A trecut așa mult timp de când n-am mai scris (~săptămâni) încât au schimbat și ăștia de la Blogger interfața și tot, mă simt străin și stingher. Dar cum mă aflu în România, unde totul mi-e nefamiliar, s-ar părea că se integrează bine în peisaj. Așa că pun 3 perechi de șosete, două haine groase și o plapumă și dă-i hei rup pe conexiunea asta dial-up modernă care e stickul de internet.
Ideea o am de mult, dar s-a conturat mult mai bine de când am ajuns pe-același fus orar cu împăratul luminii și băieții de aur, etc. N-a fost intenționat, dar am reușit să îmi expun lături laturi ale personalității mele în funcție de cum mi-a priit mediul, limba, fusul orar și probabil și istoria dintre mine și celelalte persoane. Înainte să fi plecat, totul era (mai) simplu, aveam colegi de liceu care mă știau ca inadaptatul social care fusesem, colegi de facultate pentru care eram "șef" și cu care treceam prin focurile politehnicii, și munca, unde mi-am făcut un singur prieten, maxim doi.
Apoi totul s-a complicat și am devenit "cel de dincolo", lucru care nu-mi dă pace nici acum, pentru că nimeni nu îmi spune nimic concret dar parcă sunt "așteptat" să iau o decizie de a mă întoarce în România, de parcă toate conexiunile cu România atârnă de un fir de ață deasupra unei prăpăstii și nu pot fi menținute în starea în care se află. So yeah, that's my life.
But in other news, mai am o bucățică de viață și în Olanda, unde, pentru că mi-am făcut alți amici, lucrurile au evoluat accidental și s-au împământenit într-un anumit fel. Pentru colegii de la muncă sunt un român taaare muncitor, dar un pic cam ciudat și misterios. Olandezii mă știu ca pe unul căruia îi dai de făcut lucrurile grele și pe care poți să-l suni mereu când ai nevoie de un om în plus; marocanii mă salută prietenește pentru că mă plac din cine-știe-ce motiv, probabil pentru că nu sunt olandez. Oamenii știu să mă evite atunci când sunt tăcut, ceea ce îmi convine, îmi fac treaba și plec; alteori pălăvrăgesc cu unul dintr-o mână de oameni care sunt ok, și așa trec cele 3 ore mai repede. Cei 2-3 prieteni pe care mi-i făcusem aici au plecat cu toții, și m-am săturat să o iau mereu de la capăt.
La facultate n-am avut niciodată prieteni, deși am cunoscut unul-doi oameni prin activități conexe și ne avem bine. La cursul de olandeză, în schimb, sunt și am fost dintotdeauna singurul mascul dintr-un grup de 10-12 persoane, deci mereu mi s-a cerut părerea de valentine's day, de sărbători, de ziua femeii. Fiind și unul din cei mai vechi și, îndrăznesc să spun, mai buni, mereu mă freacă profele la minte să iau cuvântul atunci când nimeni nu îndrăznește. Și dintre toate fetele astea, ironia e că mă înțeleg cel mai bine cu o turcoaică măritată de 23 de ani care nici nu vorbește engleză, așa că o rupem fiecare în olandeza noastră pocită. În rest, sunt român. The good kind.
Uneori merg la fotbal. Uneori întrec calul, pentru că sunt cam competitiv. Așa că poate am lăsat o impresie de om ... pasionat de sportul ăsta, un pic mai mult decât normal. Nebun, asta vreau să sugerez. Ei n-au de unde să știe că eu sunt liniștit și plictisitor în mare parte din timp, așa cum n-au de unde să știe nici că nu înjur și nu țip de felul meu. Dar acolo se întâmplă.
Aș vrea să zic că am un grup de prieteni și în Amsterdam, dar 2-3 oameni nu fac un grup. Aș mai vrea să știu ce impresie au ei despre mine, dar sincer habar nu am, aici e blind spot-ul meu. Important e că în Amsterdam merg fără depresii, doar cu gând de relaxare și ocazional de voie bună. Sper că îmi și iese uneori.
Apoi intervine nostalgia, pentru că de fiecare dată când ajung în țară, singurul punct de reper în care pot să am încredere sunt colegii de facultate, care mereu sunt bucuroși să mă vadă și să mă tragă de limbă, la care eu în mod curios nu pot rezista. Nu știu cât de bine mă cunosc, dar e pretty damn close to very well. Între ei și prietenii din copilărie, dintre care mai am 2,5 în Galați, se poate forma o imagine cât de cât completă a mea.
Nu că aș avea ceva de ascuns cuiva, dar totul e relativ. Cel mai rău îmi pare de cei care m-au cunoscut în propria mea casă, unde sunt maximum de antisocial și unde nu vreau să am de-a face cu nimeni, unde mă retrag în bârlog și îmi refac rezervele de sociabilitate după sesiuni intense. Am nevoie de un pic de echilibru.
Asta m-a ţinut întreg cea mai mare parte din facultate şi îi sunt recunoscător pentru asta. Colţul ăsta virtual e numai al meu şi sunt teribil de ruşinat că îl ignor sistematic, deşi s-au schimbat atât de multe lucruri la mine şi cu mine încât nici nu mai ştiu cum să umblu cu el, nici cu ce să-i îmbogăţesc paginile. Dacă am fost vreodată blogger, acum nu mai sunt, aşa cum se pare că nici prietenii mei internauţi nu prea mai onorează blogurile lor cu posturi. Însă n-am să uit niciodată că m-a suportat când am fost mai deznădăjduit, că m-a ajutat să-mi descurc firul ideilor din cap, că m-a ajutat să cunosc oameni deosebiţi, printre care şi oamenii de pe lista din dreapta, pe care sper să am onoarea să-i mai văd vreodată.
Eheheee, ce vremuri, în care îmi plângeam de milă că fata nu mă place şi îmi vărsam frustrările aici... acum n-aş putea să fac asta, pentru că oricum nimeni nu mai citeşte ce debitez eu aici, traficul meu constă în search-uri de genul "blog de iubire", "cele mai frumoase nume de băieţi" şi "curvette", astea mă ţin în viaţă. Tot ce mă motivează să scriu aici e sporadicul vizitator ilustru care-mi oferă o bucurie când constat locaţia şi numărul de returning visits, mă gândesc că nu vorbesc chiar degeaba.
Dar ideea era depresia. Şi pentru că nu pot să scriu despre asta (deşi pot să pun un tag înşelător) pot să mai şterg din drafturile din telefon, pentru că de luni de zile tot aşteaptă să prindă o şansă de prima pagină pe blog, fără să primească nici măcar un Compose New Post! Am următoarele lucruri de spus:
Olanda e o găoază umedă, cineva a uitat robinetul deschis şi ploaia nu se opreşte, aşa că mă gândesc (serios sau nu) să plec de aici înainte de următorul recensământ. Nici măcar nu mai e amuzant, nu mai am nici energie să mă înfuriez, mi-am epuizat replicile inteligente gen Regenland, acum tot ce pot să fac e să stau în casă când pot şi să pun pelerina şi să sper la mai bine când merg la curs. Partea nu prea rea e că oricum nu prea mi-am făcut prieteni pe aici, ba chiar am pierdut mulţi, deci nu aş lăsa prea mult în urmă, partea mai rea e că nu am unde să mă duc.
Voiam să mai spun că fac un curs de olandeză şi acum a devenit mai serios. Pentru că profesoara e cam dură, în felul politicos tipic olandez, mă simt obligat moral să-mi fac temele şi să particip la cursuri, deşi urăsc dimineţile (peste 4 ore trebuie să fiu în picioare) şi bineînţeles că aş vrea să mă las, acum că a devenit mai greu. Dar ultima fărâmă de mândrie din mine mă ţine pe poziţii, să vedem cât mai rezistă, pentru că moralul meu nu e fantastic. Un efect secundar oarecum nefericit, dar s-ar putea să mă înşel, e că nu mai ştiu în ce limbă să gândesc. De la simplitatea limbii române am ajuns la dualitatea engleză-română (speak-think), iar mai recent am pierdut controlul complet, când am ceva olandez în jur creierul meu screme olandeză, în rest engleză şi puţină română pentru liste.
Vorbind de moral, nici până în ziua de azi nu am învăţat nimic despre femei în afară de faptul că toate care-mi plac au prieten - asta, sau eu apuc să cunosc doar femei în relaţii (poate emit vreun feromon specific, this guy's safe, put him in the friend zone). Complet independent de ce am zis mai sus, sunt de părere că oamenii judecă prea repede şi într-un cadru restrâns, după care trag concluzii pripite, fără să mai aibă răbdarea să mă cunoască mai bine. M-am obişnuit şi cu asta. Ah, şi voiam doar să zic: "Du-te-n pizda mă-tii!" proastei care mi-a dat impresia că mă place, ca pe urmă să mă respingă foarte delicat şi subsequently să mă ignore pe termen nelimitat. Pfiu! a trecut ceva timp de-atunci, dar mă simt mai bine!
Acest post a început aşa promiţător, dar se termină în flăcări. Mai daţi un brânci din când în când, dacă vreţi să mai citiţi ceva. Dacă nu, vă voi polua peisajul internautic in my own time.
Chiar dacă v-am tot minţit că lucrurile merg bine şi mare parte din stresul cotidian a dispărut, încă mai rămâne starea de fond, ca un etern simptom pentru un ipohondru. Starea este caracterizată prin aşteptare, neîncredere, deficit de atenţie şi în general un moral scăzut. Mişcându-mă dintr-un colţ în altul al celulei mele, tot n-am reuşit să găsesc soluţia, dar încep să cred că am nevoie de un tratament şoc pentru a ieşi din cercul vicios.
Pentru acest tratament am nevoie de un instructor strict (catholic school type), o reamenajare a spaţiului de locuit, mult junk food, un scaun confortabil, un monitor mai mare, un pic mai mult timp liber şi o stăpână căreia să-i slujesc drept sclav sexual. Să vă explic!
Procrastinarea e cea mai serioasă problemă. Un fel de-a o combate este ca instructorul/instructoarea să mă lege de un scaun timp de 4 ore pe zi şi să fiu forţat să urmăresc câte două din filmele peste care s-a depus praful digital de-a lungul anului în care le-am tot strâns, 51 la ultima numărătoare. Am încercat de mai multe ori să mă reapuc dar inspiraţia nu m-a lovit până acum - chiar am început trei dintre ele, dintre care Bottle Rocket de vreo 4 ori, dar nu le-am dus până la capăt. M-ar ajuta şi dacă aş avea cu cine să le văd, ceea ce n-o să se întâmple prea curând.
De ce n-am văzut filmele până acum? Pentru că mă deprimă. Însuşi gândul de a începe Breaking the waves, Funny Games sau Solyaris are potenţialul de a mă băga în comă. Fiind imobilizat în faţa ecranului ar rezolva parţial problema, dar ce poţi face după patru ore cu un Mihai deprimat, legat de un scaun? Exact, poţi abuza sexual de el, astfel împuşti doi iepuri dintr-o dată, poţi aplica pe cineva toate fanteziile ascunse fără restricţii, iar Mihai iese din starea de apatie generată de vizionarea filmelor - it's a win-win situation. Primim CV-uri la adresa redacţiei.
Am nevoie de cineva care să mă scoată în fiecare zi din casă la alergat şi preferabil să alerge cu mine, pentru că e al naibii de plictisitor. Cred că perioada în care reuşeam să alerg constant a fost cea mai echilibrată de când mă ştiu aici şi trebuie neapărat să mă reapuc.
Trebuie să călătoresc. Asta ţine numai de mine şi posibilităţile mele, dar tot nu reuşesc să o fac de unul singur, de vreme ce îmi tot spun că e prea aglomerat acum şi să o las pe mai încolo. După cum întrevăd eu problema, din februarie aş putea deveni brusc foarte liber, dacă nu mi-aş mai lua cursuri, dar probabil nu o să se întâmple şi în continuare voi fi prins cu şcoala. Tot ce pot să fac e să încerc să mă rup din rutină şi să mă urc într-un tren către Bruges. Mergi?
Trebuie să renunţ la speranţă. Mi-e teamă de momentul decisiv, până acum am preferat să rămân cu un purice de speranţă, poate poate încă mai ţine la mine, poate nu m-a uitat de tot. Va trebui să pun punct melodramei imaginare cât de curând, pentru a mă putea bucura de celelalte lucruri mişto în viaţă, fie singur, fie cu ea.
Ultimul, dar nu cel din urmă cui în sicriul vechiului Mihai este plata datoriilor şi încheierea tuturor poliţelor pe care stau, ca un butoi de pulbere pe Titanic, putea exploda la un moment dat, acum e mult prea târziu, nu mai poate răni pe nimeni. Nimeni nu e mai vinovat de întorsura proastă pe care au luat-o lucrurile decât mine, eu fiind şi singurul care poate reechilibra balanţa. Ştiu ca sună brânzesc, dar cred că zic bine.
Şi nu voi face bilanţul primului sfert de veac până nu voi rezolva lucrurile de mai sus (în privinţa sclavagismului sexual sunt flexibil).
Nu ştiu dacă a fost vreodată o concepţie greşită despre bloggeri cum că ar fi nişte tocilari care nu au viaţă socială, dar ce ştiu e că un om fără viaţă socială n-ar putea sub nici o formă să fie blogger, pentru că vedeţi şi voi cum se adună pânzele de păianjeni pe la colţuri - n-ar avea despre ce să scrie.
V-aţi întrebat vreodată ce face un sihastru în peştera lui timp de 40 de zile? Acelaşi lucru pe care-l face şi Tom Hanks pe o insulă pustie. Fie că te izolezi din proprie iniţiativă sau eşti abandonat, primul lucru pe care-l faci e să-ţi găseşti punctul de echilibru, în care hohotele de plâns metaforic au secat şi găseşti un motiv pentru a te scula dimineaţa. De cele mai multe ori nu găseşti, aşa că te scoli la prânz sau după-amiază. Apoi îţi faci un plan şi scrutezi împrejurimile după arbori de cocos şi animale sălbatice. Îţi faci un plan la limită în care supravieţuieşti o săptămână cu nuci de cocos şi sărbătoreşti o zi cu carne. De cele mai multe ori nu reuşeşti, aşa că te înfometezi câteva zile pe lună.
După aceea îţi cauţi perechea, prietenul la nevoie, Dumnezeu sau Wilson. Ştie să asculte toate problemele tale, te bate pe umăr când îţi vine să termini cu totul, după fiecare eşec te îmbărbătează şi aşa îţi găseşti resursele să mergi înainte. Nu ştii dacă o să se termine vreodată, dar tu aştepţi, îţi spui că speranţa moare ultima, că "hope for the best, prepare for the worst" şi tot aştepţi dar nu vine nimic. Te gândeşti să faci o plută din lemn de coconut dar îţi dai seama că n-ai unde să te duci, tu trebuie să te descurci aici, nu e ca-n filme. Nu e o societate civilizată care abia aşteaptă să te reprimească în braţele ei, nu vei fi un erou la întoarcere, vei avea mai multe probleme decât pe o insulă pustie.
Atunci realizezi că n-ai scăpare şi nu e nici o cale de ieşire. Am făcut o greşeală, dar cel puţin e greşeala mea şi n-am decât să o duc până la capăt, oriunde ar fi capătul ăsta. Şi te mai întrebi: de ce nu sunt mai mulţi sihaştri sau naufragiaţi pe lumea asta?
Mi s-a părut o potriveală aproape cosmică faptul că am citit cartea în perioada în care mă aflu şi felul în care s-a sincronizat cu mai multe discuţii revelatoare. Nu vorbesc despre partea cu sinuciderea, deşi asta e premisa cărţii.
Nu-mi place să citesc recenzii de cărţi sau filme şi mi se pare nedrept să o fac eu, pentru că aşa îţi formezi inevitabil păreri, cunoscute mai degrabă cu numele de prejudecăţi. O să încerc să fiu mistic şi să nu eşuez lamentabil în treaba asta.
Cu ocazia asta fac şi o comparaţie cu De veghe în lanul de secară care m-a enervat la început. Mi se părea că nu e posibil ca o carte aşa bună în cunoştinţa comună (common knowledge) să aibă un vocabular aşa... repetitiv. Când am citit Turnul sinucigaşilor, care e şi prima mea carte citită de Hornby, totul a curs extrem de firesc, chestie care nu mi se întâmplă decât în cazul a vreo 2-3 autori. Singurul motiv pentru care mi-a luat mai mult timp să o termin este faptul că uneori chiar este deprimantă şi eu n-am avut foarte multe motive de bucurie în ultima vreme, cu notabile excepţii.
Mai mult decât orice, cartea asta mi-a oferit două aspecte contradictorii care totuşi coexistă bine mersi pe parcursul a 300 de pagini. Pe de o parte, înţelegi cât de primitive sunt cuvintele şi limbajul în totalitatea lui, încât te miri că au fost momente în viaţa ta când nu ai fost înţeles greşit - şi nici alea nu sunt sigure. Dumnezeule, totul e atât de confuz, diferenţa e atât de mare între ce spunem şi ce gândim de fapt, şi nu numai femeile fac asta, încât ţi-e scârbă de prefăcătoria în care trăim toţi; mie cel puţin mi-a dat idei de a pleca naibii în lume, unde măcar n-am pretenţia de a fi priceput de cineva şi neînţelegerile ar fi acceptate ca ceva normal. Plus că diferenţa asta între aparenţa şi esenţa a ceea ce comunicăm noi de cele mai multe ori este neintenţionată, măcar de-ar putea fi pusă pe seama rău-voinţei. Mda, ce-i drept, din carte aş putea spune că la femei e mai accentuată tendinţa, dar asta e doar o părere.
Pe de altă parte, pe măsură ce evenimentele se desfăşurau (unfolding), autorul, sau mai bine zis personajele (sau mai bine zis autorul?) m-au lăsat cu gura căscată de acurateţea exprimării gândurilor. N-am pretenţia de a lua cartea ca pe un adevăr universal, dar mi-ar plăcea să cred că până şi cele mai superficiale personaje au o esenţă şi nişte trăiri interioare care nu au nici o legătură cu tâmpeniile superficiale pe care le vezi la suprafaţă. Şi sunt atât de frapante încât m-am regăsit câte puţin în fiecare. Dacă oamenii ar putea comunica prin telepatie, 90% din problemele omenirii ar fi rezolvate.
Diferenţa între astea două puncte de vedere era tocmai faptul că în dialog, în relaţia cu alţi oameni, suntem cu toţii handicapaţi când vrem să exprimăm şi altceva în afară de "pasează-mi sarea, te rog" pe când un pic de introspecţie face minuni. Dacă eşti pus în situaţia personajelor eşti oarecum forţat să stai să te gândeşti ce vrei tu de fapt, ce ai fi vrut să zici cu adevărat şi care îţi sunt intenţiile, spre deosebire de ce arăţi altora. Chestia asta mi-ar fi părut mult mai superficială dacă nu aş fi avut chiar eu, după cum ziceam, discuţiile revelatoare de care am pomenit mai sus urmate de momente de introspecţie care pentru mine au rezultat într-o concluzie mai ciudată: ca să mă fac înţeles, trebuie să iau o pauză de la tot şi toate şi să scriu ce vreau şi ce simt, fiind inspirat de carte. Ai spune că fiecare personaj şi-a aşternut pe hârtie cele mai intime gânduri, nefiind capabil să şi le exprime verbal.
Nici nu-mi dau seama dacă şi cât am deviat de la subiect, eu am încercat să nu. Concluzia este că această carte trebuie citită când îţi vine să-ţi iei lumea în cap, ori mie mi se întâmplă prea des. Însă nu o citi pentru că ţi-am spus-o eu, citeşte-o dacă vrei cu adevărat sau de curiozitate, nu pentru mine.
Când o să ai un copil al tău şi va fi motivul tău pentru a trăi şi vei face orice sacrificiu pentru binele lui, să-l înveţi un lucru important: nu gândi prea mult. Zi-i direct, când e destul de mare să înţeleagă, dar înainte de pubertate, că viaţa e mai frumoasă când trăieşti intens, te bazezi pe instinct, eşti pasionat de lucrurile în care crezi, eşti, respiri şi emani entuziasm. Nu gândi prea mult, nimic bun nu iese din asta.
Dacă te va privi nedumerit, poţi să îi dai exemplu pe un băiat pe care l-ai cunoscut vreodată. Tipul ăsta a avut atât de multe dileme existenţiale încât ai ajuns să îl admiri pentru puterea de a se blaza în faţa problemelor pe care singur şi le crea gândind excesiv de mult.
Băiatul ăsta a plecat la drum nou încrezător după ce-a trecut printr-o adolescenţă parcă desprinsă dintr-un film prost american. Şi nu în sensul bun, cu sex şi ţâţe. Nu l-a învăţat nimeni la timp că gânditul în exces dăunează grav liniştii sufleteşti. Odată ce-a trecut de adolescenţă nu a avut nici o şansă. Era ocazional invidios pe alţii care păreau a-şi trăi viaţa la maxim şi încerca să se schimbe, dar încerca raţional şi nu înţelegea de ce nu îi iese. Pondera o decizie zile, săptămâni la rând, când venea momentul acţiunii stătea să se gândească la calea corectă de urmat până când momentul trecea pe lângă el şi se trezea zicându-şi "What happened? Oh.. I did it again" dar în română, înţelegeţi voi.
Raţiunea e bună la multe chestii, te ajută să încropeşti planuri elaborate şi de cele mai multe ori aproape perfecte - pe hârtie. Însă ce nu i-a zis nimeni e că în viaţă nu sunt numere exacte şi rezultate rotunjite şi de cele mai multe ori trebuie să fii spontan. La asta nu te ajută cu nimic logica, trebuie să facă snap din degete, să fie rapid. Ori după fiecare ocazie ratată, băiatul din poveste se ambiţiona să înveţe din greşeli. Şi le analiza logic trăgând el diverse concluzii pe care nu apuca niciodată să le aplice.
Şi mai era ceva. Raţionamentele excesive îl împingeau la perioade irosite de expectativă, dominate de incertitudini. Băiatul nu putea să îşi trăiască viaţa în incertitudine, deci alegea să nu trăiască dacă necunoscutele se înmulţeau. Şi ocaziile în continuare treceau pe lângă el. Şi odată rezolvate necunoscutele, intra în depresie din cauza ocaziilor ratate. Şi era obosit.
Învaţă-ţi copilul mai bine.
What happened to me?
Where am I?
What's the time? Oh, it's kinda late, what am I doing up at this hour?
Why is this desk such a mess?
Why does it smell so badly in here? Why doesn't someone open the window?
Wait... why is my head spinning? Omfg, there are tons of pills everywhere, was I going to kill myself? What the hell was I thinking?
How did I end up like this? I can't remember a thing, can anyone tell me?
I'm incapable of breathing through my nose, or going to sleep, for that matter; what disturbed me so much that I can't sleep?
Does anyone know what I'm supposed to be doing? Why am I snapping my fingers?
I have a vague sense that I've lost all will to live, these kinds of things transcend memory capabilities, I think feelings towards life reside in a different part of the brain, but I can't really say what I was like before; does anyone have any answers? Please, remind me!