Când eram mic, mergeam peste Dunăre la plajă în fiecare an. Era foarte drăguţ, amenajat cu nisip şi toate cele, familii întregi erau la plajă şi mâncam gogoşi dacă aveam noroc. După ce m-a lovit pubertatea am fost iar, după o pauză de câţiva ani. Eram o scândură de lemn, slăbănog şi înalt, într-atât de slăbănog încât mi-era ruşine să îmi arăt întregul corp, aşa că ţineam maieul pe mine. Nici n-am făcut baie de ruşine ce-mi era. Fast forward mulţi ani mai târziu, stăteam pe plaja Mării Negre la soare, purtând tricoul şi pantalonii pe mine, într-atât de stânjenit eram de cât luasem în greutate (greutate care era neglijabilă în comparaţie cu alţii din jur). Niciodată nu m-am învăţat minte, aşa că dacă vreodată voi ajunge precum Christian Bale  (un război, o foamete, ceva) sunt convins că o să plâng după vremurile când aveam un pic de muşchi şi aveam şi rezerve de energie.
 
 În liceu am fost un dork. Nu geek, nu nerd, doar dorky. Eram definiţia pentru not cool şi nu aveam nici prieteni cool, nu ieşeam în oraş şi nu aveam nici o tangenţă cu fetele. Cred că pe atunci am început să mă hrănesc cu iluzii dintr-un viitor utopic, cum o să fie mai bine anul viitor, că merg la Bucureşti, etc. În Bucureşti, primele lucruri pe care le-am făcut au fost să mă înec în jocuri pe calculator un semestru întreg şi să refuz foste colege de liceu care mă invitau în oraş şi mă rugau să le conduc acasă. Yes, very late bloomer. Am mai învăţat câte ceva între timp şi mereu când mă gândesc la momentele alea mă depărtez de pereţi pentru a nu fi tentat - trebuie să recunosc că am fost bou.
 
 Au fost puţine momente în viaţă în care eram fericit - sau cel puţin ar fi trebuit să fiu, pentru că aveam tot ce mi-aş fi dorit. Am trecut prin cea mai bună perioadă din viaţă mea ca un nemernic, pentru că n-am tratat-o cum merita şi nu m-am bucurat cu adevărat de ce aveam. Şi asta n-am să mi-o iert niciodată (să nu vă aud că-mi indrugati prostii că "fără regrete", that's bullshit).
 
 Apoi a fost şi aspectul profesional, domeniu în care am aflat the hard way că nu sunt bun de nimic. Sub acoperirea scuzei că eu învăţ mai bine când am un mentor, şi nu din cărţi, în primele luni în care am muncit mi-am petrecut o bună parte din timpul alocat învăţatului, ei bine, frecând motanul. Mai târziu, când treaba cu sculatul de dimineaţă şi mers în fiecare zi în Pipera s-a cimentat, o duceam şi mai prost, simţind că jobul suge dorinţa de a trăi din mine, pe când ar fi trebuit să privesc în ansamblu şi să-mi aduc aminte de ce îmi place ceea ce fac, poate aşa aş fi avut mult mai mult spor la învăţat lucruri noi. Drept consecinţă, am fost respins la câteva interviuri în Olanda, lucru care m-a adus repede cu picioarele pe pământ în privinţa cunoştinţelor reale în programare şi m-a învăţat să pun burta pe carte să-mi acopăr carenţele (care între noi fie vorba sunt multe).

De data asta nu am nici o concluzie. Ptiu!