Am citit fragmente dintr-o carte compusă din mărturiile unor români plecaţi din ţară "după 1989", pentru că, nu-i aşa, ultimii 21 de ani au fost un mare căcat în care nimic nu s-a schimbat, ba mai rău chiar, lucrurile s-au înrăutăţit într-atât încât unii visează cu drag la comunism.
 
 Textul este foarte lung, însă unele lucruri ies în evidenţă, sunt convins că le-aţi mai auzit şi voi. În primul rând, România te ucide. Încet, metodic, rece, îţi omoară creativitatea, spiritul liber, sistemul încearcă să te pună la pământ. Puţin câte puţin nedreptăţile te îndoaie, toţi doctorii sunt dumnezei şi refuză să te trateze dacă nu dai şpagă, poliţia te bate în stradă pentru nimic, toţi politicienii fură şi NUMAI prin tupeu, prostie şi grosolănie ajungi mare. România este iadul pe pământ şi străinătatea este pământul promis, unde toţi oamenii sunt egali, presa este echidistantă, la TV e numai cultură şi majoritatea persoanelor pe care le vei întâlni sunt deschise şi tolerante.
 
 Şi mai era un lucru esenţial. Cei mai mulţi din cei care pleacă spun mereu aceeaşi poezie: "Îmi sunt dragi doar nişte oameni pe care am apucat să-i cunosc, în rest nu contează".
 
 Acum vor urma părerile mele extrem de limitate despre chestiunile ilustrate mai sus (dacă nu v-aţi prins, erau presărate cu ironie din belşug).
 
 Pe scurt, sunteţi plini de căcat.
 
 Pe lung, sunteţi extrem de limitaţi în capacitatea voastră de a înţelege că, la un moment dat, se pot spune multe lucruri bune şi rele despre orice popor, lucruri care au fost influenţate de istoria recentă şi nu-prea-recentă a ţării respective, precum şi ţările învecinate şi marile puteri mondiale care-şi promovează valorile (consumeriste, în principal) prin branduri globale. Comunism, Rusia, haosul de după 90, americanizarea, presiunile pentru integrarea în Europa. 
 După zeci de ani în care am fost încastraţi în comunism, dintr-o dată s-au deschis porţile libertăţilor şi toată lumea a început să facă orice îi era interzis înainte. Doar nu vă închipuiaţi că dintr-o dată toată lumea va deveni extrem de muncitoare şi conştiincioasă şi vor trage ţara într-o direcţie ideală, devenind o nouă Japonie la sfârşitul secolului 20. E(ra) nevoie de multă muncă, muncă pe care cu toţii trebuie să o prestăm, dar mai ales voi, cei care aţi ales să plecaţi. N-am să zic nimic de şoarecii care părăsesc corabia, pentru că fiecare s-a gândit la binele propriu sau al familiei, dar cu toţii luaţi împreună nu se diferenţiază de efectul de masă care cauzează îndobitocirea ţării. Pe scurt, destepţi au plecat, proşti au rămas. Oamenii care ar face o diferenţă prin muncă cinstită au preferat să o facă în Italia, Spania sau UK, după ce-au plecat plângându-se că nu mai sunt oameni cinstiţi în România.
 Decât cei câţiva oameni de treabă pe care i-au cunoscut ei. Serios, chiar vrei să joci cartea asta? Eu chiar am simţit asta pe propria piele, nu e un fapt generalizat dar am întâlnit români (aici) care au fost reci cu mine pentru că eram român. Una din cele mai mari prostii pe care le poţi face e să crezi că românii sunt implicit mitocani, prost-crescuţi, oportunişti, leneşi, șpagagii, toate adjectivele adverbele închistate în expresia care-o urăsc cel mai mult: românism. Românii nu sunt toţi răi, doar că cei mai mulţi dintre cei care pleacă aleg să privească doar partea goală a paharului/ partea proastă a populaţiei, hoţii care-ţi sparg maşina, maneliștii cu speakerul în metrou, mahalagioaice, muncitori care urlă după femei pe stradă. Ei nu văd pe oamenii care împart cărţi în Bucureşti şi în restul ţării, sau pe sutele de mii de voluntari la acţiunile ecologice, nu văd pe olimpicii naţionali şi internaţionali de liceu, miile de studenţi la medicină, arhitectură, drept, care muncesc pe rupte şi sunt decişi să schimbe ceva când se fac mari. Şi mai rău, nu se văd pe ei înşişi.
 
 Revenind la firul epic de mai sus, se pune problema şi de "dincolo". Trecând peste micul detaliu despre influenţa vestului în cultura contemporană românească, influenţă care a modelat chiar România de astăzi care vă displace atât de mult, se pune problema ce e atât de bine dincolo şi nu e aici. Americanii au rasism şi izolare culturală, o ţară unde toţi consumă dar prea puţin se produce. Englezii au circul mediatic care încearcă din răsputeri să îndobitocească ţara cu Big Brother, WAGs, Cheeky Girls şi Jordan. De asemenea, mai au prejudecăţile despre muncitorii din est care vin să le ia joburile. Practic, majoritatea ţărilor vest-europene au aceeaşi atitudine, motiv pentru care politicienii lor ţin în continuare să ne blocheze accesul în ţările lor, şi bine fac. Dacă vei întreba un olandez despre români, nu va avea nici o problemă împotriva lor, pentru că nu sunt prea mulți, dar aşteaptă până când interdicţiile vor fi ridicate şi vom vedea cu toţii câtă influenţă poate exercita un nou Geert Wilders (un fel de Vadim olandez, cu pică pe musulmani). Cert e că Olanda are insule multiculturale, eşuând în încercarea de a integra populaţia musulmană, foarte numeroasă de altfel. Dar despre asta într-un alt episod.
 
 Practic, ce încearcă oamenii să spună e că şi-au părăsit ţara pentru bani. Atenţie, nu mă refer la cei care au plecat ca să îşi hrănească familia sau cei care vor să facă un ban afară pentru a avea la bătrâneţe, vorbesc despre cei care au lăsat totul în urmă, ţara, prieteni, familia dar mai ales apartenenţa la poporul român, sentiment pe care, am impresia, nu i-a încercat vreodată prea tare. Cel mai mult mă întristează că foarte mulţi copii, chiar din liceu, gândesc aşa, ceea ce înseamnă că multe lucruri sunt în neregulă cu ţara.
 
 N-aş şti de unde să încep cu schimbarea asta. Dar dacă mi-ar da cineva o baghetă magică, aş schimba o mână de politicieni (cei care i-au influenţat pe restul, îi ştiţi), câţiva saci de pseudo-jurnalişti şi aş acorda cea mai mare atenţie justiţiei, medicilor si educaţiei. 
 
 Personal, eu cred că lucruri se schimbă în fiecare an, multe în bine, şi sunt foarte pentru circulaţia românilor peste tot in lume, doar doar să înveţe câte ceva. Dar dacă n-au sentimentul apartenenţei la ceva, atunci la ce bun? 

 Mai întâi, aveam o fată care mă iubea şi pe care o iubeam chiar dacă nu îmi dădeam seama. M-am purtat ca un idiot şi am primit exact ce am meritat.
 
 Într-un alt vis, eram plin de prieteni şi ne vedeam în fiecare seară în cămin, ne uitam la filme şi făceam petreceri penibile dar amuzante şi distractive, combinam vodcă şi cola şi ne credeam cei mai tari, mergeam pe munte şi luam trenul spre mare după ultimul examen picat. Ne-am certat ca nişte idioţi, ne-am cuplat şi ne-am despărţit, ne-am mutat împreună şi am rupt prietenii, totul s-a dus pe apa sâmbetei, am ajuns să vorbim doar câte doi din cauza antipatiilor.
 
 Apoi se făcea că mă trezeam la realitate şi intram în clasa muncitoare, unde aveam şansa de a lucra cu nişte oameni super de treabă şi a învăţa o grămadă. Ne-am împrietenit şi am mai şi ieşit din când în când în oraş, am devenit motivul pentru care nimeni nu pleca din firmă, deşi toţi ne plângeam. Viitorul se anunţa luminos, puteam deveni un bun profesionist cu multă experienţă şi dani pe curea, cu un salariu de invidiat pentru vârsta mea şi poate concediu anual în Ibiza sau Australia. În schimb m-am dezmeticit după doi ani cu o datorie cât casa, fără să fi strâns nici un cent, fără experienţa pe care am sperat-o şi mi-am dat seama cât de slab eram în meseria mea, irosind doi ani imaginându-mi locul de muncă, ca fiind un balaur scoţând flăcări de care trebuia neapărat să scap mai repede. Am plecat şi tot ce mi-a rămas sunt câţiva prieteni şi trei rânduri în CV.
 
 Între vise, m-am trezit cu o nevoie acută de un pahar de apă. Aşa că m-am urcat într-un tren şi am mers la Timişoara unde a fost ca un vis frumos între atâtea coşmaruri închipuite, a durat cât o sărutare, dar s-a terminat.
 
 De curând m-am trezit iar din somn. De obicei nu ţin minte visele, dar acum se făcea că lăsasem în urmă prieteni şi familie cu un regret imens în suflet şi m-am dus să trăiesc pe o insulă pustie unde am fost lovit foarte repede de nebunie. Am început să nu mai disting prieten de duşman şi am îndepărtat pe toată lumea cu o răceală calculată, în mod obsesiv şi regulat. Plecasem de unde era cald şi bine, însă la întoarcere totul era distrus, nimic nu a rămas la fel, prietenii au fugit în alte zări şi familia nu mai e, doar un teren viran unde înainte era un cămin.
 
 Mi-am spus că trebuie să mă trezesc şi încă mă mai zbat în semi-conștiență. Câte puţin realizez ce am pierdut în tot timpul cât am fost adormit, florile au ofilit, praful s-a depus şi păianjenii şi-au ţesut măiestrii arhitecturale pe la colţuri, dar mai mult de-atât, voi fi acţionat în instanţă în două ţări, nu am prieteni şi nici măcar cunoscuţi care să-mi întindă o mână, nici un venit şi o datorie înzecită faţă de acum un an.
 
 E clar, am dormit cam mult.

Stii ca e groasa atunci cand nici calatoria nu-ti mai aduce satisfactie. Stand intre patru pereti sau intre alti trei pereti, avand sau nu o telecomanda in mana, cu stomacul urland de foame sau poate ghiftuit, cu un animal in curte sau chiar cu cinci lighioane, toate frumoase, stand pe internet, nici macar asta nu-ti mai indulceste drumul. Studiile intensive asupra calatoriei in timp au avut parte de o lovitura odata cu schimbarea guvernului, nu mai au parte de finantarea necesara, deci a cazut si varianta asta - apropo, ce idee tampita este masina timpului, acum mi-a picat fisa, daca viata ne este determinata de alegerile pe care le facem, cum ar putea exista o singura dimensiune a viitorului in care sa ajungi printr-o simpla tragere de maneta? Intre 29 decembrie 2008 si 15 iulie 2009, ce se intampla cu liberul arbitru? E clar ca HG Wells era religios pana in maduva spinarii, avea impresia ca destinul ne este scris dinainte. Mereu alegerea cea mai grea e cea pe care n-ai facut-o inca si sa fiu al naibii daca nu ma simt ca un ratat inainte sa fi facut alegerea! ... sau alegerile.

Dar sentimentul de neimplinire otherwise known as 'sunt un ratat' nu vine de la alegeri. Intr-un fel ciudat si intortocheat, presimt ca o sa o iau mereu la stanga, presupunand ca furculita in drum are numai doi dinti. Sentimentul (=reactie chimica in corp) vine de la starea de fapt curenta si prezenta. Sunt cu mult mai norocos decat atat de multi pe lumea asta, totusi sunt complet pe langa. Oare un cub se simte neimplinit fara un polizor care sa-i ofere lumea intreaga, transformandu-l in sfera? Oare Mihai (care s-a mai implinit in ultimele luni, dar asta e o alta discutie) de ce are mereu nevoie de ce nu are? De ce isi doreste mereu schimbare? Pentru ca starea de fapt nu e satisfacatoare. De ce nu e satisfacatoare? Pentru ca nu are ce vrea. De ce nu are ce vrea? Datorita starii de fapt, cauzata de lipsa a ceea ce isi doreste. Hmm, asta e ca problema din gimnaziu unde 2+2=5 si trebuia sa ne dam seama unde am gresit, dar sa fiu al naibii daca tin minte. Atunci nici eu, probabil cel mai ganditor din clasa, nu am stiut raspunsul, dar adevaratul esec e ca nu am tinut minte.

Fiti atenti aici: daca va intreaba cineva, Kings of Leon sunt trei frati si un var; ei au calatorit toata copilaria lor cu parintii, tatal fiind predicator; nu au avut parte de multa muzica in copilarie, alta decat, sa zicem, muzica religioasa, poate gospel. Deci se poate spune ca nu au avut parte de influente muzicale notabile la inceput, in afara de stilul sudist si, desigur, influenta lui Angelo Petraglia, primul producator (?) si textier. Primul album a fost incadrat ca southern garage-rock, insa in pregatirea lui fratii au avut parte de influente, pe langa cele 'clasice' cum sunt Rolling Stones sau Cash, si de Pixies sau Velvet Undeground. Dupa dobandirea faimei in UK (in State nu au fost asa norocosi din prima) au deschis concerte pentru U2, Pearl Jam sau Bob Dylan, care si-au pus si ei amprenta asupra stilului lor. De altfel, intr-un interviu, Caleb Followill a numit pe Bob Dylan si Neil Young printre influentele timpurii in muzica formatiei, ca de altfel si Joy Division, The Cure, Radiohead (astea trei in alte interviuri).

Frate, trenurile catre mare sunt destul de dubioase. Multi navetisti, pe distante scurte, multi blatisti, ca nah, te duci la mare cu 5 lei in buzunar si te descurci (e mai usor daca esti femeie). Dar!
Trenul spre Ploiesti Sud, Buzau si restul nu ma intereseaza, este de-a dreptul .. pur romanesc. Au dreptate toti care vor sa plece. Nu va doresc niciodata sa participati la asa ceva. Imi pare rau, Barbie, pentru cele patite deja, din cate imi dau seama.
In primul rand, pana in Buzau e personal si nu se da cu loc. M-am urcat de bine de rau intr-un vagon unde am si ramas... in coltul vagonului, la propriu. Am avut noroc ca am avut unde pune bagajele cele mari, in consecinta m-am intrebuintat cu mp3/mp4 playerul. In timpul asta mi-a fost dat sa vad ce n-am mai vazut.
Desi holul vagonului era plin, lumea inca mai voia sa treaca. Nu oameni cu bilet, ci pur si simplu oameni. Preferabil cu cat mai multe bagaje, başca un copil. Si, ma rog, cat mai tuciurii sa fie.
In acelasi colt, 3 cunoscuti (intre ei) de prin Buzau. Smecherasi, discuta despre cum s-au lasat de scoala si acum fac pe soferul in Bucuresti. Oamenii par relativ cuminti, dar asta doar prin comparatie cu ce a urmat.
Din cand in cand apareau niste "tovarasi". Tovarasii astia erau tigani, nu le mai zic tuciurii. Aveau burdihan, tricou alb mulat, lant super gros la gat si 5 telefoane intr-o mana. Astia dadeau raite in tren, culegand ce le oferea patria mama. Cand ajungeau la baietii de fata, le ofereau cate un telefon: "Hai nu cumperi pe-asta alb, e misto, e de gagica, 3 milioane". Nimic. Mai trece unul, vreo 6 telefoane intr-o mana. Stateam si ma intrebam, perplex si fix in colt stand, cum de inca mai produce, la draq, omul merge cu marfa furata in mana, viitoarele potentiale victime chiar asa proaste sunt? Se pare ca da.
Pentru urmatoarea ora si jumatate, fauna locala a inclus tiganci stil vrajitoare cu lanturi de aur si de argint de vanzare, mici intreprinzatori cu plasa de rafie plina cu "bere rece, domnilor, bere rece", alte babe cu chestii mai dubioase de nu mi le aduc aminte si (efectiv) sfintii aceia care iti lasa in compartiment diverse zorzoane pe care recupereaza ulterior - pe langa restul care profesau in tren, acestia mi se par de-a dreptul de dorit.
Nu am numarat, dar as aproxima un numar de 5-6 hoti de telefoane diferiti care s-au perindat nu o data prin fata mea. Tinand playerul in mana uneori, le-am atras inevitabil atentia. Dupa cum ziceam, m-am bagat bine de tot in coltul vagonului, de as fi cazut din tren daca usa nu s-ar fi inchis bine. Insa iata-ma, compun acum, sunt teafar si nevatamat corporal, deci am supravietuit.
Am coborat mult mai repede decat ma asteptam, dar cu atat mai bine fata de ce speram, la Buzau. Gara este destul de linistita, sincer sa fiu. M-au oprit doi dubiosi sa le dau foc ( :> ) dar la momentul faptei erau si doi politisti pe peron, deci am trecut si peste asta.
Intre orele 23 si 03:30 am explorat posibilitatile limitate ale salii de asteptare din gara Buzau. Neavand somn si fiind destul de alert, mi-am propus sa termin de lecturat integral Esquire. Insa nu am avut mari sorti de izbanda, pentru ca langa mine s-a asezat (generic numit) Gigi.
Era un tip pe la 40 si ceva de ani, puternic spre 50. Initial nu intelegeam o boaba din ce zice, dar ulterior am plecat urechea mai bine la el (si mi-am scos si castile, hehe). A durat cam o ora sa imi atraga atentia, in tot timpul asta eu imi repuneam periodic si sugestiv castile in urechi, el ma mai lasa un pic in pace, pana la urmatoarea interventie.
In jur, nimic. Adica, oameni. Care nu fac nimic. Pur si simplu stau, unii motaie, o adevarata sala de asteptare, toti asteapta. In stanga un pseudo-homeless care la un moment dat a venit cu o jumatate de paine si niste salam cumparate si le-a asezat tacticos pe un ziar cu intentii vadite. Peste putin timp un tip tanar (singurul comparabil cu mine) i-a mai dat doua pungi cu ce mancare mai avea la el (probabil). Omul s-a mai fastacit pe acolo, protesta cand cineva venea sa ii ia ziarul (tinea vreo doua ziare langa el si oamenii se mai plictiseau) si cam atat.
Mai tarziu s-a asezat langa homeless un batran cu alura de intelectual sarac - la propriu, dupa felul cum era imbracat. A deschis o mapa in care tinea diverse extrasuri din ziare sau pagini de ziare pe care a inceput sa le mute pe acolo tacticos. Si cam atat.
Ulterior a aparut in peisaj un tigan gras. Nu m-am uitat bine la el, pentru ca nu ma interesa. S-a oprit in mijlocul camerei si statea pur si simplu. Ii cade un leu din mana si cineva il atentioneaza. Pana la urma i-l ridica cineva si atunci imi dau seama ca tiganul e orb. Si poate putin retardat. Mai zaboveste putin si pleaca. Tiganul orb, gras si retardat din gara Buzau.
Revenind la Gigi. Dupa o ora am abandonat lectura, devenise mult prea insistent. Mi-am adus aminte ca mi-am propus mai demult sa nu resping prea brutal oamenii complet necunoscuti. Cine stie cum intr-un sant, beat mort, se poate ascunde un om deosebit. Asa ca l-am ascultat pe Gigi.
Turuia incontinuu. La inceput chiar nu prea intelegeam, am inceput sa il pun sa se repete, nu parea sa il deranjeze. Mergea la Medgidia, acolo munceste. Parintii sunt din Buzau, daca am inteles bine. Pocaiti. El are 3 scripturi acasa. Cam despre asta am vorbit, despre religie si mai inainte putin fotbal.
Mi-a povestit ca el a jucat cu Hagi. El era atacant, sper ca am inteles bine. A jucat cu Hagi la Farul, dupa care l-au luat in armata si s-a terminat. Turuia fara oprire. Abia se trezise dupa doua zile de betie. Daca asa vorbeste cand e treaz... , imi spun in mintea mea. Trecem peste.
Incep sa imi expun si eu pareri. Despre fotbal, stelisti, Champions League. Timid la inceput, prefer sa il las pe el sa vorbeasca. Nu tin minte cum s-a schimbat brusc discutia spre religie, dar imediat a inceput sa vorbeasca in termeni evlaviosi despre tot si toate. Om simplu, cu credinta puternic inradacinata. Mi-a fost rusine cand m-am trezit expunandu-mi niste ganduri semi-ateiste, explicandu-i lui Gigi cum e cu inchizitia, bisericile, protestantismul. M-am simtit ca un baiat de la oras si nu mi-a placut. Am mai temperat-o cu parerile si am continuat.
N-am apucat sa abordam alt subiect. Al doilea se cam epuizase si era o pauza. Omul s-a dus sa vada daca poate sa vorbeasca cu nasul sa ia un alt tren, de mai devreme, spre Ct. S-a dus si nu s-a mai intors. Mi-a parut rau timp de 15 minute, apoi s-a asezat un domn mai ciudatel care cara un butoi de muraturi dupa el.
Nimic notabil n-a mai avut loc pana la venirea trenului. Am dormit singur intr-un compartiment si am ajuns morocanos acasa. N-am facut nimic si inca mai astept.
Sper ca azi sa-mi aduca exact ce-am asteptat.