10. Jamie Foxx, US.
bonus
9. Dylan Moran, Ireland
8. Milton Jones, UK
7. Eddie Izzard, UK
6. Dave Attell, US
5. David Cross, US
4. Jimmy Carr, UK
3. Chris Rock, US
2. Louis CK, US/Mexico
1. Dave Chappelle, US
shit is hot!
Îmi pare rău să vă dezamăgessc, dar o să fac o altă recenzie de film!
The Change-Up
Deci cumpără o sticlă de Ruby Port și începe să bei, după o zi lungă la muncă. Deschide filmul ăsta. E preferabil să ai penis în loc de vagin.
Ce se întâmplă în filmul ăsta:
- un film în care un tip măritat și workaholic, cu trei copii, se pișă într-o fântână cu cel mai bun prieten al lui, afemeiat drogat iresponsabil actor în soft-porn, și schimbă corpurile între ei. What's not to like?
-Olivia Wilde. Exemplific cu screenshot-uri:
- se întâmplă mult aproape-sex, de la ew-you're-gross-you-just-took-a-shit-I-don't-want-to-fuck-you, până la omfg-this-is-olivia-wilde-topless-on-my-lap-but-I-gotta-stick-to-the-script (goddamnit if there ever were small tits this sexy...!).
- băăăăăi, e sentimentul ăla de 80's film all over again, cu body switching și muuuuuultă panaramă, scenariștii au muncit din greu să născocească dialoguri geniale precum:
"- hey, I always thought your wife was a nice lady, but she talks like a dock worker and she shits like one too, plus I used to think your kids are adorable but they're not, they're fucking bananas.
-can I help you?
-here's the deal. I got two screaming... hold on, what's with all the heavy breathing, are you jerking off?
- no, i'm no.... yes, yes I am. Look, I never get this kind of privacy no more.
-isn't that kind of my dick though?
- is that weird?
-youuuu ask yourself that!
- it hooks to the side a bit...
- use your left hand, you get a little bit more torque.
-oh that's cool, thank you."
"- take off my bra.
-all of it?
- just the parts covering the breasts." (visez să am o astfel de conversație la un moment dat in life)
- ajungi să vezi un tip fără responsabilități cum devine om mare și jonglează copii și nevastă și slujbă (ceea ce e ușor, presupun, atâta timp cât știi că e un post temporar) și celălalt om, obișnuit cu sculatul la 6 dimineața și 12 ore pe zi de muncă în fiecare zi, cu obligațiuni și program stabilit, un fel de twilight zone în care mă situez și yours truly (mai mult spre prima variantă, but still)
Atât am avut de spus despre filmul ăsta, dar trebuie să-mi admirați dedicația, o sticlă de Porto de 19% nu e ușor de dovedit, am făcut și screenshot-uri pentru voi, am și gândit :-<
Bonus Christina Hendricks completely off-topic:
Cars 2 - cel mai ridicol film făcut în secolul ăsta!
De când a apărut filmul am tot citit recenzii despre "how the mighty have fallen", în privința Pixar, ofc. Și mă tot întrebam de ce, că doar primul film a fost cu mașini vorbitoare, care au ochi în loc de parbriz și sunt oarecum organice - au și o gură în față, unde ar trebui să fie radiatorul. Ce puteau să adauge mai puțin credibil de atât? Ei bine, multe. În filmul ăsta apar, pe rând:
- spioni britanici care nu conduc un Aston Martin, ci sunt un Aston Martin. Mă rog, dacă am pus botul la James Bond, suspendăm disbăliful și pentru mașini vorbitoare - dar nu și pentru mașini zburătoare sau care fac scufundări și au nevoie de mască de oxigen.
- mașini care au dinți; mașinile britanice au dinți perfecți și albi, alea cu accent de hillbilly au doar doi dinți în față. Mai e și o mașină care are un monoclu - ați ghicit, are accent german.
- altfel de vehicule care sunt ajutătoare, cum ar fi avioane. În situația asta, mașinile sunt în vârful lanțului trofic și avioanele sunt un fel de cai sau câini. Practic, totul e forțat să se adapteze filmului, în Japonia ai sumo între mașini, ai mașini cu ochii oblici, pălării conice sau costume tradiționale. N-au rezistat nici tentației de-a hrăni o mașină americană ignorantă cu wasabi (unde s-a dus mâncarea?)
-scene de karate. Aha, între mașini. Spionul britanic știe să se bată și rupe bucile (roțile) a 3 mașini care chipurile îl încolțiseră.
- o scrisoare de adio. Cum plm scrie o mașină?
- în Paris vezi mașini îndrăgostite pe poduri (orly?) și mașini cu baghete sub braț. În Italia îs niște mașini care cântă la niște instrumente. Jur că am pus pauză de vreo 4-5 ori, nu pot să-mi dau seama cu ce le țin și cu ce suflă. Apoi mă-să cuiva îi zice unei mașini că să-i facă niște paste să o îngrașe (pe el, masculin, o mașină, să îl îngrașe).
- sistem de deghizare bazat pe activare vocală cel mai bine descris prin "magie". Adică "fă-mă o altă mașină, cu altă structură și alte componente" și pam!
- cireașa de pe tort, ultima cursă e în Londra unde nu se poate să nu avem o regină auto, nu?
- niște tipi răi care sunt aruncați într-un pub londonez, unde varsă berile unor mașini britanice care apoi le dau o bătută de-aia de le sar roțile... știți voi!
- apoi, spre final, vezi și niște polițiști britanici, adică mașini cu pălării de-alea rotunde, și serviciile secrete care o păzesc pe regină, aka o duzină de Range Rover negre. Țărănoiul plin de rugină sudist american salvează ziua și e făcut Sir de regină cu antena aia. Și asta a fost tot!
Nu-mi dau seama cum a ajuns Michael Caine să facă un film cu Larry the Cable Guy, apocalipsa e într-adevăr aproape.
Când eram mic alergam de rupeam pământul. Eram printre cei mai rapizi la școală, cred că mă ajutau și picioarele lungi. Îmi aduc aminte că o dată în fata blocului o tachinasem pe o tipă care făcea atletism, după care m-a fugărit prin tot cartierul. Atunci am descoperit prima dată avantajele anduranței în alergare.
Tot restul copilăriei și adolescenței l-am petrecut alergând, într-o formă sau alta. Nu aveam eu forță sau mușchi, dar puteam să alerg, și vara la 45 de grade în curtea scolii, și iarna printre nămeți. Apogeul fizicului meu a trecut pe lângă mine fără să-l observ și într-o zi m-am trezit că am burtă și 20 de kile în plus. După ce-am stat pe gânduri vreun an, am început să alerg pe Dambovița în sus. Mereu oboseam după 1,5 km, dar mă simțeam mulțumit - mergeam acasă și mai beam o sticlă. Ba aveam chiar neobrăzarea să mă laud că merg la alergat 15 minute.
Apoi am ajuns în Olanda. Converșii pe care îi cumpărasem din Romania înainte să plec m-au ținut cam doi ani, folosiți în principal pentru fotbal și alergat. Nu mi-a spus nimeni nimic, deci n-aveam de unde să știu. Am continuat să alerg cu ei și am fost extrem de mândru când am parcurs, să nu zic alergat, cu chiu cu vai, 8 km. Fără să exagerez, alergatul îmi oferea cea mai mare satisfacție în cel mai negru moment al vieții mele (oh, the drama!). Dar încă nu știam nimic.
Într-o zi am luat o decizie de genul celor după care nu mai poți privi înapoi, am investit în adidași de alergat. Nu dai 100€ ca sa îi ții în dulap. Am fost impresionat de cat de mult absorb șocurile, am început să-i port tot timpul, abia recent m-am dezobișnuit. Și-am pornit să alerg serios. După care am mai luat o decizie ca cea de mai sus și m-am înscris și într-o cursă, pentru prima dată. Toată satisfacția de care vorbeam mai sus pălește prin comparație cu experiența de-a alerga cot la cot cu zeci de mii de oameni care nu vor să demonstreze nimic nimănui, care sunt în competiție doar cu ei înșiși. E un sentiment înălțător, îti dă aripi, îti injectează proteină imaginară direct în mușchi, te face să alergi mai mult și mai bine decât îți imaginai când o lălăiai plictisit pe bandă. Te face să crezi că poți depăși orice limite, asa că începi să răsfoiești pliantele cu zecile de maratoane ce urmează în Barcelona, Viena, Zandvoort și în alte locuri. Dă dependență.
Dar titlul nu minte, după cum nu minte nici Haruki. Cartea (mulțumesc Irina) e un mesaj nu din partea lui, ci din partea tuturor oamenilor simpli care au găsit sens în sportul cel mai simplu și eficient, și totuși atât de urât de mulți. Alergatul nu e pentru toată lumea; e doar pentru cei care își pot goli mintea de toate; alergatul e pentru cei care vor să crească, atât fizic cât și spiritual; e pentru cei care caută o rutină care sa le servească drept etalon pentru o viață mai ordonată; pentru cei care își pot aduna toată răbdarea de care sunt capabili și care își pot împinge corpul până peste limite. Pentru că dacă nu faci asta, nu alergi cu adevărat.
Nu credeam că o devin un astfel de om, dar cu timpul sper să ajung să mă pot numi alergător.
Nu ați citit la mine prea des apeluri la donații în scop caritabil. Sunt mulți oameni pe lumea asta pe care îi putem ajuta dar alegem să închidem ochii la suferința lor. Însă din când în când vine un moment în care merită să faci un efort cât de mic pentru a ajuta o persoană care va ajuta la rândul lui pe mulți alții pentru tot restul vieții. Numele lui este Cătălin Sandu, proaspăt absolvent al Facultății de Medicină din București. Îmi aduc aminte de mai multe ocazii în care am filosofat cu prietenii viitori medici cum ar fi dacă mediciniștii ar fi la fel ca politehnistii, care în ultimii 2-3 ani nu mai dau nici 2 bani pe cursuri și majoritatea învață doar pentru sfântul 5. Ei bine, Cătălin Sandu a absolvit 6 ani de medicină cu media 9.6, viitor cardiolog și poate face parte din generația nouă de medici care va schimba renumele sistemului medical românesc. Noi, chiar și cei din afară țării (sau poate mai ales noi), avem ocazia să-l ajutăm să învingă o boală incredibil de rară.
Hai să trecem la fapte. Boala a fost diagnosticată corect la doar câteva zile după absolvire: sarcom intra-abdominal de tip tumoră desmoplazica cu celule mici rotunde. Un tip extrem de agresiv și extrem de rar de cancer (sub 200 de cazuri la nivel mondial). Cătălin a suferit o intervenție chirurgicală în România însă, din nefericire, în doar 3 săptămâni tumora a recidivat inflitrând osul iliac.
Speranța pentru el a venit din Germania. Clinica de Oncologie și Hematologie din Freiburg este una din puținele din lume care a avut de-a face cu asemenea patologie, tratând cu succes 2 cazuri considerate vindecate la momentul actual, deși încă sub tratament chimioterapic. Pe 18 octombrie 2011 Cătălin a plecat la Freiburg, urmând a începe cât mai curând tratamentul.Din nefericire, nu există încă protocoale standard de tratament, fapt cauzat pe de o parte de raritatea acestui tip de cancer și pe de altă parte de lipsa studiilor clinice în domeniu. La ora actuală, tratamentul cel mai performant include chimioterapie, radioterapie și transplant de celule stem, însoțite de intervenții chirurgicale de extirpare a tumorii. Este un tratament anevoios, lung și extrem de scump.Costurile vor ajunge la valori extrem de ridicate (sumă estimată de medicii de la Freiburg depășește 150.000 EUR). Este un tratament complex, de lungă durată, care va necesita internarea în spital pentru luni de zile.
Nu cred că eu am donat vreodată pentru o astfel de cauză, dar o voi face acum, pentru că băiatul merită o șansă. În mod evident există o pagină web unde puteți afla toate detaliile despre cazul lui, adresa este http://drcatalinsandu.wordpress.com/istoricul-bolii. Tot acolo puteți afla și detalii despre conturile unde puteți dona, sau puteți dona direct prin site prin PayPal sau card bancar. Nu durează mult.
Ca să pun problema altfel: în viitor cand te vei uita înapoi la momentul ăsta, ai prefera să știi că ai cumpărat o pereche de blugi care s-a rupt în fund după 2 luni, sau ai prefera să știi că i-ai oferit unui om cu un viitor strălucit o mână de ajutor împotriva bolii?
Nu știm să apreciem prietenii la adevărata lor valoare până nu-i mai avem și ne trezim singuri.
Nu știm să ne bucurăm de sănătate dar plângem după ea când suntem orbiți de durere.
Nu știm să apreciem persoana iubită de lângă noi dar îi ducem lipsa atunci când nu mai e.
Nu știm să profităm de o zi frumoasă până nu avem parte de una urâtă, rece și ploioasă.
Nu știm cu adevărat cât de bogați suntem până nu ajungem la capătul funiei.
Nu știm ce să facem cu oportunitățile care se ivesc, dar le regretăm o viață întregă.
Nu știm cum să ne cerem iertare pentru că oricum nu ar conta.
Trăim vremuri minunate, unice. Copiii noștri se vor minuna când le vom povesti de un timp în care se făceau filme precum The Three Musketeers, re-re-readaptare a unui roman clasic francez ce se petrece în secolul XVII. Filmul e presărat cu replici memorabile și scene de gură-cască-bagă-popcorn, după cum sunt convins că veți afla cu toții.
Nu mă aflu printre cei care au citit cartea, așa că nu știu dacă firul epic e exact sau nu. Filmul începe cu furatul unei scheme de-a lui Da Vinci care detalia cum să construiești o navă zburătoare (!). În scena asta, cei trei muschetari (nu știu în ce ordine) sunt fiecare un ninja subacvatic, Batman în sutană de preot și un fel de Hulk bețiv. La care se adaugă gagica, Milla Jovovich (soția regizorului, d'oh) care joacă același rol ca în Resident Evil, că nah, e mai ușor.
Puștiu' care e d'Artagnan probabil era un geniu, pentru că a trăit toată viața la țară în Franța, antrenându-se în lupta cu sabia împreună cu tatăl sau, fost muschetar, după care pleacă spre Paris și dintr-o dată poate să se lupte cu zeci de soldați în același timp, bineînțeles având forța să respingă 3 săbii odată (el având 18 ani).
Apogeul capodoperei se petrece când, după ce ajunge în Paris, d'Artagnan își "parchează" calul iar Athos, funcționar public se pare, îi da o amendă pentru - știu ce vă gândiți, nu pentru parcat ilegal - ci pentru că animalul se răhățise în drum și proprietarul n-a ridicat comoara. Următorul dialog ar trebui să ia Oscarul.
"- Excuse me, what is this?
- It's a citation.
- Huh?
- A ticket!
- In french, please!
- You didn't pick up the shit after your horse. "
Și da, dialogul a fost exact așa, în engleză. În Franța secolului XVII.
Mai sunt momente de-astea excitante intelectual, gen când Milla Jovovich, o asasină antrenată în arte marțiale, bate un grup de paznici după care se aruncă cu coarda de la balcon, ca să ajungă în camerele private ale reginei, unde e o încăpere ascunsă activată printr-o manetă deghizată într-un candelabru. În răstimpul ăsta e îmbrăcată ca o prostituată. Acolo în încăpere, aruncă o eșarfă doar ca să constate că se bucățește în zece; ați ghicit, erau lasere. Nu erau lasere, dar ar putea foarte bine să fi fost, că doar nu era nailon ascuțit. A împrăștiat puțină pulbere după care a făcut șmecheria din Entrapment (doar că in fast motion). A luat bijuteriile dar nu ne-a arătat cum a mai ieșit de acolo, se presupune că a fost la fel de floare la ureche.
Mai târziu se găsesc două momente trase la indigo (nu în aceeași scenă) în care Athos și parcă Aramis se bat cu niște figuranți exact, dar exact ca în 300, cu slow motion și de toate. Și mai e și faza din Matrix.
Bijuteria vizuală a filmului este bătaia între două nave-zeppelin, adică niște corăbii cu zeppeline atașate deasupra. Secolul 17. Nava franceză avea un schelet atașat în față, gen pirat, și o femeie legată de bord (vie). Lupta dintre navele astea două durează vreo 15-20 de minute și abia în ultimele 3 se gândește cineva să tragă cu tunurile în balonul cu gaz. Într-un final, nava mică se prăbușește peste cea mare și amândouă ajung trase în țeapă în turnul catedralei Nôtre-Dame. Exact.
Ah, și Athos o aruncă pe muiere din balon de la sute de metri înălțime, dar femeia supraviețuiește. Adică dacă soțul ei mai regizează unul, să-i dăm de mâncare și soției.
Ta-daaa! Vizionare plăcută!
În magnificul spirit olandez, rezidez studențește într-o casă cu două etaje și 5-7 persoane, în funcție de flux și perioada aia a lunii. M-am mutat în februarie 2010 într-o văgăună confortabilă, periculos de potrivită stilului meu lăbărțat de viață. Între timp am modelat camera să arate în așa fel încât să-mi fie imposibil să aduc fomei în genunchi pe covor sau în patru labe sub un schelet de lemn. Dar nu camera mea e subiectul de azi din Libertatea; vreau să le ofer o doză de capra vecinului celor care-mi vizitează blogul și presumably folosesc google translate să își facă o părere greșite despre mine.
La parter stă o femeie. Pe tot etajul. E mai cu moț, chiar dacă stă singură (n-am văzut bărbați intrând), e prietenă cu babă de vizavi dar și cu ?cuplul? din spate, poate o fac în trei din când în când, tot ce se poate. Are fund mișto și cam atât.
La mine la unu stă un tip. Practic singurul cu care mai vorbesc din când în când, adică la câteva săptămâni. De vreo două ori pe an ne găsim pe hol și ne promitem că o să stăm la o bere să ne cunoaștem, ce n-am făcut nici până acush. Întruchipează chintesența stereotipului olandez, dacă mă întrebi pe mine (și mă întrebi, că de-aia ești aici), un dudelo creț și ochii albaștri care la 30 de ani livrează poșta part-time în cartier. Viață boemă zici? În ultimele două ocazii când am sociopatizat cu el, impresia de panaramă s-a conturat în lumina faptului că și-a sărbătorit cei 30 de ani cu 5 alți masculi în camera lui, dansând. Nu pare să fie de-ăla, totuși (dacă tot veni vorba, de ce nu se dau homosexualii la mine? nu înțeleg. dar asta în alt episod). Al doilea rendez-nous ne-a găsit pe un traseu comun de bicicletă, timp în care am putut să aflu că face instalații de sunet ca hobby și că lucrează prin diferite cluburi din Amsterdam și Utrecht pe gratis. Nu mai știu ce facultate trebuia să termine el anul trecut (!) dar sigur nu era nimic cu sunet. Plus că nu-și spală vasele, dar asta e treaba lui, eu nu folosesc aragazul.
La etajul următor locuiesc uneori 2, alteori 3 sau 4 persoane, una din camere probabil e din cauciuc și se dilată vară. La dreaptă locuiește innocently enough o fată, femeie aș zice, de vârstă nedeterminată dar clar mai mare că mine (în Olanda există femei de 17-20 de ani și 29+, atât). Femeia asta uneori iese din casă pe la 5 dimineața, cică e ospătăriță pe undeva. Probabil dacă era mai deșteaptă stătea într-un loc mai acătării. Dar am schimbat 20 de vorbe în total. Ironia e că prima oară am bătut la ușa ei și m-am prezentat, pe 1 martie 2010 când aveam nevoie de un fier de călcat pentru cămașă-interviu-eșec lamentabil. Nu știu ce să va mai zic. E cam plinuță.
Petrecerea începe dacă o iei la stânga, unde nu știi niciodată ce-o să găsești. Uneori e un tip creț (blond, toți sunt blonzi), alteori e un tip lins (blond lins, cum dracu îi zice). Unul din ei arată ca o păpădie pleoștită sau un mop, celălalt e un fel de male model cu cămăși apretate și pantaloni în toate culorile, ofc cu nelipsiții ochelari hipster. Nu sunt sigur dacă unul din ei are mașină. Cică doar unul ar trebui să stea acolo dar celălalt suge ca lipitoarea, not unlike a treia persoană care vine și pleacă, în speță prietena (cred) a modelului. Once in a great while aud și eu niște sex deasupra mea (nu imediat deasupra, din păcate :-< ) și fata țipă în feluri diferite. Plus că se schimbă și chiloțeii puși la uscat, deci am tras o concluzie evidentă.
Azi blondul-noodles mi-a bătut la ușă că dacă n-am văzut un joystick zburând pe la geamul meu. Jucau PS2 și unul s-a gândit să arunce joystickul pe geam, presupun. Tot azi m-am enervat și am scos rufele din mașina de spălat, după 2 zile în care am sperat că unul din ei o să și le întindă/înfășoare în jurul gâtului și să tragă tare.
Băi, cel puțin sunt (relativ) liniștiți. Nu e ca și cum mă plâng, am avut mult mai rău...
Hinginerii știu despre ce vorbesc.
Se întrevede un (lait)motiv recurent, anume că mă pun în pat la ore nerezonabile și nu pot să dorm dar nu sunt în stare să fac ceva mai productiv, așa că închei un pact cu diavolul și mai xeroxez un text pe blog. De fapt, la cum s-au desfășurat ultimele săptămâni e de mirare cum nu vă bombardez cu câte o inepție complet nefolositoare la fiecare două zile nopți.
Să ne înțelegem: sunt o un momument în cinstea panaramei. Nu pot să dorm noaptea așa că ziua sunt obosit, ceea ce mă obligă să trag un pui de somn la amiază, după care nu mai pot dormi noaptea. 'd you get it? Ziua nu pot să muncesc decât sub o mare presiune (care nu e), iar seara nu pot să lucrez pt că e deja seară, ziua s-a dus! Mulțumesc, nu e nevoie de morală din câmpul muncii.
Nu ies. Nicăieri. Am abonament nelimitat la cinema și nu văd nici un film. Prietenii fericiți nu vor să aibă de-a face cu mine pentru că n-am nimic pozitiv de oferit, cei amărâți mă mai împung din când în când cu un băț să vadă dacă mai trăiesc. Problema cu tehnologia asta e că nu prea poți să rupi legăturile, poți să tai fire dar s-a inventat tehnologia wireless, ce știi tu. Poți să ștergi pe cineva de pe facebook, dar tot mai e în address book; tot mai ai prieteni comuni care publică poze cu dilitul respectiv, apoi te apucă remușcările și te gândești să îl adaugi din nou, dar experiența îți zice că e bine să stai băț lângă deciziile tale, așa că te gândești să o duci până la capăt dar n-ai cum! Ce să faci, să ștergi tot din yahoo, gmail, ymess, adrese scrise pe hârtie și poze uploadate prin șapte părți? nu mai rămâne decât să.
Problemele pe termen scurt sunt mai variate decât tipurile de condimente care se pietrifică pe rafturile mele (împreună cu rafturile în sine și cartoanele de lapte cumpărate lunar, păstrate intacte până la următoarea dezghețare). Cursul de olandeză merge șchiopătat, de 3 săptămâni l-am lăsat în paragină și aștept ziua glorioasă în care o să recuperez tot. Proiectul de experimentare abia se ține pe picioare, care picioare se înmoaie zilnic în găleți de cola. Mai deunăzi i-am injectat niște adrenalină și a început să danseze pe piesa asta, după care s-a culcat de oboseală. Ale mele picioare o duc mai bine, mai puțin o dată la două zile când le pedepsesc pe bandă. Sper că domnul Murakami avea dreptate în cartea aia. Observați obsesia cu picioarele. Am o bubă la picior.
Nu sunt deprimat, chiar nu. Uite, luna viitoare mă duc la concert. Am două bilete dar n-am pe cine să iau, așa că mă duc eu de două ori. Nu mă plâng. Adică, s-au mai anunțat în vizită oameni, n-au mai venit, asta e. Încerc să fac lucruri care să mă țină, cum ar fi să economisesc bani, și solitudinea ajută (cartea aia cu 100 de ani de solitudine e literală, sau e vreo metaforă? că nu vreau să bat vreun record sau ceva...). Singurul lucru pe care-l regret e că nu mai aștept nimic cu o bucurie de copil și nu mă mai entuziasmează decât un film la 6 luni. Duc fiecare zi în cârcă cu gândul să nu o sugrum pe următoarea. M-am metamorfozat în okay guy.
Ne auzim la următoarea insomnie! Vă pup, mă scol în 3 ore!
