Mă numesc Mihai, părinţii mă strigă Octav şi colegii Mişu sau Miş (arată mai bine scris Mish). Am 23 de ani şi sunt în anul 5 la Automatică.
Am depus dosare pentru admitere la master în Olanda şi am fost acceptat condiţionat. Condiţia este obţinerea diplomei de inginer până la 1 septembrie. Am la dispoziţie 19 zile să redactez lucrarea de licenţă care trebuie să aibă cam 100 de pagini. În paralel, caut finanţare pentru doi ani de studii post-universitare la universitatea din Utrecht, deoarece şansele de a obţine o bursă sunt foarte mici. Dacă nu obţin această finanţare, nu există şanse de a pleca.
În paralel lucrez în regim full time şi sunt în plin proiect fiind în întârziere cu planificarea temporală şi de man-days. În peisaj mai intră o dietă ratată de mai multe ori şi nişte lecitină, o garderobă subţiată şi viaţa de cămin care mi-a ajuns fix până-n gât.
Am nevoie de o schimbare. Nu vreau vacanţă, vreau o schimbare dar m-aş mulţumi cu butonul de fast-forward.
Dar de ce scriu eu despre ei? Păi mie îmi plăceau băieţii ăştia. Pe vremea când citeam Bravo (asta era fix între perioada Mickey Mouse - la naiba, unde mi-au dispărut toate revistele? - şi perioada Playboy; acum sunt în etapa Esquire, do we see a pattern here?) ei erau destul de pretty hot. Adică pentru tineret, erau ce poate fi mai mişto, ceva de gen Tokio Hotel sau Miley Cyrus acum, din ce văd. Cred că a fost singura formaţie pentru care Bravo a făcut chestia asta: timp de 5 numere, au publicat câte un poster cu un membru al formaţiei. În total 5, mi-am cumpărat pe toate. După care le-am lipit una de alta şi a ieşit cel mai tare poster, de vreun metru lungime pe orizontală şi cu cei cinci zâmbind încrezători. Mie chiar mi-a plăcut posterul ăla, nu ştiu ce s-a întâmplat cu el, după ce l-am dat jos să agăţ femeile din Playboy.
Am văzut recent un videoclip de-al lor la VH1 şi mi-am adus aminte cu drag... ei sunt în aceeaşi categorie cu S Club 7, care erau sexy (adică cele 4 fete erau)
Atenţie, awesomeness ahead!
Intrebarea Elei este: "Te-ai intalni(t) cu o persoana cu dizabilitati? In sensul de a a avea o relatie de prietenie si chiar mai mult. Daca nu, de ce, si cat din optiunea ta e teama de ce ar spune lumea? Daca da, de ce, si cat de departe ai merge, te-ai casatori si ti-ai trai viata alaturi de ea? Daca ai facut-o deja, ce reactii a starnit alegerea ta din partea celor apropiati, si cum le-ai facut fata? Alaturi de raspuns mentionati intr-un fel pe care il considerati de cuviinta despre deschiderea site-ului Dizabillove, daca aparitia acestuia vi se pare o idee utila sau nu."
Nu stiu de unde sa incep cu ideea, dar hai sa o luam de la inceput. Dizabilitati? Adica vrei sa spui handicapuri? Nu mai spunem handicapuri pentru ca ofensam? Sau chiar vorbim despre dizabilitate in sensul din dictionar, caz in care ma incadrez inclusiv eu cu miopia mea?
Nu cunosc problemele de integrare sociala ale celor cu dizabilitati, insa imi pot imagina dificultatile intampinate de cei cu handicapuri fizice sau mentale grave, asta o stim cu totii. Repet, toata chestia este extrem de ambigua, ceea ce nu e tocmai bine, dar nu este ideea mea.
Insa am cunoscut doua persoane cu handicap fizic. Proful de fizica din liceu avea trei degete de la o mana lipsa, in urma unui accident in laborator. Din tot ce am vazut noi, elevii, nu parea afectat de asta si preda ca orice alt profesor - poate in privinta asta era bine ca ii lipseau de la mana stanga...
A doua persoana e Marian Başa, daca ati auzit vreodata despre el, stiti despre ce-i vorba, daca nu, va zic ca e un copil care s-a nascut fara posibilitatea de a-si folosi muschii mainii. Deci practic nu a avut maini toata viata lui. Acum ceva ani a fost la Surprize surprize de cateva ori, era o mica celebritate in Galati, aparea in ziarul local destul de des. Cu adevarat extraordinar este faptul ca el scrie de mic cu picioarele, mananca la fel, deschide usi, etc. Mai mult decat atat, s-a apucat sa picteze si a fost primit la Liceul de Arta din Galati, intr-adevar a fost un caz special dar ceea ce face el e cu adevarat remarcabil.
As vrea sa pot spune ca il cunosc, insa atat cat palavrageam eu cu el in statiile de autobuz o faceau multi altii - oameni il salutau pe strada si erau prietenosi cu el. Eu nu-mi aduc aminte cum am inceput sa vorbesc cu el, pur si simplu ne stiam din vedere de la scoala 5 si ulterior ne mai intalneam prin cartier. Am jucat si fotbal impreuna, dadea bine cu capul :) Ah, si-mi aduc aminte un moment ciudat cand nu mi-am dat seama ce fac si i-am intins mana sa dau noroc cu el, dar m-am redresat repede cu o bataie prieteneasca pe spate.
La intrebarea: te-ai intalni cu o persoana cu dizabilitati? raspund Nu. Eu sunt si-asa destul de dificil cand vine vorba de relatii, un handicap fizic n-ar face decat sa complice situatia. Nu trag nici o linie pentru delimitarea intre "ce as accepta" si ce nu cand vine vorba de asa ceva, dar am sa spun doar ca e prea multa corectitudine politica (stiti voi, din englezul) si din nevoia de a integra pe toata lumea (timiditatea oare e o dizabilitate?) atribuim titulatura asta unei categorii mai mari de oameni, unii care poate nici nu s-au gandit a se numi dizabilitati (dizabili? asta e clar cuvant inventat, dar il folosesc).
Pseudo-leapsa "SuGhita PauL": imi cer scuze Diana, dar n-am inteles nimic din leapsa asta.
Din punct de vedere medical, atunci când se termină pubertatea intri în maturitate. Totuşi, îmi place să cred că a fi echilibrat psihic e una din cele mai de preţ calităţi omeneşti. Astfel, mă întreb ce e în mintea puştilor de 20-23 de ani care îşi închipuie că sunt căliţi de viaţă, că au trecut prin toate suferinţele imaginabile şi pot emite păreri pertinente despre viaţă. Cine le-a spus lor că se pot numi bărbaţi sau femei? La ce sistem de valori se raportează ei când îşi evaluează experienţa vastă? Cine sunt ei să conteste importanţa istoriei, a învăţăturilor lăsate de cei dinainte, a întâietăţii bătrânilor în societate?
Păi, mie personal îmi vine să râd citind majoritatea blogurilor de domnişoare care au (avut) o mare iubire în viaţă şi acum vorbesc despre El, copii, El, îmbătrânire împreună, El, sentimentele înălţătoare, oh cât de perfect e El, vreţi să fiţi şi voi ca mine? păi să vă împărtăşesc din cunoştintele mele. Apoi mai sunt bărbaţii, care nu au ce împărtăşi pe bloguri că deh, e common knowledge, fute cât prinzi şi devii mai bărbat. Ăştia sunt mai puţin exhibiţionişti dar scoţi tot ce vrei să obţii de la ei la o bere. Repet, ce te face bărbat? Permisul de conducere? O partidă în trei? Trei relaţii serioase? Maşină proprie, muşchi? Eu o să mă trezesc pe la vreo 40 de ani give-or-take să îmi recitesc textele (criză de mijloc, deh) şi o să dau peste fraza asta şi o să îmi zic: hei, chiar... oare acum am devenit bărbat? Pentru că nu-mi imaginez cum aş putea să mă numesc astfel, ce m-ar putea transforma peste noapte în tatăl meu.
Aşa e, tatăl meu e un bărbat adevărat. Şi cred că e de vină căsnicia şi mai ales copiii. Asta te trezeşte la realitate garantat, feminin sau masculin, din momentul ăla devii adult cu responsabilităţi REALE (nu job, rate, prostii de-astea). Cred că e testul suprem al vieţii pe care eu nu mă simt dispus să îl dau, o să vă povestesc mai încolo de ce.
Revenind, probabil armata era o bornă destul de importantă de atins în drumul către desăvârşirea masculinităţii macho moderne. Părere proprie şi personală, dar când eram mic şi slab (adică înalt şi slab) mă gândeam cum ar fi să merg în Legiunea Străină, văzusem film cu Van Damme, hehe, şi să ies bărbat călit de acolo, cicatrici, lupte, disciplină, chestii. Acum, am destul echilibru (îmi spun mie) să fiu moderat când vorbesc despre mine: eu sunt un băiat, cel mult un tip. Nu sunt un bărbat. Nu am trăit vremuri tulburi, nu a trebuit să mă întreţin singur încă (absolut independent), nu am avut grijă de un suflet viu, nu mi-am făcut propria mâncare zi după zi, nu am disciplină, nu am terminat facultatea, nu mi-am câştigat un acoperiş prin muncă, nu am alergat vreodată un maraton, nu am avut putere de decizie, nu am fost the best that I can be. Şi e ok, în principiu drumul contează, nu destinaţia - nu chiar cum e ilustrat aici, mai degrabă aş zice că e mai important drumul dacă ai partenerii de călătorie potriviţi. Nu urmăresc să devin bărbat, doar să remediez cât mai multe din sechelele adolescenţei, ceea ce e cam în aceeaşi direcţie. Şi n-am să dau vreodată sfaturi în calitate de bărbat, poate doar ca şi prieten. Şi om vedea unde ajungem.
Mă mai gândesc şi mai scriu.
Vorba aia, sunt şi eu om, am problemele mele, mă gândesc la ele şi când nu sunt singur, că trebuie să mi le rezolv cumva cândva. Vorba cealaltă, dar soluţia la probleme trebuie găsită.
De ce morţii tăi mă tot întrebi de ce sunt supărat?
Aveam eu problemele mele, dar acum te-ai insinuat tu între ele. Cu ce drept te pui în ochii mei să fii mai important decât mine? Ce-i cu atâta egocentrism? măcar păstrează-ţi-l pentru tine, nu mi-l impune şi mie. Da, acum mă enervezi!
Nu era mai bine dacă îţi ţineai gura şi nu mai făceai presupuneri?
Pe viitor eu îţi recomand să nu mai presupui nimic. Partea aia cu sinceritatea absolută este în continuare valabilă, dar nu pentru oricine. Pentru restul, marş, n-am chef de tine, n-o să te mint dar nu insista inutil.
Aşa mă tratezi tu pe mine, sunt un nimeni pentru tine?
Să fim clari. Dacă eşti prost/proastă o să te tratez ca atare. Nu am crezut dintotdeauna că eşti prost/proastă dar acum mi-ai deschis ochii. Nu-i nici o problemă, am şi eu momentele mele de glorie dar nu mă aştept să fiu cruţat, aşa că nu-mi cere asta! O să spun că eşti prost pentru că aşa eşti, o să mă eliberez de povara secretului (tu sigur nu ştiai) şi continuăm - asta până n-o dai iar în bară. Dacă vrei să o iei în nume de rău, n-ai decât.
Ce s-a întâmplat? S-au blocat rotiţele acolo sus sau trebuie să dai la manivelă să se învârtă? Mai pune ulei, stupid!
Vine vara, bine-mi pare, dar eu trebuie să-mi iau alta. Nu prea am avut timp să caut dar demult am fost la Daniel Ray în Unirii şi nu am văzut nimic care să-mi placă. În rest, îmi rămâne doar opţiunea de a bântui prin magazine de haine sperând să găsesc ceva simpatic. Uite, de exemplu m-ar bucura să existe mai multe site-uri ca e-genti.ro, care din păcate se axează mai mult pe femei şi printre genţile messenger nu găsesc nimic să-mi placă. Ca să aveţi o idee despre ce mă gâdilă pe mine, am trei exemple , unu doi şi trei, căutate pe Amazon. Nu aş strâmba din nas la chestii mai colorate (nu roşu sau galben sau picăţele...), chiar am văzut azi în oraş două genţi mişto dar mi-a fost ruşine să întreb posesorii de unde le au, poate s-ar simţi ameninţaţi.
Cine are ponturi de închiriat, aş aprecia.
PS: la postul ăsta nu e nevoie de ironii, eu chiar caut geantă.
Sunt încarcerat, ţinut prizonier doar de vorbe de-ale comentatorilor. Uneori sunt înjurături ca la uşa cortului, alteori ironii mai fine decât îmi face plăcere. Câteodată sunt criticat constructiv şi dau replici nevinovate care generează critici ne-constructive, în loc să fi tăcut. Cei mai mulţi aprobă şi dau voturi favorabile cu ochii închişi, pentru că mă cunosc. Cei nevăzuţi se consideră mai presus de asemenea josnicii şi stau în umbră, dezaprobând fiecare cuvânt. Aproape toţi judecă.
Nu există juriu, există doar un judecător/călău colectiv. Sau toţi sunt în juriu şi nici unul fără milă. Dacă aş fi pus sub acuzare, n-aş avea nici o şansă. Eu sunt unul singur, ei sunt restul. Cine sunt eu să explic atâtor oameni că nimic din ce scriu aici nu trebuie luat în seamă? Chiar e aşa de greu de observat că nu dau doi bani pe seriozitatea pe blog? Chiar şi textele romanţioase sau depresive urlă după umor, dar o fac prea subtil. Puţini citesc mesajul, mai rău de-atât, aproape nimeni nu vede mesajul din spatele mesajului. Dacă am fi serioşi tot timpul, ce naiba s-ar alege de sufleţelul meu destul de franjuri el de felul lui?
Nu mi-e de-ajuns că sunt depresiv, introvertit, antisocial, supraponderal, miop, deficitar în atenţie, calciu şi vitamine, dependent de acidifianţi+cofeină, google reader şi facebook? Nu am parte de destul, trebuie să vă suport şi pe voi cu comentariile voastre nesuferite?
Toată lumea trebuie neapărat să aibă o părere? Nu vrea nimeni să abereze pe lângă mine (cu legenda de rigoare), nu face nimeni mişto de ce scriu eu, fără atacuri la persoană? Prea puţini în ultima vreme.
Vrei neapărat să mă aprobi sau să mă dezaprobi? Te mulţumeşti cu ce citeşti pe blog, e de ajuns pentru tine să-ţi faci o părere completă despre un om? Ţi-e de ajuns să citeşti ce-am mai făcut fără să mai dai vreun semn de viaţă, sau poate te-ai lămurit cu ce fel de maniac schizo-depresiv ai de-a face şi nu vrei să ştii mai mult? Sunt oare singurul om care nu se mulţumeşte cu aparenţe?
Vrei să mă contrazici şi-asupra ultimei replici?
Ok, so. Clasa muncitoare petrece ziua la muncă. Asta este cazul majorităţii şi dacă nu mă înşel al majorităţii zdrobitoare. Program de birou: 9-17, 9-18.
Poşta română are program până la ora 17. Foarte puţine sedii sunt deschise şi mai târziu de atât, dar într-un Bucureşti aşa de mare îţi ia ceva timp să ajungi la ele. Trebuie să ai norocul să lucrezi lângă un sediu poştal şi, evident, să poţi ieşi un sfert de oră minim.
Facturile la utilităţi încă sunt plătite în mare parte la furnizorii respectivi. Casieriile alea se închid şi ele devreme. Nu mă întrebaţi că eu nu plătesc. Ceea ce plătesc, însă, este regia de cămin. Program: 9-14. Ghici ghicitoare cum ajung eu să plătesc căminul, în condiţiile în care trebuie să fiu la muncă la ora aia.
Băncile sunt deschise până la 17. De o lună mă chinui să ridic un card, nu am alternative, trebuie neapărat să merg la Rossetti care închide la ora aia. Restul băncilor au câte unul-două sedii deschise în tot Bucureştiul, dacă eşti norocos.
În fiecare lună mă chinui să cumpăr bilete la o piesă la Act. Programul nu se publică înainte de începutul lunii şi cele mai multe spectacole sunt tocmai la începutul lunii. Nu poţi să cumperi cu două zile înainte, inevitabil sunt epuizate. Casa de bilete: 11-18:30.
Singurul cabinet medical la care merg începe funcţionarea (efectivă) pe la 9 (8 teoretic) şi merge el, merge, până la 20... numai că atunci vin toţi. Ultima dată mi-am făcut programare cu o săptămână înainte pentru seara. Ca să nu mai vorbesc de plăcerea resimţită.
Consolarea mea şi nu prea e cabinetul stomatologic non-stop şi care nu e în cealaltă parte a oraşului şi nu e prea scump. Din păcate, e foarte ocupat şi tot cu două săptămâni înainte mă programez, din cauza restricţiilor de 9-18.
CUM?
Titlu alternativ: opriţi dictatura penisului!
Am avut un impuls puternic să protestez la statusul ăsta. N-am făcut-o că oricum nu se cade să te cerţi cu mâţa, dar problema e mai filosofică de atât.
Bărbaţii şi femeile se plac. Dacă vorbim despre heterosexuali, ambele tabere au nevoie una de alta. Femeile sigur au nevoie de afecţiune şi toate celelalte, dar până şi porcii ăştia insensibili vor să aibă o femeie lângă, pe care să o îmbrăţişeze. Până aici asemănările.
Cred că bancul este cât se poate de adevărat. Gândeşti complet diferit după ce penisul a pus stăpânire pe corpul tău şi a făcut ce a vrut cu el, în speţă l-a ghidat până la intrare şi i-a dat câteva impulsuri înainte şi înapoi. Apoi el se retrage din scenă şi intervine o limpezime de minte care de cele mai multe ori e inoportună. Să îl citez şi pe Billy Crystal, că tot am văzut Harry şi Sally recent?
- Harry: The whole life-of-a-single-guy thing. You meet someone, you have the safe lunch, you decide you like each other enough to move on to dinner. You go dancing, you do the white-man's over-bite, go back to her place, you have sex and the minute you're finished you know what goes through your mind? How long do I have to lie here and hold her before I can get up and go home. Is thirty seconds enough?
Nu m-a apucat din senin, am stat să mă uit, cuminte, în decursul unei nopţi de club, cum fetele se distrau - aveţi această, să-i zicem, calitate, de a vă distra doar de dragul distracţiei - şi băieţii nu. Nu zic că nu s-ar fi distrat că era nasol, dar toată treaba lor era în legătură cu femeile. Un individ n-a dansat o clipă toată seara, până când a văzut o portiţă de intrare şi a început s-o învârtă pe fată cu atâta duioşie de ziceai că se îndrăgostise (bănuiala mea e alta). În general, băieţii sunt extrem de superficiali şi tot ce fac, o fac pentru a agăţa gagici. Merg în club să vadă femei mişto dansând. Dansează dacă dansează şi gagicile, ce dracu, e gay să dansezi când nu sunt femei. Bei, bei şi mai mult, te îmbeţi, te faci criţă, poate-poate îţi faci curaj şi te duci la una s-o abordezi cu încrederea pe care nu o ai altminteri. Îţi iei haine mişto ca să le admire femeile, te dai cu parfum crezând că o să întoarcă femeile capul după tine,
Deci fetelor, un sfat practic: dacă vreţi să aveţi discuţii de-alea serioase, ca în stereotipurile americane ("Honey, we need to talk") mai întâi ajutaţi-l să depăşească momentul dictaturii peniane într-un fel sau altul şi după aceea vi se va părea că discutaţi cu o altă femeie, nu alta!
