sunt colectate și trimise la centrul de reciclare. Îți dai seama cât plastic economisesc așa?!
 
 Cu tristețe, am descoperit că țara mea n-o să fie niciodată la nivelul Olandei. Niciodată. Oricât progres ar face România, nu o să-i ajungem din urmă în următorii 500 de ani (=forever, imo). Ceea ce e trist. Ce nu e trist, however, e că țara lor nu e la fel de distractivă ca a noastră. Ar putea fi, dar nu e și n-o să fie prea curând, în următorii ~500 de ani. 

 Ar trebui să lămuresc multe detalii, dintre care cel mai puțin important ar fi identitatea miresei. Practic totul se rezumă la o decizie, care probabil o să fie influențată de vârstă, locație și câți bani o să am.
 

 A trecut așa mult timp de când n-am mai scris (~săptămâni) încât au schimbat și ăștia de la Blogger interfața și tot, mă simt străin și stingher. Dar cum mă aflu în România, unde totul mi-e nefamiliar, s-ar părea că se integrează bine în peisaj. Așa că pun 3 perechi de șosete, două haine groase și o plapumă și dă-i hei rup pe conexiunea asta dial-up modernă care e stickul de internet.
 
 Ideea o am de mult, dar s-a conturat mult mai bine de când am ajuns pe-același fus orar cu împăratul luminii și băieții de aur, etc. N-a fost intenționat, dar am reușit să îmi expun lături laturi ale personalității mele în funcție de cum mi-a priit mediul, limba, fusul orar și probabil și istoria dintre mine și celelalte persoane. Înainte să fi plecat, totul era (mai) simplu, aveam colegi de liceu care mă știau ca inadaptatul social care fusesem, colegi de facultate pentru care eram "șef" și cu care treceam prin focurile politehnicii, și munca, unde mi-am făcut un singur prieten, maxim doi.
 
 Apoi totul s-a complicat și am devenit "cel de dincolo", lucru care nu-mi dă pace nici acum, pentru că nimeni nu îmi spune nimic concret dar parcă sunt "așteptat" să iau o decizie de a mă întoarce în România, de parcă toate conexiunile cu România atârnă de un fir de ață deasupra unei prăpăstii și nu pot fi menținute în starea în care se află. So yeah, that's my life.
 
 But in other news, mai am o bucățică de viață și în Olanda, unde, pentru că mi-am făcut alți amici, lucrurile au evoluat accidental și s-au împământenit într-un anumit fel. Pentru colegii de la muncă sunt un român taaare muncitor, dar un pic cam ciudat și misterios. Olandezii mă știu ca pe unul căruia îi dai de făcut lucrurile grele și pe care poți să-l suni mereu când ai nevoie de un om în plus; marocanii mă salută prietenește pentru că mă plac din cine-știe-ce motiv, probabil pentru că nu sunt olandez. Oamenii știu să mă evite atunci când sunt tăcut, ceea ce îmi convine, îmi fac treaba și plec; alteori pălăvrăgesc cu unul dintr-o mână de oameni care sunt ok, și așa trec cele 3 ore mai repede. Cei 2-3 prieteni pe care mi-i făcusem aici au plecat cu toții, și m-am săturat să o iau mereu de la capăt.
 
 La facultate n-am avut niciodată prieteni, deși am cunoscut unul-doi oameni prin activități conexe și ne avem bine. La cursul de olandeză, în schimb, sunt și am fost dintotdeauna singurul mascul dintr-un grup de 10-12 persoane, deci mereu mi s-a cerut părerea de valentine's day, de sărbători, de ziua femeii. Fiind și unul din cei mai vechi și, îndrăznesc să spun, mai buni, mereu mă freacă profele la minte să iau cuvântul atunci când nimeni nu îndrăznește. Și dintre toate fetele astea, ironia e că mă înțeleg cel mai bine cu o turcoaică măritată de 23 de ani care nici nu vorbește engleză, așa că o rupem fiecare în olandeza noastră pocită. În rest, sunt român. The good kind.

 Uneori merg la fotbal. Uneori întrec calul, pentru că sunt cam competitiv. Așa că poate am lăsat o impresie de om ... pasionat de sportul ăsta, un pic mai mult decât normal. Nebun, asta vreau să sugerez. Ei n-au de unde să știe că eu sunt liniștit și plictisitor în mare parte din timp, așa cum n-au de unde să știe nici că nu înjur și nu țip de felul meu. Dar acolo se întâmplă.
 
 Aș vrea să zic că am un grup de prieteni și în Amsterdam, dar 2-3 oameni nu fac un grup. Aș mai vrea să știu ce impresie au ei despre mine, dar sincer habar nu am, aici e blind spot-ul meu. Important e că în Amsterdam merg fără depresii, doar cu gând de relaxare și ocazional de voie bună. Sper că îmi și iese uneori.
 
 Apoi intervine nostalgia, pentru că de fiecare dată când ajung în țară, singurul punct de reper în care pot să am încredere sunt colegii de facultate, care mereu sunt bucuroși să mă vadă și să mă tragă de limbă, la care eu în mod curios nu pot rezista. Nu știu cât de bine mă cunosc, dar e pretty damn close to very well. Între ei și prietenii din copilărie, dintre care mai am 2,5 în Galați, se poate forma o imagine cât de cât completă a mea.
 
 Nu că aș avea ceva de ascuns cuiva, dar totul e relativ. Cel mai rău îmi pare de cei care m-au cunoscut în propria mea casă, unde sunt maximum de antisocial și unde nu vreau să am de-a face cu nimeni, unde mă retrag în bârlog și îmi refac rezervele de sociabilitate după sesiuni intense. Am nevoie de un pic de echilibru. 

Miercuri e ziua mea libera, in care nu sunt obligat sa fac nimic, nu trebuie sa fiu nicaieri, totul e infaptuit din proprie initiativa, bineinteles cu constrangerile pe care mi le impun singur, de genul "n-am mai lucrat la teza serios de mult" sau "sunt in urma cu schema de vizionat filme, trebuie sa fac provizii". In fiecare miercuri ma trezesc cu gandul sa inghesui cat mai multe lucruri in atata timp cat imi ramane de la sculatul prea tarziu pana la culcatul in aceeasi nota.
Daca am noroc si nu sunt obosit de multe nopti aruncate pe fereastra, ma trezesc la un 10-11 si bineinteles populez scaunul cu doua buci si dureaza vreo 2h sa-mi dau seama ca timpul trece si eu nu visez. Incep sa-mi fac o lista, avand in vedere ca sunt lucruri importante de facut ce nu sufera amanare si mai sunt si filme nevazute la cinema in A'dam, care dupa mine mereu iau precedenta in fata prostiilor astora de oameni mari.
In cazul asta, lista zicea cam asa: daca filmele oricum sunt mai tarziu, sa incep cu sala, apoi sa imi gasesc un inlocuitor la munca pt sambata si o tai in A'dam pentru un film sau doua, ma intorc acasa si lucrez cat a mai ramas din noapte.
Pai stai ca e abia 13, ca sa merg la sala trebuie sa mananc, si n-am nimic instant, asa ca mai stai sa se faca ceva la cuptor in vreo ora jumate. Daca tot am timp de omorat, hai sa fac niste teste de olandeza vreo ora, ca sa nu zic ca am pierdut-o. Restul l-am "investit" in retrospective QI in anticipatia sezonului urmator, ca mi-e dor. Apoi am mancat. Si dupa cum stie toata lumea, nu poti sa mergi la sala imediat dupa ce mananci, trebuie sa mai stai vreo 2h. Ce sa fac in timpul asta? Sa sun cativa colegi sa vad care ma poate inlocui la munca? Nu, hai sa punem niste rufe la spalat. Acum sa asteptam sa se termine masina, mai aranjam niste haine pe aici, ca e harababura.
Ma rog, pierd timpul aici, hai la sala. Pe la 4. Mi-am uitat pantalonii, intoarce-te inapoi. Mergi iar la sala, ca te-au vazut oamenii intrand si iesind, nu vrei sa te faci de rusine. Trag eu ce trag si o tai, ca e tarziu. Ajung acasa si raman blocat. Sa merg la munca sa vad orarul colegilor, sa merg direct la gara si la film sau sa stau acasa? ca ma cuprinsese o moleseala...
M-am urcat pe bicicleta, cu deosebita inspiratie de a lua si o umbrela cu mine, desi era soare. Biciclesc pana la munca unde stau vreo 15 minute ponderand pe cine sa sun sa ma inlocuiasca, pt ca optiuni nu prea erau si nu voiam sa vorbesc cu oamenii aia. Intr-un final primesc o jumatate de promisiune si ma simt implinit. Zic sa fac si niscaiva cumparaturi sa am ce rontai la film, ma duc direct la gara si ma urc in tren. Am cumparat in mod ne-convenabil chestii care se strica daca nu le pui la rece, si dau sa ies, cand vad ca ploua. Fuck this, eu ma duc acasa. Ba nu bă, eu pot sa las bicicleta aici si ma duc cu autobuzul, ca n-am nevoie de ea pana maine. Merg pana la statia de autobuz de dupa colt cu intentia de lua autobuzul spre gara, pu*a: autobuzul vine in 15 minute, fac atata ciclind. Ma intorc la rotile mele si purced la drum. 500 de metri mai departe imi dau seama ca nu prea am chef sa merg prin ploaie cu rucsacul plin doar ca sa vad doua filme proaste in A'dam, asa ca fac dreapta in loc de stanga si ajung acasa. Intind rufele si procedez la a devora prostiile pe care le-am cumparat, efectiv anuland orice beneficiu aveam de pe urma mersului la sala. Deschid Crimson Tide si vad de unde a invatat Denzel Washington sa joace bad boys in filme. Ma simt oarecum satisfacut.
Se face ora 12, de vreo 2h dupa film nu fac nimic, pentru ca e prea putin timp ramas in zi. Satisfactia dispare.

 Întotdeauna există mai multe drumuri în viață, numai că pe multe din ele nu ai luxul de a le alege, trebuie să lucrezi cu ceea ce ți se dă de către viața asta teribil de aleatoare. Așa că m-am gândit să îmi conserv energia pe care aș fi irosit-o pe griji și frământat mâini și să lucrez cu ce am.
 
 Am un loc cu chirie ieftin, o bicicletă, card de transport gratuit pentru încă o lună și bani să-mi ajungă 2 luni, plus o teză de terminat până în iulie. Mai am bilete la 3 concerte în mai, iunie și decembrie, plus festivalul din Belgia. În curând o să plec în vacanță în România pentru 11 zile, nu înainte de a susține ultimul examen rămas la olandeză, după care închei oarecum socotelile și cu întregul curs pe care l-am făcut în ultimul an și care mi-a intrat în sânge și face parte din ritmul săptămânal într-atât încât nu știu ce-o să fac cu atâta timp liber când mă întorc. Toate chestiile astea se vor întâmpla, de bine de rău, pentru că am voit eu să se întâmple. Bine, intenția mea era să fi avut mai mulți bani strânși până acum, dar se pare că în privința banilor am nevoie de o femeie să mi-i managerieze mă scuzați, am vrut să spun "bine că nu sunt femeie, că altfel nu mai aveam deloc".
 
 Peste vreo două zile o să vedem și cum vor merge toate celelalte lucruri. Partea întunecată (a Forței, gen) îmi spune că s-ar putea să fiu concediat, mărturie vie a poverii naționalității române în Olanda, circa secolul 21. Asta sau contractul nu îmi va fi reînnoit, ceea ce înseamnă o lună în plus, dar la fel de rău pe termen lung. Caz în care nu sunt prea multe lucruri de făcut; printre ele se numără procurarea de finanțe pentru plata chiriei în primul rând, aka anulat abonament la sală, asigurare de sănătate, canci stat în București pe durata vacanței, posibil vândut biletul la festival și orice altceva mai pot vinde. Natuurlijk îmi iau la revedere de la orice altceva aș fi vrut să cumpăr pentru suflețelul meu și o să trebuiască să încep iar cerșitul pe la variate supermarketuri pentru că ce p mea altceva să muncesc, cel puțin până la absolvire?
 Cum? Să privesc partea plină a paharului? Why don't we do that. Avantaje de ne-neglijat sunt subitul și semnificativul timp liber pe care-l voi procura, pe care voi purcede în a mi-l vârî vârtos în fund, pentru că altceva chiar nu e de făcut cu el. Timp liber am avut și până acum, și crede-mă că mă pricep la nebunie să îl pierd (btw, dacă are cineva nevoie de cursuri de anti-time management, sau time-wasting classes, să mă contacteze). O să am timp să fac tot ce n-am putut până acum!.. cum ar fi să citesc toate cărțile care stau întinse prin cameră și să văd și revăd tot lung- și scurt-metrajul pe care l-am piratat, să alerg și să gătesc! cartofi prăjiți și brânză cu roșii. Dacă sunt la ofertă.

 Prea multă atitudine negativă strică, așa că dacă vi se apleacă luați o pauză și continui. Există și varianta în care totul o să fie roz, variantă în care eu primesc un alt contract pentru încă 6 luni și o să pot continua viața mea de lux și desfătare aruncând bani pe dulciuri și concerte și popcorn la filme 3D. O să zbor la București și o să pot să mai stau în al doilea oraș de baștină câteva zile, în care o să înghesui oameni care vor să mă vadă sau pe care vreau eu să-i văd, o să dau telefoane și o să-mi fac griji pentru că lumea e ocupată și eu nu, o să arunc bani pe mâncare în oraș și o să ajung falit la Galați, dar e ok pentru că până atunci îmi vin alți bani. Și-o să mă îmbăt la nuntă, poate mă dau la foste colege de liceu (dacă sunt singure sau bete), a doua zi o să fiu constant stresat să ajung la avion care mă aduce înapoi, unde o să fiu stresat să beau cât mai mult să mă distrez de Queen's Night și Queen's Day, că tot n-am planuri (nu costă nimic să te plimbi prin oraș cu tricoul meu de ocazie). Apoi o să treacă și o să mă stresez cu proiectul ăsta, pentru că ziua voi merge la sală când îmi aduc aminte, seara voi merge la muncă și noaptea o să-mi dau pumni în cap din cauza încă unei zile trecute fără să lucrez la teză. Oricum, într-un fel sau altul o să lucrez eu la ea, o să vină iunie și o să merg la Belleruche, apoi vine Rock Werchter pentru care o să mă stresez să găsesc cort sau cineva cu care să stau, spre deosebire de festivalul în sine unde o să încerc să-mi fac prieteni noi necunoscând pe nimeni, ceea ce o să fie o noutate completă pentru mine - abia aștept. Apoi iulie se rostogolește pe ușă, când va trebui să îmi apăr teza - pe bune, nu ca-n Poli, ce căcat de sistem în care toți se complac - și apoi puf! începe viața de adult. Știați? O diplomă în buzunar e un șut în fund în direcția afară pe ușă.
 
 Ce zici să fac, să mă întorc în România? Nu nu, era retorică.

 Întâi și întâi, repetă după mine: "Nu sunt centrul universului", de vreo 100 de ori. Gata, ai terminat? Hai că te aștept să-ți ștergi lacrimile de dezamăgire și continuăm.
 
 Acceptă ideea că Olanda e printre cele mai dens populate țări din Europa sau, dacă locuiești în București, ești că sardina într-o conservă zi de zi. Îmbrățișează ideea! Locuiești într-un oraș, așa că învață să te comporți ca atare. Autobuzul și metroul nu sunt sufrageria ta, așa că nu mai bloca intrarea pentru că ție ți-e lene să mergi mai departe - trebuie să îți miști derriere-ul până nu ți-l șutez eu la poartă (sau până nu ți-l arunc la coș, dacă you iz fine). Și pentru numele lu' dracu, dă-ți jos rucsacul ăla, campere, văd că ai venit la oraș să vezi cum e și acum te duci înapoi acasă, țărane.
 
 Alo, domnișoara? Da, tu, delicata dracului, după ce că lățimea ta depășește limita legală și nu pot să trec pe lângă tine, mai ești și ocupată cu scrisul unui sms chiar acum când toată lumea încearcă să coboare din tren. Da, știu că nu putea să aștepte, văd că ești foarte importantă, dar poate îmi dai voie să trec și eu să fac check-in? Mulțumesc. Nici nu vă imaginați câte parașute plutesc prin gările super aglomerate cu smartphone-ul în nas, mergând în zigzag. Mă bucur că fac un nou terminal al gării, dar până în 2020 e cale lungă, oi mai fi aici n-oi mai fi. Până atunci, trebuie să îndur toți dobitocii (cu sau fără smartphone) care nu știu să meargă pe o singură bandă, cum ar veni, și taie calea după bunul plac.
 
 Dragă domnule sau doamnă care mergeți pe stradă în fața mea pe două cărări și apoi vă opriți brusc: fuck you. Ești mai rău decât babele care merg cu viteza melcului (știu că e o dezbatere aprinsă aici, cu pro și contra înflăcărați), măcar pe alea pot să le depășesc. Dacă te oprești brusc în timp ce eu merg în urma ta, s-ar putea să te trezești cu dureri la spate!
 
 Bicicliștii ar merita un capitol special, dar nu vreau să le dau mai multă importanță decât merită, 'tu-le-n mama lor. În Olanda nici pietonii nu respectă semafoare sau treceri (asta am învățat prima dată când am pus piciorul în Hollandia), dar bicicliștii sunt de departe cei mai răi. Sigur i-am mai cyber-înjurat pe proști cu alte ocazii, care ori merg trei unul lângă altul și nu te lasă să treci, ori au puradeii că ataș și iar nu poți depășești, ori sunt bicicliștii ăia cu motor (am zis că cicliștii sunt cei mai răi? am greșit, toți scuteristii merg în iad) care își iau cu de la sine putere tot felul de drepturi suplimentare dar aceleași beneficii ca și cei cu putere mecanică. Dacă n-ar fi vremea frumoasă și toate fetele drăguțe pe biciclete, toată treaba asta ar avea mult mai puțin farmec. Și biciclitul e o mare parte din farmecul Olandei! Totul e ca un castel din cărți de joc, se poate face repede praf.
 
 Long story short, regulile de bun simț sunt: stai mereu pe dreapta la ascensor, nu tăia rândul, NU BLOCA DRUMUL, vezi-ți de treaba ta. Basically, be british.

 În ultimele 2 săptămâni am avut privilegiul ceva-ul de a escorta un trio de drogați și o mamă debutantă în meseria de turist. Aceasta este cea mai lungă perioadă în ultimii 3 ani în care a trebuit să îndur alte persoane fără întrerupere. Încă n-am clacat.
 
 Dar după cum necazurile mele nu sunt, nu-i așa, subiectul central al blogului, urmează să vă povestesc câteva chestii practice despre Amsterdam, mai practice decât orice altceva ați citit vreodată, cu excepția poate Viajoa, care sunt destul de tari. Dacă e un lucru cu care mă mândresc, e abordarea extrem de practică a oricărei încercări, de-asta m-am și oferit constant ca birou de informații atât turiștilor, cât și masteranzilor wannabe.
 
 Pun pariu că nu v-ați gândit vreodată că primul sfat e că trebuie să cunoști engleza. Pare banal, dar gândiți-vă la mama sus-menționată. Mai gândiți-vă și că eu, după 2.5 ani aici, încă mai am dificultăți în a mă face înțeles în conversațiile care implică bani - 20% din cauza mea, olandeza bat-o vina, și 80% din cauză că oamenii nu înțeleg ce trebuie, engleza lor nu e așa bună pe cât se face reclamă. Dacă vii aici din România, nu strică să ai o conversație în engleză dinainte, așa poți să eviți situația în care tu nu te descurci în aeroport și o gagică bună olandeză te ajută să ajungi în Utrecht și tu încerci să îi mulțumești sau să faci rost de numele ei pentru altă dată dar nu poți să articulezi 2 fraze în engleză, după care te blestemi tot restul șederii. Or so I hear.
 
 Cel mai folositor sfat pe care pot să-l dau e: găsiți-vă un localnic. Eu de exemplu, sau oricine altcineva. Cu excepția cazului în care sunteți Christofor Columb și vă place să o ardeți ca-n 1500 toamna, descoperind de unul singur noi teritorii în care deja locuiesc milioane de oameni și să-l proclamați în numele României sau, după caz, Star Storage. Printre avantajele unui localnic se numără cazarea gratuită, precum calul care nu se caută de dinți, carduri de transport pe care nu trebuie să dai 8 euro și apoi să nu le mai folosești, transport cu trenul redus, dacă nu stai în Amsterdam, potențiale biciclete pe care poți să le folosești pe gratis (ok, asta e mai puțin probabil, dar eu fiind SuperMish am făcut rost și de astea), nenumărate ponturi pentru transportul în comun, baruri, restaurante, muzee, parcuri, cazare, cartiere, prețuri la iarbă, etc.
 
 Ziua e pentru muzee, sightseeing, parcuri și atracții. Seara e pentru fumat, bar hopping, red light district, eventual clubbing. Cel mai mare păcat în Olanda/Amsterdam e să pierzi o zi cu soare.  Dixit.

 Un lucru la care e bun localnicul e să facă rost de un card de muzee, pe care dai 40€ ca adult și ține un an, sau îl primești temporar de la cineva care îl are deja aici. Intrarea e la majoritatea muzeelor din Amsterdam, 400 în toată Olanda. Dacă ești un pseudo-cultural, alternativele sunt să plătești intrarea individual, care e 9 la Anne Frank, 14 la Van Gogh și Rijksmuseum, sau să cumperi iAmsterdam card, pe care am făcut greșeala să îl cumpăr și eu acum. E adevărat că are inclus intrări la câteva zeci de muzee, printre care NU se află Anne Frank Huis și Rijksmuseum, atenție, dar e valabil 24h - 40€, 48h - 50€, timp în care ai transport gratuit în oraș și o călătorie cu barca gratis pe canale. Personal mi se pare un preț exagerat, mai ales că primele 2 muzee la care m-am dus terminaseră contractul cu ei și nu m-au lăsat să intru. La asta se adaugă reduceri de kkt la anti-muzee gen Madame Tussaud, unde în loc de 22 plătești 16, ce m-a încălzit la inimă!, sau ai reduceri de 25% la chestii pe care n-o să le folosești niciodată sau la muzee care sunt la mama naibii la vreo 2h de centrul orașului. Cele mai comice mi s-au părut reducerile de un sfert la restaurante unde o masă costă 30 minim. Bun așa. 
 
 În unele muzee n-ai ce căuta, așa că n-are rost să dai bani doar pentru a bifa o chestie stupidă într-un ghid expirat. În muzeul Van Gogh sunt numai picturi (surpriză!) așa că nu faceți ca mine, veți fi la fel de plictisiți și la a treia vizită, dacă nu sunteți o fire artistică. Muzeul Anne Frank e o casă-expoziție unde se povestește viața unei familii de evrei care s-a ascuns acolo de naziști. Nu vreau să îi diminuez din importanța istorică sau impactul emoțional și 9 euro nu e mult, dar e deprimant și cred că citirea cărții duce la același rezultat. Grădina zoologică și cea botanică sunt una lângă altă și drăguțe, dar costă mult. Iarbă costă și ea mult.
 
 Stabiliți priorități. Mâncați din supermarket, evitați magazinele de suveniruri, sunt TOATE la fel. Mă rog, am descoperit eu unul care e parțial magazin de suveniruri, parțial crazy toys and gadgets. Deci măcar nu înnebunești de la magneți și șoșoni de lemn.

 Din martie până în mai e singura perioadă în care poate fi văzută grădina de flori, cea mai mare din lume, și anume Keukenhof. E ca un magnet pentru gagici, ceea ce o să facă fericiți și pe gagii, care sigur vor primi ceva bucățică în seara aia. Nici nu trebuie să merg acolo, știu deja că sunt câmpuri de flori cât vezi cu ochii. La fel, pentru cei care sunt dispuși să iasă din Amsterdam, există Kinderdijk, unde sunt multe mori de vânt care nu te costă nimic să le admiri de dinafară. Sunt niscaiva muzee înăuntru pentru care plătești, dar nah. 
 
 Un pic de Google te duce o cale lungă, dacă ești cinefil descoperi FOAM, Pathe Tuchinski, cinematografe vechi unde se proiectează filme clasice. Dacă știi să cauți afli toate poveștile locurilor pe care le vizitezi fără să plătești pe cineva să ți le recite, informații care cresc mult valoarea unui loc - spre deosebire de a te holba half-clueless. Lucruri pe care le găsești și în multe ghiduri turistice sunt piețele temporare unde poți să te plimbi și să vezi cum trăiesc olandezii, cum interacționează și ce mănâncă ei, dacă ești curios de cultura și viața lor.
 
 Cartierul Roșu e mult mai mic decât acum câțiva ani. Vitrinele sunt pustii pe timp de zi și se animă abia seara, după cum poți să-ți imaginezi și singur. Prețul? 50 euro pentru 15 minute, totul e standard, nu primești nimic în plus. Așa că du-te pe seară, nu te îngrijora, că e poliție pe acolo. E și pișoare pentru bărbați, femeile țineți-vă bine, că se cer bani și în baruri pentru un pipi scurt.
 
 O chestie mai practică legată de ajuns aici este: dacă zbori cu low-cost, aterizezi ori în Bruxelles ori în Eindhoven. De acolo trenurile te costă ori 20, ori 13 euro, numai dus, la care se adaugă și complicații legate de zboruri de dimineață sau disrupții în trafic cum au avut loc săptămâna trecută. Luați asta în considerare când credeți că economisiți bani cu Wizz sau Blue. Dacă prindeți o ofertă în jurul a 150 euro, nu e rău deloc să zbori direct în Amsterdam, oricât de plăcută ar fi călătoria cu trenul la ei.
 
 Concluzia e că Amsterdamul în particular și Olanda în general are câte ceva pentru toți și a-l privi ca pe un oraș de drogați și prostituate e stupid. Trebuie să vii pregătit, trebuie să fii deschis la minte și mai presus de toate să fii decis.
 
 Acest post a fost sponsorizat de către Oana does-not-mix-blog-with-irl.

 În București toată lumea se plânge de șoferi, chiar și șoferii. Că se bagă cu tupeu, că nu acordă priorități, că parchează de-a-mpururea, tot tacâmul. Din fericire, Olanda nu prea acordă șanse șoferilor, având parcări puține și legi care favorizează bicicliștii și pietonii - șoferii români ar înnebuni aici pe termen lung. Din nefericire, asta înseamnă că rolurile de idioți au fost preluate de bicicliști. Ăștia chiar se bagă peste tot, și dacă e interzis, și dacă e plin de pietoni. Culoarea roșie nu înseamnă nimic pentru un biciclist, cum nici sensurile pistelor nu prea au însemnătate pentru ei. În fiecare zi îmi caie calea câte unul-doi și mai mereu se trezește unul să meargă pe contrasens, că pula, mi-e lene să trec strada, hai poate reușesc să dau peste unul din cei 20 de bicicliști. De departe cei mai enervanți sunt ăia care merg câte 2-3 împreună, de parcă nu mai e nimeni în tot orașul și au tot timpul din lume. Atunci mă abțin cu greu să îi claxonez și-n gură, în schimb adopt metoda britanică de-a insinua - trec pe stânga și mă apropii de el, de parcă bicicleta mea ar zice: Excuse me sir... lovely weather we're having, isn't it? Yes, let's hope we don't get rain this week, it would be quite awful. By the way, would you mind terribly if I passed you on your left, I am in dire need of reaching my destination and I cannot.... FUCKING MOVE, you self-centered assholes, you blonde, twisted-tongue sons of bitches! Cam așa.
 
 Voi majoritatea sunteți în Românica. Ați văzut cum s-au comportat trenurile și nu numai când au dat zăpezile de pe lume. Eh, ceva similar s-a întâmplat cu trenurile și în Olanda. Singura diferență e că aici au căzut vreo 10-20 cm de zăpadă. Nu nu, n-am mâncat nici un zero, atât a fost. S-au dat peste cap toate traseele, vreo 2 săptămâni tot citeam știri despre cum s-a schimbat prea târziu orarul pentru iarnă, că sunt defecțiuni, că a cui e vina, etc. Când am ajuns m-am uitat ca prostu, nu-mi venea să cred câtă zăpada NU era, deși în continuare erau anunțuri peste tot că sunt probleme, că să luați în calcul întârzieri de vreo oră-două. Îmi vine greu să diger că pe cât de mișto e sistemul lor feroviar, pe atât de prost se comportă dacă temperaturile scad sub 0. Nici acum nu știu ce s-a întâmplat, posibil nici ei să nu știe. 

 Olandezii au ridicat birocrația la nivel de frustrare națională. Mai ales pentru imigranți, care nu știu cum funcționează sistemul sau nu au experiența anilor trecuți. În cazul meu, am avut și noroc și mai puțin noroc, dar aici intervine sadismul pe care instituțiile statului par că îl preferă. Există mai multe modalități de-a obține ajutoare de la statul olandez, alocație pentru chirie, alocație pentru studenți, pentru studenți săraci, pentru asigurare de sănătate, și multe altele. Probabil motivele pentru care mulți olandezi sunt extrem de leneși și polonezii le iau slujbele de căcat (după care tot olandezii se plâng) - dar asta e altă poveste. Dacă aplici pentru alocațiile astea, există șanse să le primești - numai că există și șanse să nu ai dreptul la ele. Pe când în regulamente scrie că un student român nu prea are voie să ia ajutoare de la statul olandez, mai scrie și că studenții care muncesc au dreptul la împrumuturi (ne)rambursabile. După care trec un an-doi și birocrația intră în vigoare, obligându-te să dai banii înapoi, bani pe care i-ai topit de mult. Lor nu le pasă, preferă să dea bani și apoi să-și frece de bucurie mâinile când reclamatul n-are posibilitatea să îi dea înapoi, eventual mai adaugă și o amendă, ceva. Birocrație - hai să-i descurajăm pe proști.
 
 S-o spunem și pe-aia care doare cel mai tare. Olandezii sunt bulangii. În multe feluri, dar în ultima vreme cel mai tare mă toacă duplicitatea și dualitatea lor. (Dacă DEX-ul mă învață bine,) duplicitate pentru că îți zâmbesc și vorbesc politicos în timp ce te resping fără ezitare (pentru un job, sau într-un grup de prieteni), dualitate la nivel național în ceea ce privește limba olandeză - guvernul (și societatea în general) insistă că trebuie să te integrezi și să înveți limba, pe când majoritatea oamenilor cu care intri în contact ți se adresează în engleză dacă au cel mai mic dubiu că n-ai fi olandez. Așadar și prin urmare, unde puii mei să exersez eu olandeza dacă ei îmi fac "favoarea" de a comunica în limba mea, vorba vine, engleză? Foarte puține excepții... prea puține.

 De foarte multe ori, coincidental (sau nu) de fiecare dată când sunt nervos, olandezii mă calcă pe răbdări cu obiceiurile lor. Un turist nu ar observa astfel de comportamente pentru că e absorbit în lumea lui fantastică; un expat veteran la fel, nu ar fi deranjat de chestiile astea, de vreme ce a avut atâta timp să se obișnuiască. Eu mă situez într-o zonă gri în care ocazional sunt exasperat de cele mai mici detalii, după cum urmează.
 
 De când am început să mai călătoresc între Utrecht și Amsterdam, îmi sar în ochi tot felul de indivizi dezgustători în tren (sau autobuz, am văzut și de-ăștia) care se așează la un metru de tine și încep să mănânce cele mai mirositoare chestii posibile, în același timp hăhăind cu prietenii lui cu gura plină. Oamenii ăștia mă îngrețoșează la maxim, nu știu dacă mai mult pentru că halesc cu nonșalanță sau țipă în gura mare în limba asta spurcată, așezați în diagonală, pentru maximizarea poluării fonice. Și da, limba e spurcată, chiar și după tot timpul asta de chin cu învățatul.
 
 Au niște obiceiuri de igienă personală cel puțin dubioase, în mare măsură legate de podoaba capilară. În mod (ne)surprinzător, femeile au păr superb, partly why I like them so much, dar indivizii, în vorbele nemuritoare ale unei prietene, chelesc de la 27 ani. Obișnuința este de a lăsa părul blond să crească, după care folosesc gel în loc de șampon. Rezultatul e un păr lung, lins și slinos, care-mi face greață când îl privesc. Nici măcar nu trebuie să aibă păr lung, și cei ca mine se gelează la fel, cât încape. Ăștia, calculez eu, sunt tinerii. Doi metri mai încolo vezi olandezii sub 30 de ani cu o gaură în creștetul capului. Și stai și te întrebi: cât de proști sunt ăștia să nu-și dea seama că își strică scalpul cu vaselina asta și își provoacă singuri cheliile? N-au cu cine săracele fete...
 
 Poate n-ați avut vreodată ocazia să treceți pe aici sau să descoperiți bucătăria locală. Mai bine. Aceasta e compusă din variate chestii cu cârnat (nu de-ăla bun, ci o chestie între crenwursti și plastic), varză murată, măr ras și o pastă din nu-știu-ce, toate combinate. Apoi mai e frikandel și kroket - ăsta din urmă e o chestie ca un pane, unde înăuntru poți avea ghinionul (ca mine) să găsești o pastă din cărnuri, precum în imagine. Dacă vouă vi se pare apetisant, chapeau. Am auzit că ar fi tradițional să mănânce și herringi cruzi, sau andive făcute piure (!) amestecate cu alte chestii făcute și ele piure. În spiritul verzii de mai sus. Sunt și chestii care îmi plac, mainly sweets, dar asta o lăsăm pentru altă dată. 

 7 (șapte) zile petrecute în România, din care 3 în GL, 3 în B.
 
 Egzact. Restul: 13 ore în mijloacele de transport, plus ~9 ore întârziere (nimic n-a ajuns la timp: 1h30, 1h30, 3h, 3h, zbor, tren, tren, zbor). Restul le-am băut.
 
 Unde am băut? 5 baruri și-un club, de la absintherii fițoase cu 10 lei berea până la o bodegă ordinară de cartier unde am băgat mici cu cartofi prăjiți ca porcu - la 11 noaptea.
 
 Ce-am băut? Vreo 300 de rachiu 70º (e mult, credeți-mă), și 10 beri la Galați, vin cât cuprinde și aproape 20 de beri la București. Recoltă cam slabă.
 
 Cu cine-am băut? Cu vreo 20 de oameni dragi (family not included), s-au mai băgat în seamă vreo 10 oameni necunoscuți, ale căror nume nu le știu nici acum.
 
 Cu cine n-am băut.. am textuit. În total 110 mesaje (la fix, sămoarămama), minute nu mai știu câte erau dar vreo oră jumate tot am vorbit (mai mult decât în 6 luni de .nl).
 
 Temperatura medie la exterior: -10º Celsius. Temperatura medie a urechilor mele: -8º. Temperatura în Olanda la întoarcere: -7º Celsius.
 
 Bani consumați în România: voi strâmtora din buci 29 de zile și 17 ore.
 
 Eșecuri notabile: partea cu banii de mai sus; blue balls; am pierdut fesul; am întârziat 3h la întoarcere.
 
 Reușite notabile: am fost în club după un car de ani; am făcut aproape tot ce mi-am propus; vezi la sfârșit; am întârziat DOAR 3h spre București.
 
 La întoarcere: ~80+20 emailuri primite, după 3 zile de lipsă de internet.
 
Urmează: real life. Până data viitoare, în aprilie.   
 
 În altă ordine de idei, nu mai am sechele emoționale.

 Recently, am dat testul de treaptă la olandeză pentru nivelul B2, care e al patrulea nivel de proficiency în procesul de învățare a limbii ăsteia încâlcite pe care surprinzător de mulți oameni o abordează și nesurprinzător de mulți o abandonează. Rezultatele vor veni peste 4 săptămâni și oricum n-am să vorbesc despre ele, așa că am face mai bine să vorbim despre drumul până aici.
 
 Demult, într-o zi cu soare, Mihai descăleca pe meleaguri neerlandeze, având cu sine doar o geantă și un rucsac, restul de bagaj fiind emoțional. Începuturile au fost grele pentru el în țara cea rece, plină de blonzi, și până să se dezmeticească se făcuse primăvară acolo unde nu fusese nici iarnă. În timp ce se adapta la trotuarele istorice și bicicletele cu fustă, el lua două pastile de olandeză pe zi sub formă de curs de începători / turiști - pentru genul de oameni care vizitează Țara Blondă în scop de marijuana (că prostituatele e scumpe), ocazional frustrându-se de bunăciunea fetelor raportată la înălțimea lor (nu subsemnatul, ci alții, mai mici). Primăvara a adus casă și viață nouă, așa că a profitat de imbold și a început cursuri pentru începători, care erau un fel de lecții de olandeză pentru turiști permanenți, genul de oameni care n-au nici o intenție să rămână dar încearcă să bifeze chestia asta în carnețelul lor ca să îi ajute să doarmă mai bine noaptea. Nimic de spus depre profesoară, tipa era voluntară dar cu 3 ani de experiență și a făcut față onorabil, dar întreaga experiență putea fi comparată cu o școală fără frecvență pentru oameni care nu erau siguri că vor să facă asta. Still, a fost un început.
 
 Pentru următorul an și ceva, experiența lui cu olandeza s-a concentrat mai întâi pe vara 2010, când cantitatea de timp liber l-a impulsionat să lucreze de unul singur, nu numai olandeză dar multe alte lucruri de care e mândru în continuare; în același timp, munca de hamal l-a ajutat să intre în contact cu familii olandeze și să fie expus la infecția în gât care e limba lor; în perioada asta a început Mihai prima oară să spună că "vorbește un pic de olandeză". Nimic mai fals, dar n-avea de unde să știe cât de puțin cunoaște. 

 Inevitabil vara cea memorabilă s-a terminat, după cum s-a diminuat și entuziasmul lui pentru viață, sală, muncă și olandeză. Însă cu un ultim efort a pus în mișcare următorul pas, unul uriaș în munca sisifică de învățare a limbii "down under": s-a înscris la cursuri de limbă organizate de stat, alea obligatorii pentru naturalizație. S-a culcat într-o seară și s-a sculat 6 luni mai târziu, când, ce să vezi, i se aprobase aplicația și a început cursurile "serioase" de limbă și litera-n-gură olandeză. Aș putea să spun că de aici totul a fost la vale pentru el, dar aș minți mai rău ca Băsescu (na, asta mi-a mai adus câțiva fani, în curând îmi fac pagină de Facebook).
 
 Cursul de olandeză intermediat de stat, care te duce până la nivelul B1 sau B2, este externalizat către o școală specializată, din fericire pentru Mihai la o școală bună. Prin școală bună se înțelege una cu profesoare competente, cu program intensiv dar accesibil, cu colege de treabă și muncitoare, precum și cu priveliște de excepție pe parcursul lecțiilor zilnice*. Primul grup în care a fost primit a fost de începători, unde s-a făcut remarcat destul de repede ca fiind un ne-începător, datorită activităților enumerate în paragrafele anterioare. 3 luni mai târziu a fost trimis la următorul nivel, al doilea dintr-un total de trei.
 
 Aici a înțeles Mihai ce înseamnă umilința, atunci când 20 de femei îl întrec în materie de dexteritate cu limba de limbă, unde a descoperit că el nu poate să vorbească cum trebuie și că are lipsuri enorme. Tot aici a aflat că are probleme mari cu memoria (rezolvate 6 luni mai târziu cu pastile, hopefully) și cu concentrarea și autoritatea. Dar până și muntele cedează dacă e lovit destul de mult de apă, în consecință și Mihai a început să se modeleze după fluxul conversației și s-a adaptat la noile condiții, înscriindu-se în programul de taalcoach-ing, unde un olandez voluntar se împerechează cu fiecare persoană dornică de învățat limba. De aici anti-eroul nostru a realizat că totul se realizează prin multă muncă și nu poți să stai că sugativa în cerneală ca să absorbi tot, trebuie să pui la muncă osul, somnul, creioanele, memoria și corzile vocale.
 
 Currently, Mihai este pe drumul cel bun, completând mai mult de 80% din obligatoriul de un an din cursul sus-numit de olandeză; din punct de vedere al obiectivelor, are de promovat cele 4 teste de limbă amintite în prolog, după care nimic nu-l mai leagă de glie. Restul de muncă este voluntar și probabil cel mai anevoios, dar se simte în stare și dornic să continue lupta cu moștenirea latină și logica anglo-saxonă, în încercarea de a agăța, în sfârșit, o gagică blondă cu de-alea mari.
 
 *fine bitchez every-fuckin-where

 În Olanda, ca în toată lumea, vremea devine din ce în ce mai blândă pe an ce trece. Asta nu a împiedicat un front de aer rece să monopolizeze spațiul aerian dutchlandez în urmă cu doi ani, când și-a dat întâlnire cu niscaiva molecule de H2O și au făcut sex, ejaculând pe o țară întreagă cu niște fulgușori juniori, prin comparație cu ce se întâmplă în România an de an. Și-a fulguit ce-a fulguit până când lumea avea nevoie să zboare în țările de origine, moment în care s-a instaurat haosul.
 
 Olanda, se știe, e o țară virgină, așa că n-a știut să se descurce când a fost agresată sexual de cei doi devianți de mai sus, așa că s-a dat peste cap. Cei 200 proprietari de mașini și-au lăsat vehiculele acasă în ziua aia, așa că pe străzi era pustiu. În stațiile de autobuz, panourile scriau ceva în chinezește (pe atunci nu înțelegeam) dar n-avea rost să aștepți autobuzul, că nu venea. Asta în timp ce pe stradă zăpada era la fel de mare ca și cantitatea de sare pe care românii o pun, în medie, în ciorbă. Suspectez că orașul Utrecht nu are utilaje de deszăpezire, doar un grup de polonezi cu fărașe și mături alergând prin oraș.
 
 Trenuri, zici? Alea care merg pe șine și nu ar trebui să fie afectate de zăpezi? Cred că sunt făcute din plastilină, altfel nu-mi explic de ce, într-o țară cu mii de plecări zilnic, panoul din Utrecht arăta 5 trenuri, și alea întârziate. Nu se știe exact ce traume a suferit Thomas în copilărie, poate a fost bătut cu zăpadă prea tare, dar a rămas marcat și refuza să se urnească din loc, se pare. Pentru mine toată tevatura cu trenurile a fost amuzantă, pentru că eu nu mergeam nicăieri. Într-un final, când călătorii s-au sardinizat în singurul tren care mergea spre Schipol, am aruncat o privire mândră și aproape că făceam tumbe de bucurie (in my mind) că nu sunt în tren, pentru că urăsc stresul când vine vorba de călătorie.
 
 Aproape că nu mai trebuie să menționez (dar trebuie să umplu postul) că avioanele nu prea decolau nici ele. Secolul 21, suntem specia dominantă pe planetă dar nu putem să facem un amărât de avion să zboare după ce-a nins? Dar ce vorbești Mihai, tu nu ai luat nici mașină, nici tren nici avion, de ce te plângi? Ehehe, dracii moșului, eu luam bicicleta, dar vedeți voi, pe-atunci nu știam să merg prea bine, și drumurile înghețate nu sunt un mediu prea prietenos pentru a învăța să biciclesti. Am avut mult noroc și n-am căzut în cap, dar e extrem de enervant să mergi cu 1 km/h de frica de-a nu te face de râs și de vânătăi.
 
 Toate aceste lucruri se pot întâmpla iar, dacă nemernicul de deasupra (ăl de sus) decide să o scuture mai mult decât de obicei. În concluzie, dragi membri ai juriului, fac apel la dumneavoastră să nu vă mai îndreptați dorințele către ninsori abundente, aveți inimă și gândiți-vă la oamenii care ar muri de frig în timp ce voi beți ciocolăți calde după o bătaie cu bulgări. Îmi odihnesc cazul.

Când eram mic alergam de rupeam pământul. Eram printre cei mai rapizi la școală, cred că mă ajutau și picioarele lungi. Îmi aduc aminte că o dată în fata blocului o tachinasem pe o tipă care făcea atletism, după care m-a fugărit prin tot cartierul. Atunci am descoperit prima dată avantajele anduranței în alergare.
Tot restul copilăriei și adolescenței l-am petrecut alergând, într-o formă sau alta. Nu aveam eu forță sau mușchi, dar puteam să alerg, și vara la 45 de grade în curtea scolii, și iarna printre nămeți. Apogeul fizicului meu a trecut pe lângă mine fără să-l observ și într-o zi m-am trezit că am burtă și 20 de kile în plus. După ce-am stat pe gânduri vreun an, am început să alerg pe Dambovița în sus. Mereu oboseam după 1,5 km, dar mă simțeam mulțumit - mergeam acasă și mai beam o sticlă. Ba aveam chiar neobrăzarea să mă laud că merg la alergat 15 minute.
Apoi am ajuns în Olanda. Converșii pe care îi cumpărasem din Romania înainte să plec m-au ținut cam doi ani, folosiți în principal pentru fotbal și alergat. Nu mi-a spus nimeni nimic, deci n-aveam de unde să știu. Am continuat să alerg cu ei și am fost extrem de mândru când am parcurs, să nu zic alergat, cu chiu cu vai, 8 km. Fără să exagerez, alergatul îmi oferea cea mai mare satisfacție în cel mai negru moment al vieții mele (oh, the drama!). Dar încă nu știam nimic.
Într-o zi am luat o decizie de genul celor după care nu mai poți privi înapoi, am investit în adidași de alergat. Nu dai 100€ ca sa îi ții în dulap. Am fost impresionat de cat de mult absorb șocurile, am început să-i port tot timpul, abia recent m-am dezobișnuit. Și-am pornit să alerg serios. După care am mai luat o decizie ca cea de mai sus și m-am înscris și într-o cursă, pentru prima dată. Toată satisfacția de care vorbeam mai sus pălește prin comparație cu experiența de-a alerga cot la cot cu zeci de mii de oameni care nu vor să demonstreze nimic nimănui, care sunt în competiție doar cu ei înșiși. E un sentiment înălțător, îti dă aripi, îti injectează proteină imaginară direct în mușchi, te face să alergi mai mult și mai bine decât îți imaginai când o lălăiai plictisit pe bandă. Te face să crezi că poți depăși orice limite, asa că începi să răsfoiești pliantele cu zecile de maratoane ce urmează în Barcelona, Viena, Zandvoort și în alte locuri. Dă dependență.
Dar titlul nu minte, după cum nu minte nici Haruki. Cartea (mulțumesc Irina) e un mesaj nu din partea lui, ci din partea tuturor oamenilor simpli care au găsit sens în sportul cel mai simplu și eficient, și totuși atât de urât de mulți. Alergatul nu e pentru toată lumea; e doar pentru cei care își pot goli mintea de toate; alergatul e pentru cei care vor să crească, atât fizic cât și spiritual; e pentru cei care caută o rutină care sa le servească drept etalon pentru o viață mai ordonată; pentru cei care își pot aduna toată răbdarea de care sunt capabili și care își pot împinge corpul până peste limite. Pentru că dacă nu faci asta, nu alergi cu adevărat.
Nu credeam că o devin un astfel de om, dar cu timpul sper să ajung să mă pot numi alergător.

 În magnificul spirit olandez, rezidez studențește într-o casă cu două etaje și 5-7 persoane, în funcție de flux și perioada aia a lunii. M-am mutat în februarie 2010 într-o văgăună confortabilă, periculos de potrivită stilului meu lăbărțat de viață. Între timp am modelat camera să arate în așa fel încât să-mi fie imposibil să aduc fomei în genunchi pe covor sau în patru labe sub un schelet de lemn. Dar nu camera mea e subiectul de azi din Libertatea; vreau să le ofer o doză de capra vecinului celor care-mi vizitează blogul și presumably folosesc google translate să își facă o părere greșite despre mine.

 La parter stă o femeie. Pe tot etajul. E mai cu moț, chiar dacă stă singură (n-am văzut bărbați intrând), e prietenă cu babă de vizavi dar și cu ?cuplul? din spate, poate o fac în trei din când în când, tot ce se poate. Are fund mișto și cam atât.

 La mine la unu stă un tip. Practic singurul cu care mai vorbesc din când în când, adică la câteva săptămâni. De vreo două ori pe an ne găsim pe hol și ne promitem că o să stăm la o bere să ne cunoaștem, ce n-am făcut nici până acush. Întruchipează chintesența stereotipului olandez, dacă mă întrebi pe mine (și mă întrebi, că de-aia ești aici), un dudelo creț și ochii albaștri care la 30 de ani livrează poșta part-time în cartier. Viață boemă zici? În ultimele două ocazii când am sociopatizat cu el, impresia de panaramă s-a conturat în lumina faptului că și-a sărbătorit cei 30 de ani cu 5 alți masculi în camera lui, dansând. Nu pare să fie de-ăla, totuși (dacă tot veni vorba, de ce  nu se dau homosexualii la mine? nu înțeleg. dar asta în alt episod). Al doilea rendez-nous ne-a găsit pe un traseu comun de bicicletă, timp în care am putut să aflu că face instalații de sunet ca hobby și că lucrează prin diferite cluburi din Amsterdam și Utrecht pe gratis. Nu mai știu ce facultate trebuia să termine el anul trecut (!) dar sigur nu era nimic cu sunet. Plus că nu-și spală vasele, dar asta e treaba lui, eu nu folosesc aragazul.

 La etajul următor locuiesc uneori 2, alteori 3 sau 4 persoane, una din camere probabil e din cauciuc și se dilată vară. La dreaptă locuiește innocently enough o fată, femeie aș zice, de vârstă nedeterminată dar clar mai mare că mine (în Olanda există femei de 17-20 de ani și 29+, atât). Femeia asta uneori iese din casă pe la 5 dimineața, cică e ospătăriță pe undeva. Probabil dacă era mai deșteaptă stătea într-un loc mai acătării. Dar am schimbat 20 de vorbe în total. Ironia e că prima oară am bătut la ușa ei și m-am prezentat, pe 1 martie 2010 când aveam nevoie de un fier de călcat pentru cămașă-interviu-eșec lamentabil. Nu știu ce să va mai zic. E cam plinuță.

  Petrecerea începe dacă o iei la stânga, unde nu știi niciodată ce-o să găsești. Uneori e un tip creț (blond, toți sunt blonzi), alteori e un tip lins (blond lins, cum dracu îi zice). Unul din ei arată ca o păpădie pleoștită sau un mop, celălalt e un fel de male model cu cămăși apretate și pantaloni în toate culorile, ofc cu nelipsiții ochelari hipster. Nu sunt sigur dacă unul din ei are mașină. Cică doar unul ar trebui să stea acolo dar celălalt suge ca lipitoarea, not unlike a treia persoană care vine și pleacă, în speță prietena (cred) a modelului. Once in a great while aud și eu niște sex deasupra mea (nu imediat deasupra, din păcate :-< ) și fata țipă în feluri diferite. Plus că se schimbă și chiloțeii puși la uscat, deci am tras o concluzie evidentă.
 Azi blondul-noodles mi-a bătut la ușă că dacă n-am văzut un joystick zburând pe la geamul meu. Jucau PS2 și unul s-a gândit să arunce joystickul pe geam, presupun. Tot azi m-am enervat și am scos rufele din mașina de spălat, după 2 zile în care am sperat că unul din ei o să și le întindă/înfășoare în jurul gâtului și să tragă tare.
 
 Băi, cel puțin sunt (relativ) liniștiți. Nu e ca și cum mă plâng, am avut mult mai rău...

 Asta m-a ţinut întreg cea mai mare parte din facultate şi îi sunt recunoscător pentru asta. Colţul ăsta virtual e numai al meu şi sunt teribil de ruşinat că îl ignor sistematic, deşi s-au schimbat atât de multe lucruri la mine şi cu mine încât nici nu mai ştiu cum să umblu cu el, nici cu ce să-i îmbogăţesc paginile. Dacă am fost vreodată blogger, acum nu mai sunt, aşa cum se pare că nici prietenii mei internauţi nu prea mai onorează blogurile lor cu posturi. Însă n-am să uit niciodată că m-a suportat când am fost mai deznădăjduit, că m-a ajutat să-mi descurc firul ideilor din cap, că m-a ajutat să cunosc oameni deosebiţi, printre care şi oamenii de pe lista din dreapta, pe care sper să am onoarea să-i mai văd vreodată.
 
 Eheheee, ce vremuri, în care îmi plângeam de milă că fata nu mă place şi îmi vărsam frustrările aici... acum n-aş putea să fac asta, pentru că oricum nimeni nu mai citeşte ce debitez eu aici, traficul meu constă în search-uri de genul "blog de iubire", "cele mai frumoase nume de băieţi" şi "curvette", astea mă ţin în viaţă. Tot ce mă motivează să scriu aici e sporadicul vizitator ilustru care-mi oferă o bucurie când constat locaţia şi numărul de returning visits, mă gândesc că nu vorbesc chiar degeaba.
 
 Dar ideea era depresia. Şi pentru că nu pot să scriu despre asta (deşi pot să pun un tag înşelător) pot să mai şterg din drafturile din telefon, pentru că de luni de zile tot aşteaptă să prindă o şansă de prima pagină pe blog, fără să primească nici măcar un Compose New Post! Am următoarele lucruri de spus:

Olanda e o găoază umedă, cineva a uitat robinetul deschis şi ploaia nu se opreşte, aşa că mă gândesc (serios sau nu) să plec de aici înainte de următorul recensământ. Nici măcar nu mai e amuzant, nu mai am nici energie să mă înfuriez, mi-am epuizat replicile inteligente gen Regenland, acum tot ce pot să fac e să stau în casă când pot şi să pun pelerina şi să sper la mai bine când merg la curs. Partea nu prea rea e că oricum nu prea mi-am făcut prieteni pe aici, ba chiar am pierdut mulţi, deci nu aş lăsa prea mult în urmă, partea mai rea e că nu am unde să mă duc.
 
 Voiam să mai spun că fac un curs de olandeză şi acum a devenit mai serios. Pentru că profesoara e cam dură, în felul politicos tipic olandez, mă simt obligat moral să-mi fac temele şi să particip la cursuri, deşi urăsc dimineţile (peste 4 ore trebuie să fiu în picioare) şi bineînţeles că aş vrea să mă las, acum că a devenit mai greu. Dar ultima fărâmă de mândrie din mine mă ţine pe poziţii, să vedem cât mai rezistă, pentru că moralul meu nu e fantastic. Un efect secundar oarecum nefericit, dar s-ar putea să mă înşel, e că nu mai ştiu în ce limbă să gândesc. De la simplitatea limbii române am ajuns la dualitatea engleză-română (speak-think), iar mai recent am pierdut controlul complet, când am ceva olandez în jur creierul meu screme olandeză, în rest engleză şi puţină română pentru liste.
 
 Vorbind de moral, nici până în ziua de azi nu am învăţat nimic despre femei în afară de faptul că toate care-mi plac au prieten - asta, sau eu apuc să cunosc doar femei în relaţii (poate emit vreun feromon specific, this guy's safe, put him in the friend zone). Complet independent de ce am zis mai sus, sunt de părere că oamenii judecă prea repede şi într-un cadru restrâns, după care trag concluzii pripite, fără să mai aibă răbdarea să mă cunoască mai bine. M-am obişnuit şi cu asta. Ah, şi voiam doar să zic: "Du-te-n pizda mă-tii!" proastei care mi-a dat impresia că mă place, ca pe urmă să mă respingă foarte delicat şi subsequently să mă ignore pe termen nelimitat. Pfiu! a trecut ceva timp de-atunci, dar mă simt mai bine!
 
 Acest post a început aşa promiţător, dar se termină în flăcări. Mai daţi un brânci din când în când, dacă vreţi să mai citiţi ceva. Dacă nu, vă voi polua peisajul internautic in my own time.

 Săptămâna trecută îl ridicam în slăvi pe John Blackthorne pentru abilitatea lui supraumană de a învăţa foarte uşor limbile străine, printre care latina, spaniola, olandeza şi portugheza, la care se adăugau şi toate cunoştinţele lui inestimabile despre navigat şi lumea în general. La o analiză mai atentă, îţi dai seama că spaniola şi portugheza sunt destul de apropiate şi n-ar fi fost deloc greu să înveţi una şi să o prinzi şi pe a doua lejer; după care îmi imaginez că olandeza se asemăna cu engleza mult mai mult decât astăzi (atunci fiind la 1600). Latina, ei bine, era cu biserica, etc, imperiul roman se destrămase cu câteva sute de ani în urmă, era chiar recent.
 
 Acum să vă povestesc despre zilele noastre. În Olanda, lumea vorbeşte olandeza şi nu se acceptă altceva, deşi poţi fi păcălit când afli că 90% din populaţie vorbeşte engleză. Pentru a trăi şi lucra în societatea olandeză, eşti forţat să urmezi cursuri de limbă dacă nu eşti din UE, sau încurajat puternic dacă eşti.
 
 La un curs de olandeză organizat de primărie participă oameni din toate colţurile lumii, şi când spun asta închipuiţi-vă o distribuţie foarte largă a originilor. Grupa din care fac eu parte nu are niciodată mai mult de 8 oameni la un moment dat, per total s-au perindat maxim 12 în câteva săptămâni - ceea ce nu e foarte reprezentativ pentru a ilustra distributia extrem de variată, nu? Ei bine, există un român, o poloneză, o sârboaică, o italiancă. Apoi vin o marocancă, o iordaniancă, un sirian, o columbiancă, un nigerian, o thailandeză şi o chinezoaică.
 
 Profesoara vorbeşte olandeză cu toţi, schimbând atunci când nu pricepe lumea. Lăsând la o parte olandeza, românul comunică în limba engleză.cu restul lumii şi a comunicat în franceză cu marocanca. Aceasta nu vorbeşte engleză, dar vorbeşte franceză, arabă cu iordanianca şi spaniolă cu columbianca. Atunci când iordanianca nu e, columbianca traduce ce spune marocanca, la care trage cu urechea şi poloneza, care urmărea multe telenovele când era mică. Vrea să înveţe serios spaniolă după ce termină cu olandeza. În plus, poloneza se înţelege cu serbianca printr-o ciudăţenie a naturii, se pare că au limbi foarte asemănătoare.
 
 Ultima găselniţă e că românul vrea să înveţe italiană în următoarele săptămâni şi vrea să o folosească pe italiancă drept cobai, în timp ce va continua cu olandeza şi cel mai probabil un pic de franceză, asta în timp ce va continua să vorbească engleză cu poloneza (a cărei engleză nu e foarte bună, vrea să şi-o îmbunătăţească) şi română cu cei de acelaşi neam cu el. Numai că româna o vorbeşte din ce în ce mai rar, noroc că o mai scrie din când în când.

 Avem timp. 
 Să muncim cât vrem noi în fiecare zi, dacă vrem, fără grija unei familii. 
 Să rămânem studenţi până la 30 de ani, primind bani de la guvern. 
 Să călătorim în fostele colonii olandeze, pe banii părinţilor - Aruba, Curaaçao, Indonezia.
 Avem timp să mergem la concerte şi să ne îmbătăm în fiecare seară din 3 beri,
 să ne luăm joburi part-time plătite obscen de mult. 
 Avem timp să mergem la shopping în fiecare zi, deşi magazinele se închid la 17-18. 
 Să mergem în parcurile noastre perfecte în fiecare zi cu soare şi 
 să luăm trenul către muncă în fiecare zi de parcă ar fi metrou.
 
 Toţi cei care vor să fie olandezi au timp
pentru toată birocraţia. 
 De pierdut la coadă la intrarea în singurul supermarket deschis duminica, unde se intră cu raţia.
 Au timp să aştepte 6 săptămâni pentru a vedea un medic în spital, 
 sau să plătească mii de euro pentru o urgenţă.
 Au timp să aştepte câteva săptămâni pentru o programare la dentist, 
 pentru că dacă nu mori de durere nu e urgenţă. (asta a rimat. sunt noul Puya)
 Au timp de pierdut în Olanda, ţara mirajelor şi a străzilor fără câini cu covrigi în coadă,
 au timp să aştepte 5 ani pentru cetăţenie, pentru care trebuie să renunţe la prima.
 Au timp destul să facă un curs de olandeză obligatoriu pentru integrare socială şi lingvistică de un an,
 ce necesită 6 luni pentru procesarea cererii.
 Au timp.