Zicea Rin Tin Tin că nu-i place situaţia în care te pun anumite filme, "Consider că spectatorul e tras pe sfoară, cumva". Iată că reclama asta o face pe faţă fără pic de ruşine, cel puţin aşa mă simt eu, tras pe sfoară. Parcă sunt singurul om de pe planetă în target. Hooo, că deja am Orange!
Întrebările esenţiale care se impun în această situaţie sunt:
-ce caută fete aşa frumoase în metrou? Răspunsul e simplu, sunt extrem de multe absolut superbe la anumite ore cheie în metrouri, efectiv îţi taie răsuflarea şi faci febră musculară la gât dacă nu eşti cumpătat.
-de ce nu bagă niciodată ochelarişti/ochelariste în reclamele astea siropoase, consideră că n-ar vinde? Şi de ce mereu băiatul este ori musculos ori creţ, asta mă deranjează! Durează mult până să-mi intru în formă, să ştiţi. Oricum am ochelari, deci nu mă duc la nici un casting prea curând.
-ce carte citeşte fata aia? E groasă şi verde, mă interesează şi pe mine.
-de ce este băiatul singurul care stă în picioare în tot metroul? Şi de ce mereu toţi sunt atât de rusinosi, mă fac să mă simt aproape normal!
-De ce nu ne arată ce se întâmplă după aia???? Cum rămâne cu regula nescrisă: "Thou shalt not pick up chicks in the subway" ?
Problema cu scările de la metrou e că la coborâre nu scrie nicăieri că se stă pe dreapta şi se coboară pe stânga, să vadă şi euglena verde corespunzătoare. Ar fi trebuit să fie o pancartă mare de care să se lovească dacă staţionezi pe stânga, să te trezească din reverie, pentru că tu eşti, nu-i aşa, visător, maimuţă surdă.
Un specimen de cercopitec staţiona pe partea stângă a scărilor de metrou, sensul de coborâre. Metrul ajunsese deja în staţie, chiar înainte de a apuca eu să cobor însă era aglomeraţie. Îmi zic: poate îl prind. Dau să cobor, într-un mod foarte ciudat toată lumea stă pe dreapta, chiar am loc. Însă înainte să ajung la baza scărilor, un morman de carne umană blochează calea. Normal, cineva stătea şi pe dreapta, dar acela nu era de învinovăţit. Dau să trec, rostesc acel cuvânt urât: "Pardon!". Mi se pare că mă aude, dar e doar o impresie. Totuşi, această piedică în calea progresului omenirii se urneşte. Mă bucur, îmi închipui că ajung şi eu la metrou. Nu, de fapt avortul umblător vrea el să intre în metrou. Merge de parcă s-ar târî, nu are nici o grijă pe lumea asta imbecilă ca şi el. Din spatele meu sare un altul care vrea să intre în metrou, mă depăşeşte şi ajunge la fix. Perechea de coaie sfrijite, odată ce s-a văzut în metrou, nu se clinteşte de lângă uşă. Poate dacă nu ar fi fost mulţimea de oameni care ieşea din metrou, aş fi putut să ocolesc tona de rahat umblător. Dacă nu s-ar fi aşezat amândoi în uşă ca două lesbiene regurgitante de rahat una în gura alteia, aş fi reuşit să intru totuşi în vagon. N-a fost să fie.
Nu-mi mai aduc aminte ultima dată când am înjurat cu voce tare de unul singur.
După aia am văzut un panou uriaş cu Mihaela Rădulescu făcând reclamă la colecţia Jurnalului Naţional şi am pufnit în râs.
Credeam ca m-am vindecat.
These are important times, mate, we're involved in a new project, we're working on our Bachelor thesis, Roblogfest is coming up, we're even applying for a Master's programme, and you're still acting like the whining bitch you are, fucking moron!
Îmi pare rău că nu emit judecăţi pertinente despre evenimentele politice mondiale şi din propria cocină. Poate că jurnalist politic mi s-ar fi potrivit pentru că îmi imaginez că nu implică atâta mâncare de-aia maro ca, de exemplu, avocat sau public relations. Sau poate jurnalist urban, ceea ce-mi închipui că sunt cei care lucrează la Metropotam. Dar, pe de altă parte, ei se ocupă cu cool-turalizarea Bucureştiului, ei nu o fac din coolness, ci cu multă muncă, deci s-ar putea ca părerea mea despre ei să fie uşor deformată.
Regret că nu sunt publicitar. Până mea, nici măcar nu ştiu ce posturi există în publicitate, ştiu doar că aş vrea să lucrez "în publicitate", advertising, mai pe şmecher. Sunt întâlniri şi conferinţe una peste alta, eu le ratez sistematic. Există cursuri pentru începători, şcoli media, AdBreak, ADternativa, etc. N-am să o fac nici pe asta.
Îmi pare rău că nu am mers la cursul de bookbinding pe care pusesem ochii parţial pentru că e o chestie cool, parţial pentru că e craftsmanship, dude! Ce tare ar fi să îmi fac eu propria agendă de vis! Să releg cărţile alea roase de acasă! Eh, ar fi fost... n-a fost să fie.
Sunt multe chestii pe care am vrut să le fac. Şi vor mai fi, mă rog.
Tare-aş vrea să pot să fiu sarcastic fără patetism. Să zice lumea că "ai un dar, moşule". Să deţin un blog cu nume şmecher, să am un pseudonim de la 13 ani şi să fi fost în online din '91 primăvara. Să îmi fac un layout de blog de la zero (nu zic că n-aş face-o, da' mi-e o leneeee) sau să am timpul şi cunoştinţele necesare să îmi fac SEO la blog, să plictisesc mai mult de 100 de persoane zilnic. Da' mi-e lene.
Bă, în pană mea, vreau să mă scol de dimineaţă să mă duc să alerg în căcatul ăla de parc al Politehnicii, dar nu pot că mi-e frig şi e bad hair day şi ochii îmi sunt lipiţi (this is NOT a metaphore) şi atunci îmi zic că o las pe seară care când seară vine îmi pun curu pe scaun şi mă gândesc: alergat pe Dâmboviţa... vegetat cu o pizza în faţă... tough choice!
Parcă uneori ar fi mişto chiar să scriu numai înjurături şi să fiu atât de porcos încât oamenii plictisiţi de aceleaşi webloguri stupide să exclame orgasmic: Mamă ce mişto scrie porcu ăsta! şi să se aboneze şi să comenteze favorabil oricând mă cac pe vreo formaţie indie sau fac mişto de oameni muncitori sau dau muie virtuală oricărui nevalabil după standardele mele. Şi culmea, totul să fie la mişto, eu să fiu de fapt un individ foarte problematic de felul meu cu mine însumi pe sine mă. Dar ăsta sunt deja.
Sau în pana mea, să ies cel mai sexy microblogger şi să mă urc pe scenă fără să ştiu ce naiba să zic şi să se uite alţii şi mai chiorâş la mine, ăia mai geek mă caută repede pe net şi exclamă "Băăă, putză bleagă ăsta are doar 30 de followeri!" în timp de roşia putredă îi părăseşte căuşul palmei în zbor.
În schimb, se întâmplă alte lucruri. Mi-am ales tema de licenţă, which is always nice. Sună mişto, uşor abstract, chiar dacă e second choice mă declar armistiţial cu ea.
Depun dosare de master pentru master (nu căcat!) în ţara zambilelor şi a prostituaţilor. Să vă zic un secret: nu o să fiu acceptat. Dar voi speraţi şi pentru mine. O să devină mult mai interesant blogul de atunci încolo.
Iau rezultate la examene de engleză la care maximul este nouă şi eu iau notă Very Good User şi nu mă mulţumeşte. Bă, Speaking Evaluator, vezi că am codul tău pe TRF şi te caut şi vin la tine acasă peste tine şi tot neamu tău. Scrofiţa mi-a şi zâmbit în faţă.
Mamă, şi învăţ să programez, ştii? După un an şi 8 luni, se întrevede o rază de lumină, poetic vorbind. Tot junior sunt şi ceva îmi zice că tot junior o să rămân.
Planuri peste planuri, Roblogfest, stand up comedy, Depeche, Bestfest, eu vreau şi Placebo da' cine mă fute pe mine pe bani, târg de 8 martie, vise de Ibiza, dar deja divaghez pe lângă (that's right).
Şi după toate căcaturile astea, eu tot un sentimental imbecil am rămas. Aveam impresia că eu mă folosisem de ea mai mult decât ea de mine şi îmi tot purtam vinovăţia pe mânecă, închipuindu-mi că asta mă face mai sfânt. Numai ca să aflu că eu am fost cel folosit. Şi tot bou sunt, dar am mai zis asta, nu?
Mihai m-a întrebat azi dacă nu vreau prietenă. Că întrebarea asta avea şi un follow-up, că găsise el un site unde sunt o grămadă de utilizatori şi dau sfaturi detaliate despre cum să agăţi o femeie. Succes, mă băieţi.
Dacă ştie cineva să-mi zică ce vreau, să iasă în faţă. Ofer recompensă.
