Olanda şi bicicletele se împletesc armonios, toată lumea o face şi toţi ceilalţi îi invidiază pentru asta. Dar nu e doar un mijloc de transport convenabil; a pornit ca o alternativă verde şi a ajuns un mod de viaţă. O bucată de vreme am crezut că mersul pe bicicletă se extrapolează în toate celelalte aspecte ale vieţii. Când am ajuns aici eu nu ştiam să merg. Am vrut să fiu (sau cel puţin să par) cunoscător, în căutările mele pentru prima bicicletă second-hand pe care mi-o doream bună şi rezistentă. Una am plănuit şi alta am făcut, cumpărând-o pe prima care mi s-a oferit.
 
 Întâia dată când m-am urcat pe ea era cam 6 seara şi strada din fericire goală, nu m-a văzut nimeni mergând şerpuit. A doua oară am pedalat până în campus, preţ de 20 de minute, ocazie cu care am luat prima buşitură serioasă la întoarcere, m-am izbit de o maşină parcată inocent-regulamentar lângă pistă. Eram să intru în pământ de ruşine, dar mai rău a fost următoarea dată când, cu ocazia aceluiaşi traseu, m-am izbit într-un zid.
 
 N-o să vă fac inventarul tuturor belelelor din prima lună, poate doar să menţionez că era să-mi rup şi mâna, dar de-atunci nu s-a mai întâmplat. M-am bucurat degeaba prima dată când am mers cu o mână (numai cu stânga pe ghidon pot să merg drept); mi-a părut că bicicleta e ca viaţa, odată ce am strunit-o o să reuşesc să fac ce vreau cu ea, să merg în linie dreaptă, să accelerez fără probleme, chiar să mă întrec cu alţii, aiurea.
 
 În fapt, talentul meu la biciclit e în continuare sclavul toanelor, subjugat reuşitelor, dar mai ales eşecurilor cu care n-am să fac paradă aici. Pentru noi, copiii mici, durează mai mult să parcăm bicicleta şi să o de-parcăm decât mersul efectiv. Când mi-am însuşit într-un final abilitatea asta, am realizat că viaţa m-a învăţat să încui bicicleta, să montez luminile, să manevrez lacătul ud sau îngheţat, nu invers. 

 Tot viaţa m-a învăţat că atunci când o dai în bară urât de tot, n-o să mai conteze cât de avansat te crezi la biciclit, vei pedala în cercuri cu mâinile tremurânde, cu plecare de pe loc din a treia, cărând în spate greutatea eşecurilor tale, şi nici măcar uniform, ci trăgând de dreapta. Pe deasupra, nici n-o să-ţi mai pese dacă mergi pe calea mai lungă, dacă semnalizezi, dacă loveşti alt biciclist sau îţi izbeşti ţeasta de un pavaj alunecând pe cimentul ud la 30 la oră. Vrei doar să ajungi mai repede acasă şi să dormi, poate mâine va fi mai bine.