Întâi și întâi, repetă după mine: "Nu sunt centrul universului", de vreo 100 de ori. Gata, ai terminat? Hai că te aștept să-ți ștergi lacrimile de dezamăgire și continuăm.
 
 Acceptă ideea că Olanda e printre cele mai dens populate țări din Europa sau, dacă locuiești în București, ești că sardina într-o conservă zi de zi. Îmbrățișează ideea! Locuiești într-un oraș, așa că învață să te comporți ca atare. Autobuzul și metroul nu sunt sufrageria ta, așa că nu mai bloca intrarea pentru că ție ți-e lene să mergi mai departe - trebuie să îți miști derriere-ul până nu ți-l șutez eu la poartă (sau până nu ți-l arunc la coș, dacă you iz fine). Și pentru numele lu' dracu, dă-ți jos rucsacul ăla, campere, văd că ai venit la oraș să vezi cum e și acum te duci înapoi acasă, țărane.
 
 Alo, domnișoara? Da, tu, delicata dracului, după ce că lățimea ta depășește limita legală și nu pot să trec pe lângă tine, mai ești și ocupată cu scrisul unui sms chiar acum când toată lumea încearcă să coboare din tren. Da, știu că nu putea să aștepte, văd că ești foarte importantă, dar poate îmi dai voie să trec și eu să fac check-in? Mulțumesc. Nici nu vă imaginați câte parașute plutesc prin gările super aglomerate cu smartphone-ul în nas, mergând în zigzag. Mă bucur că fac un nou terminal al gării, dar până în 2020 e cale lungă, oi mai fi aici n-oi mai fi. Până atunci, trebuie să îndur toți dobitocii (cu sau fără smartphone) care nu știu să meargă pe o singură bandă, cum ar veni, și taie calea după bunul plac.
 
 Dragă domnule sau doamnă care mergeți pe stradă în fața mea pe două cărări și apoi vă opriți brusc: fuck you. Ești mai rău decât babele care merg cu viteza melcului (știu că e o dezbatere aprinsă aici, cu pro și contra înflăcărați), măcar pe alea pot să le depășesc. Dacă te oprești brusc în timp ce eu merg în urma ta, s-ar putea să te trezești cu dureri la spate!
 
 Bicicliștii ar merita un capitol special, dar nu vreau să le dau mai multă importanță decât merită, 'tu-le-n mama lor. În Olanda nici pietonii nu respectă semafoare sau treceri (asta am învățat prima dată când am pus piciorul în Hollandia), dar bicicliștii sunt de departe cei mai răi. Sigur i-am mai cyber-înjurat pe proști cu alte ocazii, care ori merg trei unul lângă altul și nu te lasă să treci, ori au puradeii că ataș și iar nu poți depășești, ori sunt bicicliștii ăia cu motor (am zis că cicliștii sunt cei mai răi? am greșit, toți scuteristii merg în iad) care își iau cu de la sine putere tot felul de drepturi suplimentare dar aceleași beneficii ca și cei cu putere mecanică. Dacă n-ar fi vremea frumoasă și toate fetele drăguțe pe biciclete, toată treaba asta ar avea mult mai puțin farmec. Și biciclitul e o mare parte din farmecul Olandei! Totul e ca un castel din cărți de joc, se poate face repede praf.
 
 Long story short, regulile de bun simț sunt: stai mereu pe dreapta la ascensor, nu tăia rândul, NU BLOCA DRUMUL, vezi-ți de treaba ta. Basically, be british.

 Încă din gară, am fost întâmpinat cu un anunţ care mi-a adus aminte de casă: Attention all passengers, due to a strike by the cleaning company, the station is less clean than usual. We apologize for your inconvenience. 
 
 Chiar şi după ce-am ieşit în oraş, am găsit similitudini cu Bucureştiul multiubit: şantiere peste tot. Nu ştiu care-i faza cu reparaţiile şi construcţiile în A'dam, dar am avut impresia că oraşul a fost bombardat: din loc în loc Damrak se subţiază din cauza unor mini-şantiere pe trotuar, ceea ce obligă lumea să se strângă şi presupun că fac viaţa bicicliştilor imposibilă. Ajunşi în Dam, ditamai primăria era închisă pentru renovări/reparaţii. Mă uit peste drum, paravanele generice înconjurau până şi monumentul naţional din două părţi (nu monumentul era în reparaţii, ci trotuarul de lângă). Până şi drumul spre Zoo era excavat şi lucrat de zor, ocazie cu care am văzut un muncitor (un Dorel olandez) cu o pipă în gură - now that's a sight! Să fiu al naibii, trei sferturi din Rijksmuseum era în reparaţii, şi eu m-am grăbit să-l recomand, fără să ştiu că mare parte din el era închis. Apogeul a fost când am constatat că mini-piscina din Museumplein era până şi ea acoperită şi îngrădită, nu te puteai uita la IAmsterdam de pe marginea apei. Sore sight for sore feet, I tell you, dar asta a fost la sfârşit. Rewind!
 
 Eu când am fost prima oară şi a doua oară habar nu aveam de grădina botanică şi zoo. N-am auzit pe nimeni vreodată vorbind despre Amsterdam + botanică sau zoologie ( ma rog, botanică). A fost o ciudată deschidere de ochi, n-am făcut nimic din ce ar face un turist tipic, prostituţie şi droguri. A trebuit să mă despart de grup că să văd ţâţe în parbriz, doar că de data asta nu căutam ză milky way ci o condomerie. Pe care n-am găsit-o. 
 
 Singurul muzeu ţintit a fost prost ales, Rijks, dar între noi fie vorba, ce-aş fi putut alege, doar picturi la van Cough? Sex museum, hemp museum? Oamenii nu erau pasionaţi de aşa ceva, am menţionat deja că nu vorbim de turistul obişnuit. Nu tu diamante, nu tu Heineken, nici măcar un boat ride n-am făcut. Şi totuşi ne-am umplut două zile cât să avem bătături o săptămână. OK, de menţionat că am cutreierat şi Utrecht în căutarea unei celebre mori olandeze (am impresia că toate sunt la fel). 
 
 Curios mi s-a părut tipul din Dam care şi-a instalat tripodul şi aparatul lângă monument, cu obiectivul pointat în sus, către vârfurile clădirilor din jur. Apoi l-a setat la foc automat, luând câteva zeci de instantanee pentru fiecare poziţie. N-am înţeles exact de ce a făcut asta, înţeleg 10 dar ăsta chiar a făcut aproape o sută de fiecare. Presupun că încerca să prindă un cadru fără porumbei, altfel nu-mi explic.
 
 Complet neaşteptată a fost şi casa de fluturi din grădina botanică unde ochelarii se abureau la intrare, în anticameră. Am rezistat fix 30 de secunde şi mi-am dat seama că n-aş putea să fac ce face Bear Grylls în jungla tropicală nici pentru un milion. De €.

În continuare iubesc Vondelpark cu toată inima, când e frumos afară e tot ce mi-aş dori vreodată pe lume, sunt toţi oamenii mişto acolo, toţi câinii frumoşi şi toate raţele, toate fetele şi toată iarba de care am nevoie. Data viitoare îmi iau o păturică.
 
 Am trecut pe lângă Raluca şi m-am dezmeticit abia când era prea târziu - ce şanse erau să se întâmple asta?! Apoi am mâncat într-un restaurant irlandez unde eu mai mult m-am uitat la mâncare.
 
 Nu există o pereche pentru fiecare în lumea asta mare. E imposibil, voi aţi numărat vreodată femeile superbe pe stradă în decursul unei zile? Eu am pierdut numărătoarea.

 Olanda şi bicicletele se împletesc armonios, toată lumea o face şi toţi ceilalţi îi invidiază pentru asta. Dar nu e doar un mijloc de transport convenabil; a pornit ca o alternativă verde şi a ajuns un mod de viaţă. O bucată de vreme am crezut că mersul pe bicicletă se extrapolează în toate celelalte aspecte ale vieţii. Când am ajuns aici eu nu ştiam să merg. Am vrut să fiu (sau cel puţin să par) cunoscător, în căutările mele pentru prima bicicletă second-hand pe care mi-o doream bună şi rezistentă. Una am plănuit şi alta am făcut, cumpărând-o pe prima care mi s-a oferit.
 
 Întâia dată când m-am urcat pe ea era cam 6 seara şi strada din fericire goală, nu m-a văzut nimeni mergând şerpuit. A doua oară am pedalat până în campus, preţ de 20 de minute, ocazie cu care am luat prima buşitură serioasă la întoarcere, m-am izbit de o maşină parcată inocent-regulamentar lângă pistă. Eram să intru în pământ de ruşine, dar mai rău a fost următoarea dată când, cu ocazia aceluiaşi traseu, m-am izbit într-un zid.
 
 N-o să vă fac inventarul tuturor belelelor din prima lună, poate doar să menţionez că era să-mi rup şi mâna, dar de-atunci nu s-a mai întâmplat. M-am bucurat degeaba prima dată când am mers cu o mână (numai cu stânga pe ghidon pot să merg drept); mi-a părut că bicicleta e ca viaţa, odată ce am strunit-o o să reuşesc să fac ce vreau cu ea, să merg în linie dreaptă, să accelerez fără probleme, chiar să mă întrec cu alţii, aiurea.
 
 În fapt, talentul meu la biciclit e în continuare sclavul toanelor, subjugat reuşitelor, dar mai ales eşecurilor cu care n-am să fac paradă aici. Pentru noi, copiii mici, durează mai mult să parcăm bicicleta şi să o de-parcăm decât mersul efectiv. Când mi-am însuşit într-un final abilitatea asta, am realizat că viaţa m-a învăţat să încui bicicleta, să montez luminile, să manevrez lacătul ud sau îngheţat, nu invers. 

 Tot viaţa m-a învăţat că atunci când o dai în bară urât de tot, n-o să mai conteze cât de avansat te crezi la biciclit, vei pedala în cercuri cu mâinile tremurânde, cu plecare de pe loc din a treia, cărând în spate greutatea eşecurilor tale, şi nici măcar uniform, ci trăgând de dreapta. Pe deasupra, nici n-o să-ţi mai pese dacă mergi pe calea mai lungă, dacă semnalizezi, dacă loveşti alt biciclist sau îţi izbeşti ţeasta de un pavaj alunecând pe cimentul ud la 30 la oră. Vrei doar să ajungi mai repede acasă şi să dormi, poate mâine va fi mai bine.