Întâi și întâi, repetă după mine: "Nu sunt centrul universului", de vreo 100 de ori. Gata, ai terminat? Hai că te aștept să-ți ștergi lacrimile de dezamăgire și continuăm.
 
 Acceptă ideea că Olanda e printre cele mai dens populate țări din Europa sau, dacă locuiești în București, ești că sardina într-o conservă zi de zi. Îmbrățișează ideea! Locuiești într-un oraș, așa că învață să te comporți ca atare. Autobuzul și metroul nu sunt sufrageria ta, așa că nu mai bloca intrarea pentru că ție ți-e lene să mergi mai departe - trebuie să îți miști derriere-ul până nu ți-l șutez eu la poartă (sau până nu ți-l arunc la coș, dacă you iz fine). Și pentru numele lu' dracu, dă-ți jos rucsacul ăla, campere, văd că ai venit la oraș să vezi cum e și acum te duci înapoi acasă, țărane.
 
 Alo, domnișoara? Da, tu, delicata dracului, după ce că lățimea ta depășește limita legală și nu pot să trec pe lângă tine, mai ești și ocupată cu scrisul unui sms chiar acum când toată lumea încearcă să coboare din tren. Da, știu că nu putea să aștepte, văd că ești foarte importantă, dar poate îmi dai voie să trec și eu să fac check-in? Mulțumesc. Nici nu vă imaginați câte parașute plutesc prin gările super aglomerate cu smartphone-ul în nas, mergând în zigzag. Mă bucur că fac un nou terminal al gării, dar până în 2020 e cale lungă, oi mai fi aici n-oi mai fi. Până atunci, trebuie să îndur toți dobitocii (cu sau fără smartphone) care nu știu să meargă pe o singură bandă, cum ar veni, și taie calea după bunul plac.
 
 Dragă domnule sau doamnă care mergeți pe stradă în fața mea pe două cărări și apoi vă opriți brusc: fuck you. Ești mai rău decât babele care merg cu viteza melcului (știu că e o dezbatere aprinsă aici, cu pro și contra înflăcărați), măcar pe alea pot să le depășesc. Dacă te oprești brusc în timp ce eu merg în urma ta, s-ar putea să te trezești cu dureri la spate!
 
 Bicicliștii ar merita un capitol special, dar nu vreau să le dau mai multă importanță decât merită, 'tu-le-n mama lor. În Olanda nici pietonii nu respectă semafoare sau treceri (asta am învățat prima dată când am pus piciorul în Hollandia), dar bicicliștii sunt de departe cei mai răi. Sigur i-am mai cyber-înjurat pe proști cu alte ocazii, care ori merg trei unul lângă altul și nu te lasă să treci, ori au puradeii că ataș și iar nu poți depășești, ori sunt bicicliștii ăia cu motor (am zis că cicliștii sunt cei mai răi? am greșit, toți scuteristii merg în iad) care își iau cu de la sine putere tot felul de drepturi suplimentare dar aceleași beneficii ca și cei cu putere mecanică. Dacă n-ar fi vremea frumoasă și toate fetele drăguțe pe biciclete, toată treaba asta ar avea mult mai puțin farmec. Și biciclitul e o mare parte din farmecul Olandei! Totul e ca un castel din cărți de joc, se poate face repede praf.
 
 Long story short, regulile de bun simț sunt: stai mereu pe dreapta la ascensor, nu tăia rândul, NU BLOCA DRUMUL, vezi-ți de treaba ta. Basically, be british.

 Astăzi se împlineşte un an de când am picat lamentabil un interviu la Hyves, despre care nu o să vă povestesc pentru că mintea mea s-a chinuit din greu să şteargă amintirea. În schimb, peste o săptămână se face un an de la interviul pentru Optiver, cel care a mers un pic mai bine.
 
 Azi am fost în Amsterdam să caut un magazin de articole sportive. Imediat cum am ajuns în magazin, mi-am dat seama că am venit degeaba, pentru că erau preţuri foarte mari şi 50a‚¬ în plus la nişte încălţări de running nu îmi aduc o creştere a satisfacţiei proporţională, nici pe departe. În drumul către magazin am văzut ceva familiar, o serie de clădiri business pe lângă care anul trecut de 8 martie alergam ca un nebun înainte şi înapoi, pentru că întârziam la interviu şi habar nu aveam unde mă aflu. Hmm, amuzant, îmi spun.
 
 M-am întors la staţia de tren Amsterdam Zuid, de unde venisem, când fix pe strada din faţa gării văd fix bordura pe care mergeam anul trecut, când ieşisem din interviu fericit că nu o dădusem în bară. Am rămas perplex vreo 3 minute, zicându-mi constant că nu se poate, nu eram eu chiar aşa prost. Eram.
Anul trecut, trebuia să ajung la un interviu la firma Optiver.  Am luat trenul până în staţia Amsterdam AMSTEL, aflată la 5,3 kilometri distanţă şi am mers pe jos până la parcul WTC, cu un "mic" ocol   când am luat-o înainte şi m-am pierdut, aşa că a trebuit să alerg (în costum) înapoi de unde venisem şi am luat-o la nimereală la stânga, ceea ce s-a dovedit să fie inspirat până la urmă. Întârziasem 20 de minute.
Şi iată ce-aş fi putut să fac în schimb. Mi-a luat un an să descopăr asta.