Nu înţeleg cum unii oameni funcţionează în societate fără cele mai de bază elemente de bun simţ pe care ar trebui să le ştie toată lumea. Ar trebui instituit un test, că tot avem examene la 10, 14, 18 ani, aşa ar trebui să introducem testul celor 7 ani de acasă.
Materia pentru acest test trebuie să fie flexibilă iar profesorii să fie la curent cu ultimele noutăţi de pe piaţa bunului simţ, mereu schimbătoare, odată cu introducerea internetului şi a facebook-ului (observaţi cum le-am plasat strategic separat). După cum ne învaţă pe noi la şcoală, criteriile trebuiesc specificate concret şi să nu fie contradictorii, aşa că dualitatea conflictuală "părinţii trebuie să fie cât mai tineri pentru a fi familiari cu moda"/ "părinţii trebuie să aibă un dram de minte în cap" se poate rezolva fie prin subvenţionarea de la bugetul de stat a babysitterilor pentru părinţi foarte tineri, fie printr-o campanie masivă de informare în legătură cu era digitală şi toate problemele de etichetă pe care le generează - nu-mi dau seama care ar fi mai uşor realizabilă în Ro.
Să lăsăm vrăjeala şi să trecem la treabă!
1. Fiecare e liber să facă ce vrea cu Facebook-ul propriu, poate să folosească Farmville şi Daily Horoscope 20 de ore pe zi, de-asta a creat FB uneltele de Hide şi Ignore - internetul e plin de idioţi care se plâng de mărunţişuri fără să ştie cum să le rezolve, nu fi tu unul în plus.
2. Răspunde la sms! Nu eşti obligat să răspunzi la telefon, eşti ocupat sau nu ai chef, înţeleg, se întâmplă tuturor. Dacă îţi ia o zi să dai reply la un mesaj, înseamnă că te doare-n cot de mine şi mă pui la coada listei, de vreme ce nu poţi să redactezi un amărât de mesaj în prima oră. Sigur că ai putea să fii ocupat, să fii foarte supărat, amâni pentru mai târziu, dar dacă-mi faci chestia asta de mai mult de două ori voi şti că eşti neserios.
3. Răspunde la mesaj FB! Nu-ţi scriam dacă nu ştiam că intri des, aşa că nu te mai preface că eşti ocupat, te văd online! Cât de greu e să scrii câteva rânduri, chiar şi să zici că eşti ocupat şi nu poţi acorda întreaga ta atenţie problemei arzătoare cu care te-am contactat! La fel ca mai sus, dacă mă amâni de fiecare dată sau în mod convenabil "omiţi" să mai dai reply, nu e nici un dubiu că fundul tău e prea preţios pentru durerea pe care-o simţi pentru mine.
4. Nu mă trata ca pe o scrijelitură într-o agendă super burduşită cu întâlniri superficiale, iar dacă o faci, nu te mira dacă şi eu te voi trata la fel de simplist. Dacă mă adaugi în program peste 3 săptămâni între două alte angajamente anterioare, ţine minte asta când vei constata cu stupoare că lumea devine din ce în ce mai rece şi impersonală, toate întâlnirile devin trase la indigo şi întrevederile cu aceeaşi persoană se răresc considerabil.
5. Dacă nu ai timp de alţii, la rândul lor ei nu vor avea timp de tine mai târziu. Asta am învăţat-o pe calea cea dură.
6. Fără false politeţuri. Nu vreau să aud că da, sigur că vreau să ne vedem, vai, dar vezi, sunt ocupat vineri, săptămâna viitoare nu ştiu ce fac, hai că te anunţ eu dacă e, urmat de un ignore total şi nici un semn de viaţă. Lumea nu are decât de beneficiat de pe urma sincerităţii, dar bineînţeles că tu vrei să laşi uşi deschise, că aşa te-a învăţat mă-ta, poate o să ai vreodată nevoie de mine.
7. Nu promite nimic cu jumătate de gură. Mai sigur ar fi "nu promite nimic" dar asta ar putea fi un pic cam radical, deci orice-ar fi plănuieşte în avans. Şi dacă foloseşti mereu fraza "nu promit nimic", să ştii că mă prind repede că eşti plin de bullshit. Cel mai important, nu promite cazare dacă nu o oferi pe bune.
8. Nu mă invita în locuri şi momente în care eşti praf de la iarbă, pentru că nimeni nu poate avea o conversaţie cu tine decât dacă e la rândul lui high, ceea ce e o cerinţă nedreaptă pentru cineva care nu ştie în ce se bagă.
9. Nu mă invita la nunta ta decât dacă mă vrei neapărat acolo. Dacă vrei să faci rost de încă o persoană să iasă la numărătoare, invită din foşti sau foste!
10. Cere ajutor atunci când ai nevoie şi nu te aştepta să îl primeşti doar din priviri. Dacă refuzi repetat ajutor, mi-e destul de clar că te poţi descurca şi singur, aşa că data viitoare când o să ai nevoie, ajutorul meu nu vine de unul singur şi nici nu se va oferi din bunătatea inimii lui (a ajutorului, pe care l-am transformat într-o entitate de sine stătătoare). Descurcă-te.
11. Nu te îmbrăca ca o curvă şi apoi să strigi "Porcule!". Dacă te prezinţi într-o bluză vaporoasă şi ai ţâţe imense, nu te mira dacă-ți admir chiloţii ieşind să ia o gură de aer din pantalonii în care pisicuța ta nu poate să respire o doamne asta nu trebuia să fie aici, cum am ajuns eu pe blogul ăsta, nici nu mă pricep la calculatoare.
În liceu am fost un dork. Nu geek, nu nerd, doar dorky. Eram definiţia pentru not cool şi nu aveam nici prieteni cool, nu ieşeam în oraş şi nu aveam nici o tangenţă cu fetele. Cred că pe atunci am început să mă hrănesc cu iluzii dintr-un viitor utopic, cum o să fie mai bine anul viitor, că merg la Bucureşti, etc. În Bucureşti, primele lucruri pe care le-am făcut au fost să mă înec în jocuri pe calculator un semestru întreg şi să refuz foste colege de liceu care mă invitau în oraş şi mă rugau să le conduc acasă. Yes, very late bloomer. Am mai învăţat câte ceva între timp şi mereu când mă gândesc la momentele alea mă depărtez de pereţi pentru a nu fi tentat - trebuie să recunosc că am fost bou.
Au fost puţine momente în viaţă în care eram fericit - sau cel puţin ar fi trebuit să fiu, pentru că aveam tot ce mi-aş fi dorit. Am trecut prin cea mai bună perioadă din viaţă mea ca un nemernic, pentru că n-am tratat-o cum merita şi nu m-am bucurat cu adevărat de ce aveam. Şi asta n-am să mi-o iert niciodată (să nu vă aud că-mi indrugati prostii că "fără regrete", that's bullshit).
Apoi a fost şi aspectul profesional, domeniu în care am aflat the hard way că nu sunt bun de nimic. Sub acoperirea scuzei că eu învăţ mai bine când am un mentor, şi nu din cărţi, în primele luni în care am muncit mi-am petrecut o bună parte din timpul alocat învăţatului, ei bine, frecând motanul. Mai târziu, când treaba cu sculatul de dimineaţă şi mers în fiecare zi în Pipera s-a cimentat, o duceam şi mai prost, simţind că jobul suge dorinţa de a trăi din mine, pe când ar fi trebuit să privesc în ansamblu şi să-mi aduc aminte de ce îmi place ceea ce fac, poate aşa aş fi avut mult mai mult spor la învăţat lucruri noi. Drept consecinţă, am fost respins la câteva interviuri în Olanda, lucru care m-a adus repede cu picioarele pe pământ în privinţa cunoştinţelor reale în programare şi m-a învăţat să pun burta pe carte să-mi acopăr carenţele (care între noi fie vorba sunt multe).
Indiferent de traseul pe care l-am ales eu în ultimii ani, am putut să observ destul de clar tendinţa unor oameni dragi de a pleca din ţară definitiv, din motivele prea bine cunoscute şi super-clişeice. M-am oprit din a mai pleda pentru rămânerea în ţară (fără legătură cu decizia de a da la master), aşa cum n-am mai fost radical nici în privinţa fumatului - oamenii vor face mereu ce vor, nu ce crezi tu că e mai bine pentru ei (sau pentru tine).
Ei au plecat, ei încă mai pleacă şi unii vor pleca. Chiar dacă toată suita asta de emigrări m-a deprimat teribil, la fel ca şi plecarea mea (observaţi că nu folosesc acelaşi cuvânt, emigrare), e şi mai trist faptul că acum sunt aici şi mă simt mai departe de ei, prin comparaţie de cum era în România. Nu am recuperat nici unul din prietenii pierduţi (culmea, suntem în aceeaşi ţară) şi i-am scăpat printre degete pe alţii, rămaşi în urmă.
Însă îmi place să mă gândesc la mine ca la un pesimist paradoxal. E de rău, e groaznic, mă aşteaptă vremuri sumbre şi nu pot să mă consolez cu gândul că ar putea fi mai rău. Dar ştiu că undeva cândva departe o să fie de bine - ceea ce e clar o amăgire cruntă, but stick with me. Tărâmul acesta magic la care visez eu când sunt high când beau este România. Singura necunoscută este cea temporală.
Eu vreau şi sper ca toţi oamenii cool şi interesanţi şi dragi mie să se întoarcă în România, unde o să fiu şi eu, iar toată lumea o să fie extaziată de direcţia în care a luat-o ţara şi poporul. Am merge la bere şi am râde de vremurile dubioase când Becali era pe primele pagini ale ziarelor şi toţi politicienii se certau şi votau fără să cunoască legile supuse la vot, când toate clişeele de litoral se vor reseta şi nu se vor mai plânge oamenii de Mamaia că e plină de manele şi Vamă că s-a stricat; când "Let's do it, România" nu va fi subiect de miștouri şi printre românii din străinătate ("Mamă ce proşti, să strângă după alţii!"), când vor apărea ştiri în presa occidentală cu altceva decât ţigani şi hoţie.
Însă astea nu sunt de ajuns, pentru că nu sunt cuantificabile. Software engineering m-a învăţat că trebuie să ai metrice pentru orice lucru pe care îţi propui să-l construieşti, aşa că încerc să evaluez care e cea mai bună măsurătoare a evoluţiei României în următorii 20 de ani. Am şi o listă.
-una destul de subiectivă este existenţa autostrăzii Bucureşti-Galaţi - that would be a treat! Atunci când Galaţi va fi suficient de dezvoltat pentru a justifica o autostradă sau când în sfârşit se vor construi autostrăzi într-un ritm decent cât să ajungă şi la Galaţi (sigur e foarte jos pe listă), m-aş gândi serios să revin în ţară.
- când Google Street View va avea acoperire în România, din nou în zonele de interes precum Galaţi şi Bucureşti, voi şti că ţara noastră a devenit destul de importantă şi suntem pe harta marilor producători de software
- când Iliescu va muri. Când Năstase, Vadim, Videanu, Vanghelie, băgaţi şi Băsescu dacă vreţi, nu vor mai fi în poziţii de putere, când poate vom produce politicieni de care să nu ne fie scârbă, precum Obama sau Isărescu.
-când sistemul feroviar va fi destul de dezvoltat încât ar fi comparabil cu cel din Olanda, atunci aş veni mult mai des cel puţin în vizită, de plăcere. Comparaţia s-ar putea să nu fie cea mai bună, de vreme ce ţara e mult mai mică şi se face naveta în mod frecvent, dar măcar condiţiile de transport şi vitezele să fie la fel.
-când România va avea universităţi în Top 100 (cer prea mult? Top 200?) Shanghai, atunci vom şti că e safe să te întorci. Din păcate chestia asta n-o să se întâmple nici în 50 de ani.
- tare-aş vrea să văd cum Esquire Ro va depăşi ca număr de cititori pe Cancan şi Libertatea, that would be the sweetest sight to see.
- atunci când România va putea organiza un turneu de fotbal, chiar şi în colaborare cu un vecin, fie el european sau mondial (să fim serioşi), atunci muuuuulte lucruri se vor fi îndreptat în direcţia în care sperăm cu toţii.
- nu în ultimul rând, atunci când Let's do it, Romania n-ar mai fi necesar, pentru că nu sunt destule gunoaie de curăţat (din nou, mă gândesc la Olanda, unde o astfel de acţiune n-ar avea sens), atunci cu siguranţă voi vrea să locuiesc în ţară.
Ideile mele se termină aici. Ar fi drăguţ dacă aţi contribui şi voi, dar ştiu că n-o s-o faceţi, sunteţi departe şi nu aveţi nici un gând de întoarcere. Ne vedem în vacanţe... poate.
Vă mai anunţ că Iron Maiden e ascultabil, dar pentru un motiv dubios nu reuşesc să relaţionez cu muzica lor şi mă întind instinctiv după Ctrl+PageDown. Nu vreau să mă convingeţi de vreun contrariu, ghinionul meu că nu voi aprecia vreodată la maxim pe aceşti mari clasici.
Încep să mă enervez grAv când văd greşeli de gramatică. Enorm, devin turbat, sălbatic, aş bate pe cineva! Văd negru în faţa ochilor şi mă gândesc cu jena corespunzătoare că eu nu am excelat niciodată la şcoală, în generală am fost elev de media 9-şi-un-sfert, în liceu puţin-sub-9 iar de facultate mi-e şi ruşine să mai amintesc - dar ştiu să scriu corect româneşte, în cele mai multe cazuri. Şi da, s-au schimbat multe de pe vremea mea, mi-e milă de cei mai tineri care s-au constituit într-un mare covor de bătut pentru feluriţi miniştri ai învăţământului (cred că Adomniţei intră în top 5 caricaturi ministeriale, nu?). Şi da, ştiu că în liceu nu se face gramatică ci doar literatură - îţi pun în braţe lecturi obligatorii care devin sinistre doar pentru că sunt musai.
Dar rămâne întrebarea: de ce? De ce puştii de 15-20 de ani din ziua de azi nu ştiu să scrie corect? Cum şi mai ales unde s-a produs ruptura? Întrebări filosofice.
Poate că într-un an, nişte idioţi care trăgeau pe nas s-au gândit să redacteze manualele şcolare cu greşeli în ele. Şi uite-aşa a început un lanţ de erori voite umane care a degenerat de generaţii întregi. Nu? Ştiu, cam slab.
Hai să dăm vina pe altceva. Pe manelişti. Dar maneaua e strigată, ce legătură are cu scrisul? Era într-o vreme în Bravo (da, am citit şi eu Bravo cândva) o rubrică "frumoasă" cu versuri ale pieselor, pentru karaoke sau mai ştiu eu ce - cel mai amuzant era să citeşti traducerile unor rime din engleză/germană care îţi provocau dureri de cap. Mă rog, ideea era că ar putea, dar NU se întâmplă asta. Nu e de la manele.
Să fie de la profesori? Păi profesorii ăstora mici sunt mai mari ca mine, iar eu fiind o generaţie respectabilă s-ar presupune, normal, că şi cei mai mari sunt ok, de vreme ce degradarea a fost treptată (să nu credeţi că mă laud în vreun fel). Ştiu şi eu poveşti despre nivelul de pregătire tot mai slab al profesorilor suplinitori, că pleacă afară, că nu pot să se întreţină din asta şi apelează la alte meserii. Şi tot nu se justifică prostia junimii.
Mi-e greu să cred că aceşti copii pur şi simplu se indobitocesc din ce în ce mai mult. Sper să-şi revină, dar n-am să fiu eu cel care să îi ajute.
