De când mă știu sunt foarte confuz când vine vorba de viitor, asta pe lângă pesimismul definitoriu pe care cred că-l cunoașteți cu toții. Așa că speranțe mari nu am de la încercări, pentru că e întotdeauna mai bine să fii surprins plăcut decât dezamăgit. Însă chestiile pe care sper eu să le înfăptuiesc, cel puțin pe termen scurt-mediu, nu au nici un pic de SF în ele și în mare parte țin doar de mine.
 
 Printre altele, îmi doresc să fiu sănătos. Nu genul de sănătate care se aruncă la toate zilele de naștere și revelioane până se devalorizează, ci vreau să nu am parte de răceli lungi și enervante, cum a fost din decembrie până la mijlocul lui ianuarie; vreau să pot continua cu alergatul și cu celelalte activități fără să mi se rupă un picior sau să am parte de vreo ruptură musculară; și-mi mai doresc să nu revină tâmpenia de boală care m-a măcinat un an întreg când am venit aici, că parcă viața e prea frumoasă fără să trebuiască să mă scarpin la minut.
 
 Și dacă tot nu îmi rup nici un picior sau mână, de ce să nu alerg suficient de mult și îndeajuns de repede cât să devin "alergător" în adevăratul sens al cuvântului? În care caz inițierea va fi, bineînțeles, un maraton, care trebuie doar terminat, nu contează cu cât. Numai că nu sunt nici la jumătate, mai am mult de lucru până atunci.
 
 Am un loc de muncă, călduț, ușor, care aduce bani. Aș vrea că asta să nu se schimbe până când nu sunt pregătit, adică până termin masterul. Că tot veni vorba de master, trebuie să îl termin anul ăsta (școlar), deci țineți-mi pumnii - nu că ar fi nevoie, tot eu trebuie să muncesc și să nu îmi mai instalez jocuri care-mi mănâncă săptămâni întregi!
 
 Aia cea mai mare, dorință vreau să zic, e legată de ce-o să se întâmple după master. M-o lua cineva, nu m-o lua, eu sper din tot sufletul să ies din rahatul financiar odată pentru totdeauna și să nu mă mai gândesc niciodată la bani (bine, după vreun an...)
 
 Nimic altceva nu e de o importanță majoră, mi-am mai stabilit borne de atins dar filmele și festivalurile nu sunt chiar esențiale, dacă ajung la Rock Werchter awesome, dacă nu, o să-mi pară rău și aia e. Nu zic nimic despre femei, că n-are rost. De-acum știu care mi-e norocul în dragoste.
 Voi ce vreți să realizați?

 Chiar dacă v-am tot minţit că lucrurile merg bine şi mare parte din stresul cotidian a dispărut, încă mai rămâne starea de fond, ca un etern simptom pentru un ipohondru. Starea este caracterizată prin aşteptare, neîncredere, deficit de atenţie şi în general un moral scăzut. Mişcându-mă dintr-un colţ în altul al celulei mele, tot n-am reuşit să găsesc soluţia, dar încep să cred că am nevoie de un tratament şoc pentru a ieşi din cercul vicios.
 
 Pentru acest tratament am nevoie de un instructor strict (catholic school type), o reamenajare a spaţiului de locuit, mult junk food, un scaun confortabil, un monitor mai mare, un pic mai mult timp liber şi o stăpână căreia să-i slujesc drept sclav sexual. Să vă explic!
 
 Procrastinarea e cea mai serioasă problemă. Un fel de-a o combate este ca instructorul/instructoarea să mă lege de un scaun timp de 4 ore pe zi şi să fiu forţat să urmăresc câte două din filmele peste care s-a depus praful digital de-a lungul anului în care le-am tot strâns, 51 la ultima numărătoare. Am încercat de mai multe ori să mă reapuc dar inspiraţia nu m-a lovit până acum - chiar am început trei dintre ele, dintre care Bottle Rocket de vreo 4 ori, dar nu le-am dus până la capăt. M-ar ajuta şi dacă aş avea cu cine să le văd, ceea ce n-o să se întâmple prea curând.
 
 De ce n-am văzut filmele până acum? Pentru că mă deprimă. Însuşi gândul de a începe Breaking the waves, Funny Games sau Solyaris are potenţialul de a mă băga în comă. Fiind imobilizat în faţa ecranului ar rezolva parţial problema, dar ce poţi face după patru ore cu un Mihai deprimat, legat de un scaun? Exact, poţi abuza sexual de el, astfel împuşti doi iepuri dintr-o dată, poţi aplica pe cineva toate fanteziile ascunse fără restricţii, iar Mihai iese din starea de apatie generată de vizionarea filmelor - it's a win-win situation. Primim CV-uri la adresa redacţiei.
 
 Am nevoie de cineva care să mă scoată în fiecare zi din casă la alergat şi preferabil să alerge cu mine, pentru că e al naibii de plictisitor. Cred că perioada în care reuşeam să alerg constant a fost cea mai echilibrată de când mă ştiu aici şi trebuie neapărat să mă reapuc.
 
 Trebuie să călătoresc. Asta ţine numai de mine şi posibilităţile mele, dar tot nu reuşesc să o fac de unul singur, de vreme ce îmi tot spun că e prea aglomerat acum şi să o las pe mai încolo. După cum întrevăd eu problema, din februarie aş putea deveni brusc foarte liber, dacă nu mi-aş mai lua cursuri, dar probabil nu o să se întâmple şi în continuare voi fi prins cu şcoala. Tot ce pot să fac e să încerc să mă rup din rutină şi să mă urc într-un tren către Bruges. Mergi?
 
 Trebuie să renunţ la speranţă. Mi-e teamă de momentul decisiv, până acum am preferat să rămân cu un purice de speranţă, poate poate încă mai ţine la mine, poate nu m-a uitat de tot. Va trebui să pun punct melodramei imaginare cât de curând, pentru a mă putea bucura de celelalte lucruri mişto în viaţă, fie singur, fie cu ea. 

 Ultimul, dar nu cel din urmă cui în sicriul vechiului Mihai este plata datoriilor şi încheierea tuturor poliţelor pe care stau, ca un butoi de pulbere pe Titanic, putea exploda la un moment dat, acum e mult prea târziu, nu mai poate răni pe nimeni. Nimeni nu e mai vinovat de întorsura proastă pe care au luat-o lucrurile decât mine, eu fiind şi singurul care poate reechilibra balanţa. Ştiu ca sună brânzesc, dar cred că zic bine.
 
 Şi nu voi face bilanţul primului sfert de veac până nu voi rezolva lucrurile de mai sus (în privinţa sclavagismului sexual sunt flexibil).

 Am avut parte de două feluri de schimbări până acum. Pata de pe creier pe care am încercat să o şterg dar în zadar, s-a întins mai mult, este una. Ca un fel de germene care odată plantat prinde rădăcini şi nu se mai clinteşte, care în puţin timp se ramifică şi-ţi ocupă tot creierul, nu poţi să îţi clintesti conştiinţa în altă direcţie, devine un gând obsesiv, aşa voi face, aşa se va întâmpla. Ca drojdia. Gata cu comparaţiile. Chestia asta s-a întâmplat cu jobul, cu plecatul, cu prietenii lăsaţi în urmă, m-am pisat singur la cap până am cedat, un fel de self-fulfilling prophecy.
 
 Cea de-a doua are loc în interval de-o răsuflare, cum a fost azi: alergând dintr-o parte în alta, călărind companioana mea fidelă în susul şi-n josul oraşului, între un avocat şi un doctor, între o farmacistă şi un supermarket, m-a lovit conştiinţa, sau mai bine zis uşa trântită în urma ei. Tot ce înseamnă remuşcări, gânduri de bine, regrete pentru ce-am avut şi ce-am pierdut, foste iubiri, gelozii lâncezite, lăsate la soare şi în putrefacţie, toate căcaturile astea copilăreşti şi-au făcut bagajele şi şi-au luat zborul către insula unde vulcanul e mereu activ.
 
 Nu ştiu cum s-ar numi mai bine, maturizare sau mădoarenpulă, dar s-a-ntamplat de-am avut o revelaţie între atâtea căcaturi reale, tangibile, dragostea nu e tot ce-ţi trebuie pe lumea asta, beatles-ii trebuiau făcuţi să-şi înghită microfoanele, gândurile rebele după vreo gagică din trecut sunt cam creţe şi au nevoie să fie înrolate în armată, ce să mai zic despre gândurile închipuite despre cum ar fi fost o altă tipă, și ce dacă s-a cuplat cu alții între timp și tu n-ai avut-o, panseurile alea sunt serios dezaxate pe Ox, Oy şi Oz, tot ce rămâne într-o viaţă de om eşti tu (adică eu) şi părinţii care te dezamăgesc mai rar decât alţii pentru că vorbeşti cu ei doar când ai nevoie; în rest pleava trebuie manipulată cu deosebit tact, cu toţii ne folosim unii de alţii, eu te dezamăgesc, ea m-a dezamăgit, ei sunt dezamăgitori de la natură, alea două sunt prea mici pentru gusturile mele, cine are nevoie de ţâţe mari când ai un cur beton, stai, ce ziceam,
 
 ziceam: la dracu cu tot, nu mă mai căuta.

O idee bună vine întotdeauna singură şi de obicei vine când trebuie sa dorm. Cea de faţă nu face excepţie.
Pentru că atunci cand am ochii închişi şi trebuie sa adorm mă gândesc la toata lumea, spre deosebire de atunci cand sunt treaz şi mintea îmi e goală de conţinut, mă gândeam la oamenii pe care nu i-am vazut. Am fost în Bucureşti în trecere şi mi-aş fi dorit să beau o bere cu toată lumea care mi-e dragă dar nu s-a putut (am fost şi refuzat!). Data viitoare n-o sa fie prea diferit, timpul va fi limitat şi va trebui să îmi organizez timpul foarte bine, ceea ce nu voi reuşi. Dar cum ar fi sa dau o petrecere?
Ehehe, pai daca aş avea eu bani să plătesc pentru aşa ceva, now that would be something. Dar partea grea urmează abia acum: pe cine aş invita la petrecere? Fără să mă fofilesc, ca doar joc fotbal cu fi-su lu' Gates, banii n-ar fi o problemă. Habar nu am.
Zău vă zic că e o alegere grea. Aş face-o în cercuri concentrice. În cel mai mic aş pune oamenii care-mi sunt cei mai dragi, doar că oamenii ăştia nu se cunosc între ei. Deja am dat de un obstacol, wtf. Nu poţi să ai un chef unde oamenii nu se cunosc între ei, am făcut o întalnire de bloggeri aşa şi a fost o mare frectie de trafic, no more, please. Atunci trebuie sa mai adaugi cunostinte comune sa aiba fiecare la cine sa se raporteze. In cel mai rau caz, aduci niste oameni simpatici si dezinvolti care sa fie prietenosi cu lumea si sa-i inmoaie. Fuck that, I'm the star here, stop stealing the headlights, dude (urasc sa nu pot da nume!).
Ok, si cu femeile cum faci? Stii tu, "femeile", the ones. Bravo tie daca tu ai numai una, dar eu ce ma fac? I've done this before too, sucks. Le zici sa aduca pe cineva! preferabil feminin. Daca e cuplata cu atat mai bine, se elimina tensiunea "suntem amândoi singuri, ce facem?" Cât despre that very special lady (at the time), o invitatie speciala is in store, please come alone.
Ce facem cu bloggerii/ţele? Să vină cu un +1, ca la RBF. Mai intai those special ones, apoi alti cativa oameni cul care nu se supără de-o bere, apoi alti cativa oameni uber cul pe care mi-e rusine sa-i invit (dar o sa o fac pentru ca o sa fiu putred de bogat). Aici functioneaza aceeasi regula, trebuie neaparat ca fiecare sa cunoasca citeasca cel putin alti doi. Şi eu pe toţi.
Dupa aia te gandesti ca n-ar fi rau sa inviti si baietii cu care ai dat atatea goluri saptamana de saptamana. Apoi trebuie sa inviti toti fostii colegi, chiar si cei cu care nu mai vorbesti, pana si aia pe care nu-i placi, dar ce dracu, daca tot ai bani sa-i transporti cu avion particular. Colegii de grupa din facultate, bien-sur, unii s-ar putea sa fie mai greu de gasit, dar ilustrii care ne-au parasit vor fi atractia zilei. Bagi garnitura de colegi din Poli dar nu poti sa inviti cate o persoana asa ca inviti grupulete grupulete.
Petrecerea începe. Realizezi că ai sute de oameni veniţi mai mult sau mai puţin să te vadă (dacă nu cumva ai promis striptease şi Guţă) şi intri în panică, nu poţi să faci turul mulţimii de sute de ori, this is not a cocktail party (dar sunt cocktailuri). Va trebui să îţi iei ajutoare, din start nominalizezi câte unul pentru fiecare grup, pentru ăia din liceu, ăia din facultate, ăia de la fosta muncă (ah, uitasem să vă menţionez dar clar sunteţi invitaţi la petrecere!), unu de la actuala facultate (unde ştiu SUTE de oameni, serios, sunt foarte popular) şi mie îmi mai rămâne să strunesc doar femeile singure.
Se face miezul nopţii, lumea bea, se distrează, face sex oral and whatnot. Dintr-o dată, muzica se opreşte şi Mihai păşeşte pe scenă. Atenţie, urmează un moment artistic foarte deosebit, truth or dare! Vă rog păşiţi pe scenă.
Fiecare persoană care se află pe listă (cei pe care îi cunosc) primeşte două plicuri sigilate. Truth or dare? (plicurile sunt pentru mai târziu) Truth. Şi-i crăp în cap tot, fără menajamente, fără înflorituri (ok, mint, aici am nişte listuţe orientative pentru fiecare în parte, pregătite de acasă).
-"Te iubesc! da' aşa, puţin, din când în când."
-"Chiar dacă-mi eşti prieten bun, acum îmi vine să-ţi bag un pumn în freză, backstabbing mofo."
-"Ai fost cea mai mişto fată din liceu! dar nu m-a interesat să mă dau la tine; nu m-aş fi dat nici dacă mă interesa, zic şi eu."
-"Eşti grasă rău, pe cuvânt. Ce-i aia? ai o problemă cu tiroida? Cu ce te tratezi, ciocolată?"
-"Băi, eu mereu am avut o vagă impresie că eşti gay. M?"
-"Eşti singura fată cu care m-aş căsători, chiar dacă ştiu că n-o să meargă pentru că suntem prea la fel/diferiţi amândoi."
Astea sunt doar indicaţii pentru un discurs mult mai lung. Oricum, estimez că n-o să se întâmple prea des, n-am o reputaţie foarte bună când vine vorba de onestie. Atunci vor zice Dare. Proastă alegere!
-"Hmm, dintotdeauna am vrut sa stiu cum se simt țâțele tale la atingere . May I? Ahahaha, of course I may, I bought The Rock and Chuck Norris and can I do whatever I want, bitch!"
-"Provocare zici? Here's my white hairy butt, take a good look at it"!
-"Uhm, I've missed the touch of your cookie, can I put hand? Binehânţeles."
Ok, this was a bad idea, I'd probably feel most of the breasts and most of the asses (not the small tits and the huge behinds). I'd probably punch some people the face, go for a kiss or two to finish the job (sa ne-ntelegem, punching and kissing persoane diferite) . Partea asta a planului mai trebuie lucrata.
Tocmai mi-am dat seama că unora nu am ce să le spun. Cât de ciudat, există oameni cărora chiar nu am ce adevăr să le spun în faţă pentru că deja ştiu ce cred despre ei. Nu vă lăsaţi păcăliţi, e de bine, niciodată nu spun unui om de dulce. Efectiv mă mir că am astfel de oameni în viaţa mea şi mă blestem că nu îi ţin mai aproape mai des. Frate-miu ar fi unul dintre ei, dar s-o lăsăm mai moale cu afecţiunea, I only love people from outside my family, bla bla. Şi vai! sunt chiar mai mult de doi oameni! Ok, o să le scriu.
Aşa, şi într-unul din plicuri ar fi un cec cu bani. Dacă urăsc respectiva persoană îi dau 100 de euro sau ceva similar, în scârbă. Oamenilor dragi le dau fix cât au nevoie să-şi plătească datoriile şi să facă excursia de vis în jurul lumii, în SUA, în Japonia, să-şi cumpere formaţia preferată, etc. Lui tata îi plătesc creditele, casa şi manoperă pentru finisarea etajului de sus, bani să nu trebuiască să muncească deloc, abonament pe o linie aeriană să vină în Amsterdam de fiecare dată când e în călduri, un antrenor personal şi un nutriţionist să aibă grijă de silueta lui, să-şi poată găsi pantaloni pe măsură, poate o maşină şi şofer personal, nasol că e daltonist, nişte ochelari uber cool, cei mai buni medici pentru prevenirea bolilor care stau să apară, un câine şi cam atât, că îi ajunge. Ah, şi o tablă de şah.
În celălalt plic ar fi partea cu adevărul din Truth or dare. Ce, credeai că scapi?

Acesta a fost cel mai lung text inutil pe care l-ai citit vreodată. Cărţile proaste nu se pun.

Ok, problemă de logică. Se spune din bătrâni să trăieşti din plin fiecare zi - asta poate pentru că erau bătrâni şi era foarte probabil să le fie ultima zi? - moving on! Să trăieşti din plin, să nu laşi flacăra să moară. Plin de pasiune, căutând să profiţi la maxim de ceea ce are de oferit lumea asta, nu se ştie niciodată când se va termina. Asta nu înseamnă a presupune ce-i mai rău, recte să crezi că mori cât de curând. Dimpotrivă, alimentat de un adevăr inevitabil, devii plin de optimism în legătură cu lucrurile care pe care le poţi face, prinzând aripi. Pe scurt, devii un optimist. Nu?
Asta e deducţia mea de până acum, dacă am greşit, îmi cer scuze.
Cealaltă faţă a monedei ar fi să nu trăieşti din plin fiecare zi. Pe această parte mă aflu şi eu, trebuie să recunosc. Nu fac nici pe departe uz maximal de fiecare zi în această ţară pentru care m-au felicitat mulţi, prea mulţi încă, înainte de plecare. Nimeni nu s-a gândit să îmi zică some real shit, scuzaţi-mi franceza, toată lumea s-a gândit că voi fuma şi voi bea şi voi mânca ciuperci şi voi fute, probabil, prostituate, cine ştie. Ei bine, eu nu fac nimic din toate astea (mai puţin băutul). Eu procrastinez. Dar ce este procrastinatul, doamnelor şi domnilor, decât un cuvânt care nu există în dicţionar speranţa într-o zi de mâine mai bună? Nu este oare adevărat că, în fapt, eu sunt cel cu speranţa vie, cel cu încredere în ziua de mâine, adevăratul optimist? Privind cu seninătate în viitor, am tăria de a vedea că lucrurile bune vor ajunge într-un final şi la mine, sau eu voi ajunge la lucrurile bune, după caz. Fără speranţa că voi putea face şi mâine ce am de făcut azi, ce ne mai rămâne? Dacă ne-am consuma şi am face totul prea repede, ce ne-ar rămâne? Păi în primul rând ne-am obosi prematur şi am trăi mai puţin, asta e clar. Apoi, cine ştie cum printr-un hazard probabilistic chiar ajungem să nu mai avem nimic de făcut, pentru că le-am făcut pe toate. Atunci pentru ce mai trăieşti? Ai putea ajunge să îţi doreşti ca lucrurile să se fi terminat mai devreme, poate.
Dar eu, având mereu speranţa că ziua de mâine poate fi mai bună, mai productivă, mai utilă, eu sunt adevăratul optimist undercover. Iată că v-aţi înşelat cu tonţii!

În drumul către casă, plimbarea obligatoriu nedorită de 30 de minute din fiecare zi, mă gândeam la toate motivele pentru care viaţa mea e de căcat chiar acum, nu îmi permit să zic "e de căcat.", dar la naiba, parcă stă Butch cu furca în mână şi învârte la Tom în cazanul ăla înfierbântat,



băi şi nu-i mai dă drumul, la fel şi eu, nu pot să scap, oricum dacă aş scăpa nu am unde să mă duc că sunt flăcări peste tot, Kerouac zicea în romanul ăsta psihedelic că_comparaţiile sunt odioase, dar eu nu sunt budhist şi în consecinţă fac o tonă de comparaţii, pentru că în liceu era figura de stil preferată, deci vorbeam despre viaţa mea care e aşa într-un mare fel chiar dacă debordez de egoism şi încerc să vindec lumea de efectul de soare, ceea ce n-o să se întâmple prea curând, ttot ce văd sunt deadline-uri peste tot, parcă trebuia să înceapă alt film acum, un film cu diplomă şi cu salariu mai mare, parcă trebuia să curgă mierea şi laptele, sper că nu sunt lactoză-intolerant de la atâta cola, cred că americanii de la asta au devenit, hmm, ăştia au cola din 1907 toamna fix! când era răscoala i-o bagi-ilor la noi, stai, despre ce vorbeam? cum eu am fix 5 ore libere în fiecare zi mai puţin weekendurile când nimic nu e deschis dar na, nu putem să dăm shutdown că trebuie să ardem caloriile, evoluţia este o curvă pentru că erecţia bărbaţilor este necontrolată şi nu ne-a întrebat nimeni dacă vrem să renunţăm la sânge în cap pentru o plăcere de câteva secunde, la naiba, chiar nu e cine ştie ce, sau cel puţin aşa aud, pentru că nu vreţi să ştiţi cum e să stai în cămin dar vă zic eu, shubidubidu, aţi înţeles, eu urăsc în principiu faptul că trebuie să merg la muncă pentru că efectiv n-am de ales şi am fost şi la şcoală pentru că nu-i aşa trebuia şi acum tre să mă duc la fundaţie şi sunt timpi morţi peste tot dar nu pot să îi umplu cu chestii interesante, tot ce pot să fac e să nu mă descompun la sfârşitul zilei şi să aştept weekendul, numai că aştept ca boul pentru că o să alerg şiroind de ape în oraş căutând rochie de bal care să se potrivească cu pantofii pe care îi am deja şi putrezesc într-un colţ, pentru că n-am bani să cumpăr alţii, dar asta mă obligă la pantaloni negri şi cămaşă deschisă la culoare şi horror! sacou, mă poate ajuta cineva cu sfaturi concrete?
Şi dacă s-ar putea să mă şi hrănească cineva la ore fixe, aş fi al lui pentru vecie.

Cândva între 11 şi 14 ani mă mai lua tata pe vapor şi mergeam la Sulina, unde avea remorcherul treabă. Şi era distractiv, dacă stau să mă gândesc eu bine era cea mai mare distracţie de care aveam parte în vremea aia. Şi într-unul din drumurile astea, undeva aproape de Galaţi, ne-am împotmolit în mijlocul Dunării, pentru că era prea ceaţă să mai facem manevre. Şi lângă noi era un ditamai vas olandez, mult mai mare ca al nostru. M-a luat taică-meu şi un coleg de-al lui de toartă şi m-au dus lângă bord să strig la marinarii olandezi. Ei voiau să le cer zahăr, că să avem cu ce să mâncăm grişul dimineaţă, lol. Şi cu limba mea împleticită (totuşi făcusem un pic de pregătire în clasa a 4-a) le-am cerut foarte ceremonios "some sugar". A fost foarte amuzant, olandezii au fost foarte politicoşi şi ne-au dat un kil, după care s-au întins amândoi, taică-meu şi colegul, cu lăcomie: "Yes, yes, şugăr". A fost primul meu contact şi m-am simţit mândru, chiar dacă încă de pe atunci se dezvoltase un simţ critic în mine şi mi-am dat seama că aveam accent ciudat. Mândria, se înţelege, era cauzată de faptul că vorbisem cu străini, nu de vorbitul cu străini.

La BAC la engleză m-am simţit penibil. Pe bune, noroc că eram la două ore pe săptămână şi oamenii au considerat că ştiu destul pentru nivelul meu. Aşa că mi-au dat zece. A fost foarte dezamăgitor pentru mine, ce au zis examinatoarele vreau să zic. Vorbisem ceva de închisori şi la un moment dat m-a întrebat ceva ce n-am înţeles şi am replicat automat "Poftim?" şi n-am mai apucat să corectez greşeala, mi-am înghiţit-o şi aia a fost.

Probabil de-aia am şi avut un şoc în Olanda, mi-a fost foarte ruşine cu mine. Cu indicaţiile pe stradă sau în gară mă descurcam, erau două-trei fraze pe care oricum mi le repetam în minte, la ghişeu la fel. Prima dată am dat-o în bară la checkin la hostel, doamne să mă fi auzit! Mi-aş fi dat palme pe loc dar mândria mă împiedica. Săraca fată a trebuit să mă întrebe din nou ce dracu mi-a ieşit pe gură. Mă rog, am înghiţit şi de data asta (în sec, pervert) şi mi-am continuat călătoria. Sâmbătă când ne-am întreţinut cu Alex şi Kiran am fost mai cu băgare de seamă, deşi se vedea de la o poştă că vocabularul mi-e limitat. Cred că m-am uitat prea mult la filme americane, seriale şi stand-up, folosesc replicile auzite acolo şi altele nu-mi prea vin în cap. Nici o discuţie cu Mayuri şi Julia n-a avut mai mult noroc şi cred că m-au considerat antisocial (adică, mai mult decât sunt).
Apoi m-a oprit o tipă pe stradă aproape de Dam, era pilită rău, pe la ora 4, să mă întrebe de o budă. "Oh, where are you from? You have a funny accent". Grrr, ce căcat, trebuie să exersez dracului limba. Ce să o mai exersez, am şi plecat.

Şi, crap! Am avut emoţii când am dat IELTS-u, mi-a dat 7 femeia aia deşi m-am descurcat mult mai bine decât cu o zi înainte când exersasem cu Diana şi m-am şi enervat. Şi nici până acum n-am mai practicat nimic... a, mai era un tip care m-a întrebat în Victoriei de bilete. Da, astea sunt bilete de RATB.. da' eu ca boul nici n-am ştiut cum să-i zic că trebuie să composteze biletele. Nici atât cuvânt nu ştiu... nu mi-ar fi ruşine!

-I don't accept lack of trust. Trust me, or I won't want to have anything to do with you.
Be calm, don't get agitated, I don't like Sprite. Chances are, if you're like me, we're not going to like each other, so don't be like me.
-I'm very curious, too curious, I'm an information freak, not in the sense of public knowledge, technicalities, the news or stuff like that. I want to know about YOU, what you did, why you did it and with who. Sometimes it hurts.
-Be completely sincere. Obviously, people don't like the truth, the whole truth and some other stuff on the side, but what you may probably not know is that people actually refuse to be sincere, refuse to divulge opinions if they consider it won't do them any good, also most people reject the truth about themselves. They also don't want to know your opinion of them, they'd rather assume you're an ignorant and don't know what you're talking about, so what would be the point in listening to you? I am sincere, I just don't do it most of the time because people are offended by it, the truth is never graceful. I can take it though, I got tired of games.
-Don't just bring up my blog and stuff I wrote there, it confuses me and I don't know what to say. We can discuss it fine if we take it into account from the beginning. This is one of my stragest traits, I can't talk about some stuff out of the blue, but I will, gladly even, if I'm at least a bit prepared for what's coming.
-The problem with girls is that they talk about all these different things and it puts guys in a bad spotlight, making them a lot less interesting, that's why I hang out with girls a lot. If you're a girl, don't get jealous, that's just stupid. If you're a guy, diversify yourself, dude, read a book!
I like taking photos, I don't like being taken pictures of, I reaaaally like girls, I can't stand girly or feminine games. I like blogs, but don't talk about blogging, man, you already write about it, why debate it orally? Talk about punani or smth. I like money, I hate borrowing, I gladly lend. I'm happy for others, not for me. Please just accept these things.
-You don't want to be dealing with me in the morning on weekdays. We'd be better off not sleeping, it saves the trouble. Sleeping is overrated, anyways.
-If you're some snotty little bitch (male or female) who can't conceive sleeping on the ground, on the beach, in a tent, in a car, if you've been raised in Bucharest, if you think this city belongs to you, if you like complaining about your life being dramatic and not doing a goddamn thing about it, if you need help and all you do is stretch out your hand while sitting on your ass, if you're filthy and disgusting and don't seem to notice a difference or you like yourself just the way you are, if you get drunk and start yelling under windows not giving a fuck that it's 3 a.m., if you don't have a reasonable sense of humour, there's a big chance I want to smash your head open with a fucking rock.
I'm sorry if you don't get everything that I find funny. I'm not perfect either, there are a lot of inside jokes I don't get, but I've been surfing the net, reading stuff, listening to audio and watching video of comedy, so I'm pretty sure that I can enjoy most jokes that run around, even if they're sick, twisted, anti-religious, racist, sexist, dry, observational humour, sketches, improv, dirty, x-rated. I just don't like monotony, that's all. Like I said, I'm sorry if you're narrow-minded (more than me, that is). I'll try to help you but you need to open up.
-I'm sorry, I am superficial too. Nobody's perfect, but if you don't at least try to improve your physical appearance, you are, in fact, the least interesting person on earth to me. Especially if you're fat and grouchy.

Eu recunosc că sunt complet pe lângă, cel puţin în ultimele luni în care mi-am lăsat corpul amanet şi m-am plimbat cu gândul pe unde tu nici nu gândeşti. M-am dat cu internetul prin Facebook, pă blog, pe hipopotami urbani, m-am încălţat cu pagini de facultăţi, în fiecare dimineaţă mă spălam pe ochi cu google reader, nevoile zilnice mi-au fost înlocuite de yahoo mail (no1) şi google mail (no2). Ce telefon? Messenger! Ce ieşit la film? Torrente! Concerte? Vh1.

E ciudat să nu-ţi poţi stăpâni propriul corp. Pentru că suntem în România, se subînţelege că ăia de la amanet nici n-au avut grijă de el, l-au umplut de praf, au uitat să-l bărbierească, ba chiar i-au şi tăiat nişte chestii de care mi-e ruşine să pomenesc. L-am luat la o tură aseară, la verificarea lunară, să văd dacă-i mai merg rotiţele, încheieturile, etc şi s-a strantit un pic la piciorul drept.

Ar trebui să am şi-un scop, presupun. Scopul e să mă pun pe întrebări, şi anume ce-ar fi dacă aş reveni din vacanţă să abuzez de corpul ăsta, dacă tot mai am garanţie câteva zeci de ani pe el? Cum ar fi să închid calculatorul seara, să nu mai las torrentele deschise? Cum ar fi să nu-mi verific mailul în fiecare zi, să-mi şterg bookmarkurile din Firefox? Dacă n-aş mai vizita bloguri, Metropotam n-ar mai avea parte de critica mea constructivă (hehe), oau! ar cădea tavanul peste mine dacă n-aş mai citi ştirile de câteva ori pe zi, imediat cum apar? Dacă n-aş intra pe Facebook, n-aş face teste, n-aş mai comenta cu unul sau cu altul, n-aş mai publica pe blog? Aş îndrăzni să spun că nu mai intru pe messenger, dar mi-e teamă că am să putrezesc până o să se intereseze cineva de mine (în afară de vreo 2 persoane). "Teamă" e un cuvânt prea dur, înţelegeţi voi.

Cum ar fi dacă nici unul din voi n-ar mai avea nici o altă legătură cu mine? Toate sforile astea virtuale s-ar rupe dintr-o dată. Recunosc, s-ar putea să-mi pierd echilibrul la început, nu-mi pasă, dar voi? Şi voi aveţi fel şi fel de parâme care vă ţin în loc, împotriva curenţilor. Ce-o să faceţi? O să vă vedeţi de treabă, normal.

Ce titlu inteligent am pus, mi-am exprimat si lehamitea generalista fata de lepse cat si titlul (mascat) al lepsei pasata de Tomata. Se cheama ca niste propozitii incep cu niste cuvinte si eu trebuie sa pun niste cuvinte ca sa fac niste propozitii. Inteligent.

Sunt ciudat, conform tagului de pe blogul Roxanei.
As vrea sa ma rup de trecut..
Pastrez trecutul.
Mi-as dori sa nu se repete inceputurile propozitiilor doar de dragul de a fi numar rotund!
Nu imi place salata de vinete!
Ma tem prea putin, poate asta e si problema.
Aud tot ce se spune in jur, mai putin cand am casti.
Imi pare rau mai mult pentru ea decat pentru mine.
Imi plac bajetii de la Emagic care fac minuni (si fetele, desigur).
Nu sunt deloc hotarat, dar deloc.
Dansez mai mult in Vama, pe plaja si sub umbrele.
Cant in capul meu, atat.
Niciodata sa nu spui niciodata.
Rar ma simt multumit de mine.
Plang cam o data la 10 ani.
Nu imi place de mine aproape deloc, dar iar se repeta, ce stupid.
Nu sunt multumit de mine!!!! E a treia oara cand iti zic!
Sunt confuz cand mi se fac avansuri.
Am nevoie de stabilitate.
Ar trebui sa nu mai fac lepse.

Votarea a inceput de 3 zile deja. Pentru cine nu stie, Roblogfest e concurs de bloguri romanesti, orice altceva e de prisos. N-am sa va invit sa aruncati o privire pe site, v-ati ingrozi si eu tin la sanatatea cititorului meu. Eu doar va spun sa votati. Desigur, procedeul nu este pentru incetiniti mintal, in sensul ca necesita sa-ti faci cont pentru a putea vota. Personal, cred ca majoritatea aveti deja cont in reteaua Metropotam/Coolio.ro/Invita.ro/Roblogfest (eh, sper si eu) dar daca nu aveti faceti un efort.

In primul rand, ma votati pe mine, care sunt inscris la Cel mai sexy microblogger, adica sunt inscris cu contul de Twitter. Nu trebuie sa va placa Twitter, nu trebuie sa aveti nici in clin nici in maneca, numai dati click aici si votati!


Apoi, va recomand calduros sa votati, in cadrul a trei categorii, unul din blogurile urmatoare - credeti-ma, merita! De fapt, nici nu trebuie sa ma credeti, le puteti vizita singuri.
Ordinea este complet alegorica, cu alte cuvinte alfabetica:

Catzaua	Lene Barbie
paraNOIDS	Peculiarme
Puttycat	Tomata cu scufita

Pentru unii nu e o noutate, desi poate chiar si cei mai inteligenti au cazut in plasa tragand concluzii pripite. Ei bine, eu niciodata nu dau verdicte si rareori vorbesc serios. Daca ati avut vreodata impresia ca cititi lucruri absurde pe pagina asta sau revoltatoare, cel mai probabil era un exercitiu amuzant al meu, programat sa provoace reactii si sa obtina raspunsuri de la persoane cheie. Nu oameni anume, insa mereu sunt curios cat de flexibili pot fi oamenii care ma citesc, avand in vedere ca sunt aceiasi, cateva zeci.

Am căpătat cateva defecte odata cu repararea altor lipsuri mai vechi, printre aceste defecte aflandu-se o forma de ADD (adult attention-deficit disorder, cum bine zice wiki) si o a doua, mai subtila, care se manifesta prin imposibilitatea de a adopta o tabara sau de a mai vedea albul sau negrul dintr-o chestiune oarecare. Tot ce vad e gri, in diferite nuante, am ajuns chiar sa ma inversunez, in felul moderat (absurd, stiu) specific, impotriva atitudinilor radicale, mai ales impotriva celor care nu pot vedea in fiecare dezbatere mai mult de un punct de vedere, chiar si daca doar l-ar intrezari pe al doilea.
In cele mai multe dispute exista doua tabere si un juriu, toate ipotetice. Cei mai multi oameni nu s-ar putea pune niciodata in postura de juriu, datorita univalenţei lor. Mai mult, nu se realizeaza ca, chiar si fiind in juriu, nu poti niciodata da un verdict fara echivoc, fara a pastra macar o urma de retinere. Aici este sursa presupusei mele intelepciuni (take that for self irony, Creanga!) cat si una din cele mai mari probleme ale mele: cam dispare entuziasmul, inlocuit de multa moderare moderatie. Insa sunt multe avantaje, daca vreti sa le intuiti, ati putea citi in detaliu blogul lui Gramo, sunt ascunse indicii peste tot.

Deficitul de atentie a cauzat o ruptura de la inceputul acestui text si pana acum deşirându-mi ideile. Dar as putea continua cu lipsa de continut. Da, la mine pe blog nu prea se gasesc chestii elevate, un articol relativ serios si 5 miştocare, numai ca se depaseste pragul de toleranta majoritar si oamenii isi zic "Wtf is this shit". Insa e esential de inteles ca blogul asta n-ar putea functiona niciodata ca unul normal, iar daca din cand in cand se intampla, e pur hazard. Pur si simplu nu pot face precum majoritatea: hai sa scriu despre alegeri, despre prezenta sau absenta la vot, hai sa le zic cititorilor ce parere am eu despre nu stiu ce scandal, sa povestim tot timpul ce-am mai facut sau dimpotriva, sa filosofam in absolut fiecare post si nimeni sa nu inteleaga mesajul dar toti sa pice in plasa crezand ca a priceput EXACT (hmm, I may have done such things in the past).
La fel si comentariile mele pe alte bloguri. Concepand o reactie la diferite afirmatii ale unui blogger, inainte de a o scrie ma loveste un deja-vu cumplit, ce naibii ii scriu eu asta, mai mult ca sigur stie deja si nu sunt singurul caruia i-a trecut prin cap asta, ba mai mult, intreaga omenire a tot rumegat aceleasi idei de la inceputul ei pe pamant pana acum! ... asa ca aleg sa comentez, in caz ca o fac, absolut aiurea. De multe ori offtopic, adesea miştocăresc (desigur, cu asta m-am fript, se pare ca cei mai sarcastici autori nu vad mai departe de propriul simt ironic), uneori ma leg de un cuvant, o insiruire de cuvinte amuzante din text, etc. Asta nu inseamna sub nici o forma ca mesajul nu a ajuns la mine sau ca am absorbit cine stie ce varianta mutanta a lui, ci pur si simplu urasc sa fiu conventional in relatia autor-comentator: daca te uiti pe multe bloguri, comentariile sunt ţ% "sunt perfect de acord", w% vizitatori care isi deschid brusc inima si isi impartasesc experiente similare (deh, pamantul are miliarde de burice) si aproape nici unul nu da argumente sau ofera ceva cu adevarat nou.
Stiu ca nu suna deloc bine insa tin sa mentionez ca nu e nimic in neregula cu orânduirea de mai sus, trebuie sa existe o masa majoritata de fiinte cu ipostaze comune (deci individul este extraordinar, dar instante ale personalitatii lui pot fi adesea banale). Pur si simplu mergem mai departe.

In final trebuie sa ma contrazic putin si sa fiu in acelasi timp rautacios, vorbindu-va despre un blog, pentru ca asa e intitulat de catre autor, de-a dreptul jalnic prin comparatie. Blogul este unul fara target, fara specific, continand cate putin din toate, sau mai bine zis foarte multe din toate. Autorul are muuuulte postari pe zi din care majoritatea sunt articole impersonale continand fie stiri politice, muzicale, sportive preluate din alte ziare si repostuite (cu sursa, nu zic nu), un numar consistent de articole "just for fun" cu poze si alte chestii, destul de multe cu tips and tricks despre internet, tehnologie, browsing si web, la care se adauga restul, minoritar, de articole cu caracter personal. Desigur, oameni suntem cu totii, nu m-am putut abtine sa nu trag cateva concluzii in urma acestora din urma, autorul reiesind a fi un pasionat de muzica insa doar rock, respingand orice alt stil ca nefiind vrednic de urechile lui (nici macar indie), urand tiganii si manelistii, fiind suporter al Stelei si pasionat de filme horror si in acelasi timp vamaiot. Ma rog, nu sunt prea multe concluzii si nici prea vehemente, dar pentru mine e destul. Se preocupa foarte mult de SEO citându-se extrem de des - cand zic asta ma refer la linkuri catre propriile articole (muuulte, frate) si foloseste cuvinte cheie, cautari, top articole, etc. Pe scurt, e foarte important traficul dar si continutul.
Tineti minte ca totul e relativ si adjectivul 'jalnic' a fost folosit prin comparatie cu bloguri pe care le admir. Nici una din 'tabere' nu va fi numita aici.

Atat am avut de zis. Sa ne vedem cu bine la betii!

Ceasul asta parca suna mai bine decat precedentul. Inca nu m-am obisnuit cu el deci inca il aud cand suna. Intr-o dimineata am scotocit patul de nebun, nestiind de unde se aude sunetul enervant; m-am pipait peste tot crezand ca mi s-a implantat un cip. Era ceasul pe masa, aflat la o intinzatura de mana.
In general, ma scol. Desi invariabil totul e setat la 7, aproape inevitabil reprogramez alarmele (toate trei) pentru o ora mai tarzie. Stiu ca e riscant dar nu pot procesa in acele momente înceţoşate.
Intr-un final ma trezesc. Poate fi 7:30, poate fi 10:30. Elucidarea treptata a misterelor cotidiene ale vietii nu dezvaluie mereu lucruri placute. Munca e un calvar. Ok, recunosc, drumul pana la munca e un calvar, dar e mai usor sa dai vina pe un job corporatist la un birou semiconfortabil unde faci sau nu faci ceva (interesant).
De mancare nu poate fi vorba dimineata. Pe cat de unanima e parerea medicilor in privinta micului dejun si al componentei lui, pe atat de invariabil o ard mai departe cu Cola. Umple stomacul pentru o ora cat imi ia sa ajung la munca. Insa inainte de a iesi pe usa, ma incearca mai multe dileme, respectiv cea vestimentara: "ce tricou threadless sa imi pun azi?", cea capilara: "sa ma barbieresc sau mai merge o zi? doamne cat de lene mi-eeeee", unele mai usoare cum ar fi "sa fac patul? neea", "cam dezordine pe-aici, sa mai duc din sticle, sa mai ascund din cartile sau sosetele aruncate sub pat?", in aditie la binecunoscutul de catre toti, sunt convins: "MA SCOL ACUM SAU MAI DORM??!!".
Napadit de regrete recente dar tardive, gen "de ce draq am stat asa tarziu aseara" ma recompun din automatisme, arunc o privire de regret catre jumatatile de Kinder uitate pe masa si aparatul foto peste care s-a depus praful, atarn geanta de toarta si geaca pe umeri. In momentul in care am iesit pe usa m-am trezit.
E ciudat cum oricat de putin as dormi (dar totusi sa fie macar 4 ore) odata vazandu-ma afara sunt complet functional, privirea scruteaza atent pitzipoancele ce se perindeaza prin fata caminului si mereu vad cu coada ochiului care din fete e la xerox jos. Oricum, aspectul overall trendy imi confera destula incredere cat sa fixez cu privirea orice derrière care m-ar putea interesa, fara grija ca as putea fi descoperit. Muzica de asemenea ajuta, Florence is awesome.
Metroul este machina non grata, insa adesea ma vad constrans sa purced catre Semanatoarea sau Crangasi pentru a ajunge mai repede la multiubita plantatie. N-am sa va plictisesc mai mult decat am facut-o pana acum detaliindu-va calcule si trasee alcatuite in minte de corporatistul tipic, poate usor alienat, catre munca si casa sau atingand toate punctele de interes. Cu totii le facem, pe nimeni nu intereseaza.
Ma simt bine cand iau autobuzul pana la Universitate, in schimb. Atmosfera studenteasca, multe fete care indruga prostii in spatele meu, eu prefacandu-ma ca nu aud din cauza castilor. Statia de metrou Universitate e una din putinele cu adevarat placute, macar acum. Sentimentul de seren persista chiar si pe peron, dar se evapora odata ce m-am urcat in tren, stiu ca ultima statie e Pipera.
Si ma dau jos, si imi cumpar sandwich cu salam sasesc si o Cola la litru, si ma duc, si muncesc, si iau pauza, si iar muncesc, si ma intorc acasa. Acasa nu fac nimic, pentru ca sunt prea obosit de la simpla prezenta la munca, intr-un scaun (care cel putin are manere) din care nu prea ma ridic, pt ca nu am unde sa ma duc. Imi propun sa termin vreo tampenie lasata nefinalizata la munca, sau poate vreun examen viitor amenintator, acum cat mai am, insa ajuns acasa fac ce stiu eu sa fac mai bine, procrastinez.
Iata ca e ora 10 si eu nu am facut absolut nimic.
But the night is young.

*La urma urmei, si Phileas Fogg a mers tot in cerc...

Acestea fiind spuse, va anunt intru dezamagirea voastra ca (la TV e Simply Red - Stars) e doar o leapsa.
Mentiune: n-am facut niciodata lepse pentru ce scrie in ele, ci pentru cine mi le da. Daca am si de invatat in momentul acela, e un plus.

Ce îţi place să faci atât de mult încât ai plăti pentru asta?

Cam redundanta intrebarea, nu? Oricum pentru lucrurile cele mai misto platesti. Zicala "The best things in life are free" e o mare vrajeala. {trebuie mentionat ca prima data cand am citit intrebarea m-am gandit inevitabil la sex, sa zica psihologii ce concluzii se pot trage din asta}

Bucurii altora. Stiu ca banii nu aduc fericirea dar uneori o aduc, mai ales daca nu e vorba de tine si partea financiara nu e transparenta.

Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?

As fi tot ce nu sunt acum. As petrece mult mai mult timp cu prietenii, as agata in cluburi, m-as duce de 5 ori pe an la munte sa ma dau cu placa, m-as muta in chirie, as face munca voluntara sau m-as inscrie intr-un ong (activ). A doua optiune ar fi sa incep sa planuiesc sa plec in jurul lumii, cu un rucsac si cu bani de cateva mii de km de transport.

Indiferent care ar fi alegerea, de maine as spune toate lucrurile nespuse.

Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?

Ceea ce fac acum o fac pentru bani - banii nu sunt scopul in sine, sunt un scop intermediar care sa imi faciliteze distractia si calatoriile. As fi ipocrit sa zic ca nu m-as pune in fund. Dar probabil ca o perioada as continua sa muncesc si cu siguranta as termina scoala.

Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară?

Mihai Borcan aduce glorie eterna Romaniei.

sau

Mihai Borcan aduce pe cei mai buni romani inapoi in tara.

Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funerară?

He was pretty cool when he was young. Good thing he got better after that.

Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?

Numele si eventualele titluri onorifice.

Când erai mic ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?

Presedinte, dupa care am fost avocat.

Ce ai face, dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?

I would do everybody.

Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?

Eu nu voi avea copii. Dar, daca se pune problema de nepoti, n-au decat sa le zica: "Unchiul Mihai e cel mai tare om pe care l-am cunoscut vreodata, mereu am vrut sa ajung ca el. Luati-l si voi ca exemplu in viata"

Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt alea 3 întrebări pe care ţi le-ai adresa?

Ce-i drept, am cunoscut niste oameni interesanti. Am facut cate ceva, o noapte memorabila la mare, o noapte memorabila in oras, cateva momente placute, culmea, la tigara, niste zburat cu avionul si, singura realizare, am dat un examen de certificare si l-am luat. Romaneste.
In rest, nu am realizat absolut nimic. Ni-mic. Tot ce am urmarit sa ajung nu am ajuns, tot ce mi-am dorit sa am a ramas departe, persoana iubita este la ani lumina departare, in alta galaxie, sau poate ca m-am departat eu asa mult ca nu mai vad bine. Sunt un mare ratat, am zero idealuri atinse, la care se adauga un numar mare cu minus in fata la rubrica "Da-o-n bara pan-la vara" si iese ceva absurd, pe scara multimii Z. Toate chestiile alea care stau scrise frumos pe hartie s-au inmultit, asa e cand idealurile stau mult timp impreuna in aceeasi oala, se fut si fac copii. Am adaugat atatea lucruri pe lista de "to do" incat ma simt sufocat, dar mai mult decat asta imi ramane in gat nodul amar al neimplinirii.
Nimic.