Nu ați citit la mine prea des apeluri la donații în scop caritabil. Sunt mulți oameni pe lumea asta pe care îi putem ajuta dar alegem să închidem ochii la suferința lor. Însă din când în când vine un moment în care merită să faci un efort cât de mic pentru a ajuta o persoană care va ajuta la rândul lui pe mulți alții pentru tot restul vieții. Numele lui este Cătălin Sandu, proaspăt absolvent al Facultății de Medicină din București. Îmi aduc aminte de mai multe ocazii în care am filosofat cu prietenii viitori medici cum ar fi dacă mediciniștii ar fi la fel ca politehnistii, care în ultimii 2-3 ani nu mai dau nici 2 bani pe cursuri și majoritatea învață doar pentru sfântul 5. Ei bine, Cătălin Sandu a absolvit 6 ani de medicină cu media 9.6, viitor cardiolog și poate face parte din generația nouă de medici care va schimba renumele sistemului medical românesc. Noi, chiar și cei din afară țării (sau poate mai ales noi), avem ocazia să-l ajutăm să învingă o boală incredibil de rară.
 
 Hai să trecem la fapte. Boala a fost diagnosticată corect la doar câteva zile după absolvire: sarcom intra-abdominal  de tip tumoră desmoplazica cu celule mici rotunde. Un tip extrem de agresiv și extrem de rar de cancer (sub 200 de cazuri la nivel mondial). Cătălin a suferit o intervenție chirurgicală în România însă, din nefericire, în doar 3 săptămâni tumora a recidivat inflitrând osul iliac.
 
 Speranța pentru el a venit din Germania. Clinica de Oncologie și Hematologie din Freiburg este una din puținele din lume care a avut de-a face cu asemenea patologie, tratând cu succes 2 cazuri considerate vindecate la momentul actual, deși încă sub tratament chimioterapic. Pe 18 octombrie 2011 Cătălin a plecat la Freiburg, urmând a începe cât mai curând tratamentul.Din nefericire, nu există încă protocoale standard de tratament, fapt cauzat pe de o parte de raritatea acestui tip de cancer și pe de altă parte de lipsa studiilor clinice în domeniu. La ora actuală, tratamentul cel mai performant include chimioterapie, radioterapie și transplant de celule stem, însoțite de intervenții chirurgicale de extirpare a tumorii. Este un tratament anevoios, lung și extrem de scump.Costurile vor ajunge la valori extrem de ridicate (sumă estimată de medicii de la Freiburg depășește 150.000 EUR). Este un tratament complex, de lungă durată, care va necesita internarea în spital pentru luni de zile.
 
Nu cred că eu am donat vreodată pentru o astfel de cauză, dar o voi face acum, pentru că băiatul merită o șansă. În mod evident există o pagină web unde puteți afla toate detaliile despre cazul lui, adresa este http://drcatalinsandu.wordpress.com/istoricul-bolii. Tot acolo puteți afla și detalii despre conturile unde puteți dona, sau puteți dona direct prin site prin PayPal sau card bancar. Nu durează mult.

Ca să pun problema altfel: în viitor cand te vei uita înapoi la momentul ăsta, ai prefera să știi că ai cumpărat o pereche de blugi care s-a rupt în fund după 2 luni, sau ai prefera să știi că i-ai oferit unui om cu un viitor strălucit o mână de ajutor împotriva bolii?

 Nu știm să apreciem prietenii la adevărata lor valoare până nu-i mai avem și ne trezim singuri.
 Nu știm să ne bucurăm de sănătate dar plângem după ea când suntem orbiți de durere.  
 Nu știm să apreciem persoana iubită de lângă noi dar îi ducem lipsa atunci când nu mai e.
 Nu știm să profităm de o zi frumoasă până nu avem parte de una urâtă, rece și ploioasă.
 Nu știm cu adevărat cât de bogați suntem până nu ajungem la capătul funiei.
 Nu știm ce să facem cu oportunitățile care se ivesc, dar le regretăm o viață întregă.
 Nu știm cum să ne cerem iertare pentru că oricum nu ar conta.

Trăim vremuri minunate, unice. Copiii noștri se vor minuna când le vom povesti de un timp în care se făceau filme precum The Three Musketeers, re-re-readaptare a unui roman clasic francez ce se petrece în secolul XVII. Filmul e presărat cu replici memorabile și scene de gură-cască-bagă-popcorn, după cum sunt convins că veți afla cu toții.
 
 Nu mă aflu printre cei care au citit cartea, așa că nu știu dacă firul epic e exact sau nu. Filmul începe cu furatul unei scheme de-a lui Da Vinci care detalia cum să construiești o navă zburătoare (!). În scena asta, cei trei muschetari (nu știu în ce ordine) sunt fiecare un ninja subacvatic, Batman în sutană de preot și un fel de Hulk bețiv. La care se adaugă gagica, Milla Jovovich (soția regizorului, d'oh) care joacă același rol ca în Resident Evil, că nah, e mai ușor.
 
 Puștiu' care e d'Artagnan probabil era un geniu, pentru că a trăit toată viața la țară în Franța, antrenându-se în lupta cu sabia împreună cu tatăl sau, fost muschetar, după care pleacă spre Paris și dintr-o dată poate să se lupte cu zeci de soldați în același timp, bineînțeles având forța să respingă 3 săbii odată (el având 18 ani).
 
 Apogeul capodoperei se petrece când, după ce ajunge în Paris, d'Artagnan își "parchează" calul iar Athos, funcționar public se pare, îi da o amendă pentru - știu ce vă gândiți, nu pentru parcat ilegal - ci pentru că animalul se răhățise în drum și proprietarul n-a ridicat comoara. Următorul dialog ar trebui să ia Oscarul. 
 "- Excuse me, what is this? 
 - It's a citation.
 - Huh? 
 - A ticket! 
 - In french, please! 
 - You didn't pick up the shit after your horse. "
 
 Și da, dialogul a fost exact așa, în engleză. În Franța secolului XVII.
 
 Mai sunt momente de-astea excitante intelectual, gen când Milla Jovovich, o asasină antrenată în arte marțiale, bate un grup de paznici după care se aruncă cu coarda de la balcon, ca să ajungă în camerele private ale reginei, unde e o încăpere ascunsă activată printr-o manetă deghizată într-un candelabru. În răstimpul ăsta e îmbrăcată ca o prostituată. Acolo în încăpere, aruncă o eșarfă doar ca să constate că se bucățește în zece; ați ghicit, erau lasere. Nu erau lasere, dar ar putea foarte bine să fi fost, că doar nu era nailon ascuțit. A împrăștiat puțină pulbere după care a făcut șmecheria din Entrapment (doar că in fast motion). A luat bijuteriile dar nu ne-a arătat cum a mai ieșit de acolo, se presupune că a fost la fel de floare la ureche.
 
 Mai târziu se găsesc două momente trase la indigo (nu în aceeași scenă) în care Athos și parcă Aramis se bat cu niște figuranți exact, dar exact ca în 300, cu slow motion și de toate. Și mai e și faza din Matrix.
 
 Bijuteria vizuală a filmului este bătaia între două nave-zeppelin, adică niște corăbii cu zeppeline atașate deasupra. Secolul 17. Nava franceză avea un schelet atașat în față, gen pirat, și o femeie legată de bord (vie). Lupta dintre navele astea două durează vreo 15-20 de minute și abia în ultimele 3 se gândește cineva să tragă cu tunurile în balonul cu gaz. Într-un final, nava mică se prăbușește peste cea mare și amândouă ajung trase în țeapă în turnul catedralei Nôtre-Dame. Exact.
 
 Ah, și Athos o aruncă pe muiere din balon de la sute de metri înălțime, dar femeia supraviețuiește. Adică dacă soțul ei mai regizează unul, să-i dăm de mâncare și soției.
   Ta-daaa! Vizionare plăcută!

 În magnificul spirit olandez, rezidez studențește într-o casă cu două etaje și 5-7 persoane, în funcție de flux și perioada aia a lunii. M-am mutat în februarie 2010 într-o văgăună confortabilă, periculos de potrivită stilului meu lăbărțat de viață. Între timp am modelat camera să arate în așa fel încât să-mi fie imposibil să aduc fomei în genunchi pe covor sau în patru labe sub un schelet de lemn. Dar nu camera mea e subiectul de azi din Libertatea; vreau să le ofer o doză de capra vecinului celor care-mi vizitează blogul și presumably folosesc google translate să își facă o părere greșite despre mine.

 La parter stă o femeie. Pe tot etajul. E mai cu moț, chiar dacă stă singură (n-am văzut bărbați intrând), e prietenă cu babă de vizavi dar și cu ?cuplul? din spate, poate o fac în trei din când în când, tot ce se poate. Are fund mișto și cam atât.

 La mine la unu stă un tip. Practic singurul cu care mai vorbesc din când în când, adică la câteva săptămâni. De vreo două ori pe an ne găsim pe hol și ne promitem că o să stăm la o bere să ne cunoaștem, ce n-am făcut nici până acush. Întruchipează chintesența stereotipului olandez, dacă mă întrebi pe mine (și mă întrebi, că de-aia ești aici), un dudelo creț și ochii albaștri care la 30 de ani livrează poșta part-time în cartier. Viață boemă zici? În ultimele două ocazii când am sociopatizat cu el, impresia de panaramă s-a conturat în lumina faptului că și-a sărbătorit cei 30 de ani cu 5 alți masculi în camera lui, dansând. Nu pare să fie de-ăla, totuși (dacă tot veni vorba, de ce  nu se dau homosexualii la mine? nu înțeleg. dar asta în alt episod). Al doilea rendez-nous ne-a găsit pe un traseu comun de bicicletă, timp în care am putut să aflu că face instalații de sunet ca hobby și că lucrează prin diferite cluburi din Amsterdam și Utrecht pe gratis. Nu mai știu ce facultate trebuia să termine el anul trecut (!) dar sigur nu era nimic cu sunet. Plus că nu-și spală vasele, dar asta e treaba lui, eu nu folosesc aragazul.

 La etajul următor locuiesc uneori 2, alteori 3 sau 4 persoane, una din camere probabil e din cauciuc și se dilată vară. La dreaptă locuiește innocently enough o fată, femeie aș zice, de vârstă nedeterminată dar clar mai mare că mine (în Olanda există femei de 17-20 de ani și 29+, atât). Femeia asta uneori iese din casă pe la 5 dimineața, cică e ospătăriță pe undeva. Probabil dacă era mai deșteaptă stătea într-un loc mai acătării. Dar am schimbat 20 de vorbe în total. Ironia e că prima oară am bătut la ușa ei și m-am prezentat, pe 1 martie 2010 când aveam nevoie de un fier de călcat pentru cămașă-interviu-eșec lamentabil. Nu știu ce să va mai zic. E cam plinuță.

  Petrecerea începe dacă o iei la stânga, unde nu știi niciodată ce-o să găsești. Uneori e un tip creț (blond, toți sunt blonzi), alteori e un tip lins (blond lins, cum dracu îi zice). Unul din ei arată ca o păpădie pleoștită sau un mop, celălalt e un fel de male model cu cămăși apretate și pantaloni în toate culorile, ofc cu nelipsiții ochelari hipster. Nu sunt sigur dacă unul din ei are mașină. Cică doar unul ar trebui să stea acolo dar celălalt suge ca lipitoarea, not unlike a treia persoană care vine și pleacă, în speță prietena (cred) a modelului. Once in a great while aud și eu niște sex deasupra mea (nu imediat deasupra, din păcate :-< ) și fata țipă în feluri diferite. Plus că se schimbă și chiloțeii puși la uscat, deci am tras o concluzie evidentă.
 Azi blondul-noodles mi-a bătut la ușă că dacă n-am văzut un joystick zburând pe la geamul meu. Jucau PS2 și unul s-a gândit să arunce joystickul pe geam, presupun. Tot azi m-am enervat și am scos rufele din mașina de spălat, după 2 zile în care am sperat că unul din ei o să și le întindă/înfășoare în jurul gâtului și să tragă tare.
 
 Băi, cel puțin sunt (relativ) liniștiți. Nu e ca și cum mă plâng, am avut mult mai rău...

 Hinginerii știu despre ce vorbesc.
 
 Se întrevede un (lait)motiv recurent, anume că mă pun în pat la ore nerezonabile și nu pot să dorm dar nu sunt în stare să fac ceva mai productiv, așa că închei un pact cu diavolul și mai xeroxez un text pe blog. De fapt, la cum s-au desfășurat ultimele săptămâni e de mirare cum nu vă bombardez cu câte o inepție complet nefolositoare la fiecare două zile nopți.
 
 Să ne înțelegem: sunt o un momument în cinstea panaramei. Nu pot să dorm noaptea așa că ziua sunt obosit, ceea ce mă obligă să trag un pui de somn la amiază, după care nu mai pot dormi noaptea. 'd you get it? Ziua nu pot să muncesc decât sub o mare presiune (care nu e), iar seara nu pot să lucrez pt că e deja seară, ziua s-a dus! Mulțumesc, nu e nevoie de morală din câmpul muncii.
 
 Nu ies. Nicăieri. Am abonament nelimitat la cinema și nu văd nici un film. Prietenii fericiți nu vor să aibă de-a face cu mine pentru că n-am nimic pozitiv de oferit, cei amărâți mă mai împung din când în când cu un băț să vadă dacă mai trăiesc. Problema cu tehnologia asta e că nu prea poți să rupi legăturile, poți să tai fire dar s-a inventat tehnologia wireless, ce știi tu. Poți să ștergi pe cineva de pe facebook, dar tot mai e în address book; tot mai ai prieteni comuni care publică poze cu dilitul respectiv, apoi te apucă remușcările și te gândești să îl adaugi din nou, dar experiența îți zice că e bine să stai băț lângă deciziile tale, așa că te gândești să o duci până la capăt dar n-ai cum! Ce să faci, să ștergi tot din yahoo, gmail, ymess, adrese scrise pe hârtie și poze uploadate prin șapte părți? nu mai rămâne decât să.
 
  Problemele pe termen scurt sunt mai variate decât tipurile de condimente care se pietrifică pe rafturile mele (împreună cu rafturile în sine și cartoanele de lapte cumpărate lunar, păstrate intacte până la următoarea dezghețare). Cursul de olandeză merge șchiopătat, de 3 săptămâni l-am lăsat în paragină și aștept ziua glorioasă în care o să recuperez tot. Proiectul de experimentare abia se ține pe picioare, care picioare se înmoaie zilnic în găleți de cola. Mai deunăzi i-am injectat niște adrenalină și a început să danseze pe piesa asta, după care s-a culcat de oboseală. Ale mele picioare o duc mai bine, mai puțin o dată la două zile când le pedepsesc pe bandă. Sper că domnul Murakami avea dreptate în cartea aia. Observați obsesia cu picioarele. Am o bubă la picior.
 
 Nu sunt deprimat, chiar nu. Uite, luna viitoare mă duc la concert. Am două bilete dar n-am pe cine să iau, așa că mă duc eu de două ori. Nu mă plâng. Adică, s-au mai anunțat în vizită oameni, n-au mai venit, asta e. Încerc să fac lucruri care să mă țină, cum ar fi să economisesc bani, și solitudinea ajută (cartea aia cu 100 de ani de solitudine e literală, sau e vreo metaforă? că nu vreau să bat vreun record sau ceva...). Singurul lucru pe care-l regret e că nu mai aștept nimic cu o bucurie de copil și nu mă mai entuziasmează decât un film la 6 luni. Duc fiecare zi în cârcă cu gândul să nu o sugrum pe următoarea. M-am metamorfozat în okay guy.
 
 Ne auzim la următoarea insomnie! Vă pup, mă scol în 3 ore!

 Olanda a devenit din idee o certitudine din mai multe motive pe care nici eu nu le ştiu sigur. Acum folosesc ca faţadă faptul că nu-mi plăcea munca în Bucureşti şi de-aia am plecat, dar se poate foarte bine să fi fost totul pentru o fată, ceea ce, ştiu, e stupid.
 
 Aveam o listă construită migălos cu toate joburile pe care am încercat să le fac în Olanda pentru care am fost refuzat. O enumerare ar fi destul de plictisitoare, eventual vag relevantă pentru cei patru oameni care mă citesc din Olanda. E destul să spun că m-am înscris la toate companiile studenţeşti online pe care le-am găsit, am aplicat la fast-food-uri, lanţuri de supermarketuri, Cirque du Soleil în Amsterdam, am vrut să am grijă şi de bătrâni, am vrut să fiu şi cobai pentru experimente medicale (serios, se plăteşte bine). Nimic n-a reuşit. Dacă insistaţi, o să înşir un cârnățoi de vreo 30 de rânduri, dar aşa mi-e cam lene.
 
 Şi deci n-aveam bani. Asta a fost o parte importantă a celei mai negre perioade din viaţa mea. Dar e greu de spus ce m-a afectat mai mult pentru că de la început, de când am ajuns în Olanda, totul a intrat în ceaţă şi îmi pare că n-am putut să-mi folosesc pe deplin capacităţile mintale. Am avut un breakdown, unul care a durat destul de mult şi care a evoluat în depresie pe parcursul primului an. A început cu atacuri de panică, stinse de o persoană foarte bine intenţionată şi drăguţă care mi-a scris un mesaj pe care încă îl mai am şi pe care sper să nu o fi pierdut. Dar ceea ce a urmat nu a ajutat deloc. N-am primit nici un fel de suport, cel puţin nu suportul de care aveam nevoie, din partea colocatarului (hai că ştiţi cu toţii povestea, fără vrăjeală). Şi pentru că nu era destul, acelaşi colocatar şi-a însuşit întreaga brumă de prieteni pe care o aveam în Olanda. N-au mai fost prietenii mei, au devenit ai ei. Cineva zicea că dacă e aşa, atunci nu se pot numi prieteni. Eh, nu sunt eu unul care să se plângă la nevoie, dar poate mi-ar fi fost mai uşor cu ei. De ce n-am tras eu de ei? Pentru că nu mă puteam gândi la altceva decât de unde va veni chiria pentru luna viitoare, ce-o să mănânc, cum mai aplic pentru joburi; în general am pierdut orice perspectivă și bunăvoință. Singura persoană care se mai interesa de mine din când în când era Sorana, dintre cei pe care îi cunoşteam de dinainte. Sigur că a fost în principiu vina mea, dar după cum privesc eu lucrurile eram socially impaired şi am fost aşa mult timp - şi handicapaţii au nevoie de tratament special, nu?
 
 Nu mi-am făcut prieteni în primul an de Olanda, dar slavă Domnului am pierdut destui. N-am să-mi cer scuze pentru că nu sunt genul ăla de persoană (adică reasonable), şi e pierderea mea, mi-o asum. Dar îmi pare rău şi dacă aş fi ştiut atunci ce ştiu acum... Dar n-am ştiut. 
 
 Ce-a urmat a fost o acomodare extreeem de lentă cu un metabolism mai încet (pentru că trebuia să mănânc mai puţin și mai ieftin) şi o pseudo-sihăstrie care într-un fel m-a întărit mai tare decât orice altceva ever. Datorită ei sunt aproape sigur că n-am să (mai) înnebunesc vreodată, datorită ei ştiu că n-am să fiu vreodată prea distrus după o despărţire, datorită ei încă mai am un strop de optimism în mine, pentru că toate încurajările stupide şi toate previziunile fără fundament ale oamenilor care-mi urau binele s-au adeverit până la urmă. Adică, sigur, ei vorbeau la mişto, doar să mă încurajeze, dar atât cât a funcţionat m-a împins mai departe. Şi n-aş fi supravieţuit niciodată fără 300 de euro care mi-au salvat pielea, veniţi dintr-o sursă neaşteptată dar foarte binevenită.
 
 Majoritatea ştiţi povestea cu cele 34 de ore muncite fără întrerupere, primele zile de muncă fizică şi cele mai intense. La sfârşitul lor am câştigat ~400 euro care au fost de departe cei mai bineveniţi bani din viaţa mea şi momentul care mi-a schimbat atitudinea, viaţa, nivelul de trai, balanţa de prieteni şi metabolismul! Toate astea au început cu ajutor de la Vlad. 
 
 Restul e istorie!

 Asta m-a ţinut întreg cea mai mare parte din facultate şi îi sunt recunoscător pentru asta. Colţul ăsta virtual e numai al meu şi sunt teribil de ruşinat că îl ignor sistematic, deşi s-au schimbat atât de multe lucruri la mine şi cu mine încât nici nu mai ştiu cum să umblu cu el, nici cu ce să-i îmbogăţesc paginile. Dacă am fost vreodată blogger, acum nu mai sunt, aşa cum se pare că nici prietenii mei internauţi nu prea mai onorează blogurile lor cu posturi. Însă n-am să uit niciodată că m-a suportat când am fost mai deznădăjduit, că m-a ajutat să-mi descurc firul ideilor din cap, că m-a ajutat să cunosc oameni deosebiţi, printre care şi oamenii de pe lista din dreapta, pe care sper să am onoarea să-i mai văd vreodată.
 
 Eheheee, ce vremuri, în care îmi plângeam de milă că fata nu mă place şi îmi vărsam frustrările aici... acum n-aş putea să fac asta, pentru că oricum nimeni nu mai citeşte ce debitez eu aici, traficul meu constă în search-uri de genul "blog de iubire", "cele mai frumoase nume de băieţi" şi "curvette", astea mă ţin în viaţă. Tot ce mă motivează să scriu aici e sporadicul vizitator ilustru care-mi oferă o bucurie când constat locaţia şi numărul de returning visits, mă gândesc că nu vorbesc chiar degeaba.
 
 Dar ideea era depresia. Şi pentru că nu pot să scriu despre asta (deşi pot să pun un tag înşelător) pot să mai şterg din drafturile din telefon, pentru că de luni de zile tot aşteaptă să prindă o şansă de prima pagină pe blog, fără să primească nici măcar un Compose New Post! Am următoarele lucruri de spus:

Olanda e o găoază umedă, cineva a uitat robinetul deschis şi ploaia nu se opreşte, aşa că mă gândesc (serios sau nu) să plec de aici înainte de următorul recensământ. Nici măcar nu mai e amuzant, nu mai am nici energie să mă înfuriez, mi-am epuizat replicile inteligente gen Regenland, acum tot ce pot să fac e să stau în casă când pot şi să pun pelerina şi să sper la mai bine când merg la curs. Partea nu prea rea e că oricum nu prea mi-am făcut prieteni pe aici, ba chiar am pierdut mulţi, deci nu aş lăsa prea mult în urmă, partea mai rea e că nu am unde să mă duc.
 
 Voiam să mai spun că fac un curs de olandeză şi acum a devenit mai serios. Pentru că profesoara e cam dură, în felul politicos tipic olandez, mă simt obligat moral să-mi fac temele şi să particip la cursuri, deşi urăsc dimineţile (peste 4 ore trebuie să fiu în picioare) şi bineînţeles că aş vrea să mă las, acum că a devenit mai greu. Dar ultima fărâmă de mândrie din mine mă ţine pe poziţii, să vedem cât mai rezistă, pentru că moralul meu nu e fantastic. Un efect secundar oarecum nefericit, dar s-ar putea să mă înşel, e că nu mai ştiu în ce limbă să gândesc. De la simplitatea limbii române am ajuns la dualitatea engleză-română (speak-think), iar mai recent am pierdut controlul complet, când am ceva olandez în jur creierul meu screme olandeză, în rest engleză şi puţină română pentru liste.
 
 Vorbind de moral, nici până în ziua de azi nu am învăţat nimic despre femei în afară de faptul că toate care-mi plac au prieten - asta, sau eu apuc să cunosc doar femei în relaţii (poate emit vreun feromon specific, this guy's safe, put him in the friend zone). Complet independent de ce am zis mai sus, sunt de părere că oamenii judecă prea repede şi într-un cadru restrâns, după care trag concluzii pripite, fără să mai aibă răbdarea să mă cunoască mai bine. M-am obişnuit şi cu asta. Ah, şi voiam doar să zic: "Du-te-n pizda mă-tii!" proastei care mi-a dat impresia că mă place, ca pe urmă să mă respingă foarte delicat şi subsequently să mă ignore pe termen nelimitat. Pfiu! a trecut ceva timp de-atunci, dar mă simt mai bine!
 
 Acest post a început aşa promiţător, dar se termină în flăcări. Mai daţi un brânci din când în când, dacă vreţi să mai citiţi ceva. Dacă nu, vă voi polua peisajul internautic in my own time.

 Sigur,titlul e făcut să atragă un public cât mai numeros (şi needucat, probabil), dar dedesubtul aparenţelor veţi găsi lucruri inedite, la care probabil nu v-aţi fi gândit în vecii vecilor cu atât de puţin sânge circulând prin creier.
 
 Acest video înfăţişează un individ care le apucă pe femei de ţâţe. Mai exact, 1000, în decurs de 18 minute/30 de zile. Asta e tot ce se întâmplă şi e glorios. Totuşi, încet dar sigur putem identifica câteva efecte secundare neplanuite ale acestui (să-i zicem) experiment social la scară largă, efecte pe care le voi înşira în cele ce urmează.
 
 Lucrurile se petrec în Rusia, de unde avem parte de primul lucru nou învăţat, în Rusia e şi cald uneori. În Rusia sunt şi foarte multe gagici mişto, ceea ce ştiam deja, dar mă miră că nu sunt majoritatea. Unele (puţine) sunt urâte, dar la urma urmei sunt de toate formele şi dimensiunile, nu au nimic mai bun decât România. Dar cea mai importantă legătură cu Rusia e că tipul a găsit 1000 de femei care au fost de acord să fie pipăite. N-ai găsi 1000 de pitzi dispuse să facă asta oricât de celebru ar fi tipul ăla (care se pare că e blogger, deci no way, poate doar Gogu). Dacă ar veni George Clooney să filmeze în România, ar putea face un film de 2h doar cu el claxonând la mameloane tricolore până când capătă carpal tunnel syndrome, după care restul femeilor de la coadă l-ar devora de viu. Dar nu vine.
 
 In vorbele nemuritoare ale lui Leo MC Hammer, trebuie să mergem mai adânc. În 18 minute observi multe lucruri despre specia venusiană cea mai de preţ pentru vânătorii marţieni (sâc!). În primul rând, femeile au acceptat, înseamnă că le place - poate ar trebui să facem asta mai des, chiar spontan, de ce nu? Până şi individul din video şi-a luat doar câteva palme (plus vreo două săruturi şi, suspectez, multe numere de telefon). Putem de asemenea observa că pe măsură ce tipul apucă din ce în ce mai mulţi gemeni, devine din ce în ce mai puţin entuziasmat, ceea ce demonstrează că nimic nu e bun în exces, nici măcar grabbin dem tittaes. Mai vedem că majoritatea femeilor se supun cu un fel de curiozitate inocentă, dar sunt unele care trebuie să dramatizeze scena, dar nu sunt atât de originale pe cât credeau. Dacă ar fi să ghicesc, aş zice că tipele care au reacţionat cel mai atipic sunt cele mai interesante (atât în bine cât şi poate în rău), orice titty grab e o aventură cu ele (exemplu 37, 392, 509, 641). Din punct de vedere matematic, e interesant de aflat câte încercări ratate nu ne sunt arătate şi câţi ochi vineţi şi-a încasat flăcăul, dacă (477).
 
 Peste toate, cel mai mare potenţial îl are aplicarea ideii în alte ţări. De acum 2 paragrafe m-am răzgândit: dacă te duci în Romană, ai şi ce să pipăi, ai şi cum, le dai un covrig, le faci o poză şi le promiţi faimă pe internet. După care te uiţi la fundul ei cum se ondulează în depărtare şi îţi vine ideea să le apuci şi de buci. Acesta, doamnelor şi domnilor, este progres.

 Nu am fost niciodată nicăieri, în afară de Olanda. Belgia nu se pune, de vreme ce vorbesc cam tot olandeză pe unde am trecut eu, şi în plus doar am trecut, n-am stat niciodată mai mult de 2h.
 
 Dar am fost în Italia, pentru că nu mai văzusem pe mama de 2 ani şi am zis că ar fi cazul. Aşa că am luat unul din (probabil) zecile de zboruri până în Roma, de unde a trebuit să caut un autocar care să mă ducă de partea opusă a cizmei. Din prima zi m-am simţit foarte nelalocul meu, pentru că nimeni nu vorbea altceva în afară de italiană, cu excepţia minimului necesar care ne-a permis să ne înţelegem un pic mai bine decât un orb şi un mim. Mă rog, în retrospectivă îmi dau seama că ar fi trebuit să fac lecţiile alea de italiană, dar lenea.
 
 Drumul cu autocarul a fost foarte frumos, pentru că italienii au o grămadă de autostrăzi şi toate trec prin nişte regiuni care-ţi taie răsuflarea, trecând de la câmpie, vreme aproape tropicală, la deal şi munte, unde la fiecare kilometru zăreşti în depărtare orăşele parcă sculptate în stâncă, întruchipări perfecte ale oraşului făcut pentru turişti (pentru că nici un italian nu admiră peisajul pe geam, toţi erau absorbiţi în somn sau rebus). Drumul cu autocarul a fost şi foarte frustrant, pentru că am călătorit cu verişorul de 14 ani, căruia i se făcea rău de la orice, inclusiv drumul cu maşina de la Galaţi la Bucureşti, autobuzul în Bucureşti, avionul până la Cluj, avionul până la Roma şi ultimele 2 autocare până în Tortoreto. A fost o zi lungă.
 
 Italia a început de a doua zi, când am descoperit că în peninsulă e mai cald ca în România şi eu mă dezobişnuisem cu temperaturile de peste 25 de grade. În principiu, ce-am făcut în cele 4 zile a fost să încerc să nu stau în casă şi să evit soarele în acelaşi timp. Printre highlights se numără coborârea dealului la picior*, plimbări repetitive pe obscen de lungul bulevard de la mare, admiratul panoramei din grădina de pe bloc (!), fotografiat stil paparazzi/peeping tom, ghicit vârsta minorelor după care întorceam capul**, tentative eşuate repetat în a-l entuziasma pe văr de vacanţa asta care-i fusese plătită de altcineva, mâncat pizza autentică italiană făcută de un român (frate-miu :>), cunoscut două gagici italiene cu care aş merge oricând în camping în munţi, ajuns între picioarele uneia din cele două gagici***, dat indicaţii unor români, într-un oraş în care eram turist absolut, mâncat a shitload of arrosticini şi altele.
 
 * Scurtă lecţie de geografie: Tortoreto e un oraş la nord de Pescara, pe malul Mării Adriatice. Oraşul e împărţit în două, Tortoreto Alto, care e pe deal, şi Tortoreto Lido, comuna de la malul mării. Oraşul de sus e drăguţ dar din nefericire complet mort pe timp de zi, aşa că dacă eşti turist mergi la plajă. Tot din nefericire, ai mei locuiesc în Tortoreto Alto. Există un singur autobuz care face legătura, o dată pe oră. Nu o dată au trebuit mama sau frate-miu să urce dealul pe jos, ceea ce înseamnă urcat 3 km în pantă şerpuită de 30-45 de grade (radiani*180/π), la temperaturi de 25-30ºC. Din fericire eu doar am coborât-o de 1,5 ori.
 
 ** Matematic vorbind, nu toate fetele mişto din Tortoreto sunt minore, dar statistic vorbind, ar putea foarte bine să fie. Frate-miu mi-a zis-o clar de la început: tot ce vezi bun e ilegal, şi după câteva zile petrecute acolo (vorba aia, într-o zi întorc capul după femei fete cât alţii într-un an) tind să-i dau dreptate.
 
 *** Managerita restaurantului unde lucrează frate-miu şi maică-mea e o tipă de 25 de ani, pretty very hot, if I may add. Am cunoscut-o la restaurant, apoi ne-am mai văzut la plajă într-o zi. Cealaltă tipă era verişoara ei, equally but differently hot, de 28 de ani. Într-o seară ne-au luat pe mine şi pe frate-miu de pe drum cu maşina şi am mers undeva într-un oraş apropiat, unde am stat doar preţ de-o cafea. Restul de două ore le-am petrecut căutând maşina, pentru că nu mai ştiam unde o parcasem. Ne-am despărţit, eu am rămas cu tipa de 25 de ani cu care a trebuit să mă înţeleg în franceză şi italiană, cu chiu cu vai. După vreo oră jumate tipa nu mai putea să meargă în tocuri aşa înalte, aşa că am cărat-o pe umeri ca cavalerul ce sunt. So no, I didn't get some :-<
 
 Per total, n-am fost atât de turist pe cât ar fi trebuit, dar am descoperit că nu-mi place să fiu arătat cu degetul pe stradă ca fiind străin, aşa că încerc să mă amestec între localnici pe cât de mult posibil (ceea ce fac şi în Olanda). N-am fost decât o dată la mare, mi-am ars un pic umerii si am făcut febra musculara la fese de la 10 minute de înot. Am trimis vederi (cui a cerut si celor pe lista de abonaţi), am mâncat tradiţional, am comunicat cu localnicii si am asudat mult de tot. Next on the list: nordul Italiei (când am timp).

 După o perioadă de vreo oră în care m-am chinuit să fac poze într-un autocar în mişcare, am ieşit din zona Romei şi m-a pălit ideea să fac live blogging old school, am scris pe foaie! să văd eu care blogger se mai poate lăuda cu asta.
 Dar, înainte să ies din oraş, văd că ăştia au portocali pe străzi, ca pomi decorativi. Wtf? Şi aveau şi fruct, erau pline! Cred că portocalele nu sunt la mare preţ aici, de vreme ce atârnau şi nici un ţigănaş român nu venea cu coşul.
 Până acum am numărat prea multe femei mişto pe stradă (din autocar în mişcare), ceea ce pune Italia pe locul 3, după România şi Olanda.
 Habar nu ştiu unde sunt. Mi se pare că am ieşit din zona Romei sau Roma Comuna sau cum dracu i-o zice. Temperatura 31 de grade, umiditate 120%, coafura rezistă.
 Frate, mulţi copaci au ăştia în oraşe. Ori suntem noi într-un orăşel mare ori au ăştia o tonă de autogări şi oameni care să umple peroanele peste tot.
 În autobuzul ăsta sunt numai femei frumoase şi se urcă altele şi mai mişto dar ceva îmi zice că media de vârstă coboară către 18, I'd like to give a shoutout to ză girl with them titties popping out, care s-a urcat odată cu noi la aeroport.
 18:18,  cineva iubeşte pe altcineva undeva cumva. S-a urcat şi taxatoarea să verifice biletele. Srsly? Doar am plătit fiecare şoferului, de ce mai verifică cineva bileţele? Also, Auchan. Bonus: autostrăzi suspendate. Înghite-o, Oprescule! Ah, le ragazze...
 Tipa din faţa mea tocmai şi-a scos inelul şi l-a întors pe dos, lol. E ca o curea de ceas, şi undeva ascunsă între zale e o pietricică preţioasă. Cool.
 Ce bulangii sunt italienii ăştia. Am 3 tipi în faţă, mai tineri ca mine cred, care au toţi ochii albaştri şi arată a jucători de fotbal. Mie mi-e doar de păr, vreau şi eu de-ăsta. Unul poartă badge cu "io sono interista".
 De fiecare dată când mă gândesc cum aş spune ceva în italiană, mă loveşte sindromul Bean, în loc de italiană bag ba spaniolă ba franceză ba mister! (nici eu nu-mi dau seama ce limbă e)
 Io n-am văzut de-astea în Ro: panou cu preţurile la benzină (self service) pt staţiile care urmează la câţiva kilometri. La câte maşini sunt, cred că le prinde bine...

 Cred că trecem prin munţi. Cred că e foarte mişto spre superb aici. Cred că toate orăşelele alea construite pe munţi, direct pe pantă, sunt mulse bine de tot pe filiera turismului, cause i'm sold. Şi să moară Bibi dacă văd vreun bald spot în pădurea asta deasă, doar vreo casă izolată din când în când. Oare ăia sunt bogaţi sau pustnici?
 Între timp au început să chelească pădurile. Am văzut un castel, am belit ochii. Temperatura a scăzut cu 6 grade, deci suntem sus. Încă 2h, sper că băiatul  asta să reziste, călătoria asta l-a nenorocit. Idioţii ăştia nici nu se uită în jur! Fac rebusuri şi vorbesc la telefon, nu ştiu să se bucure de propria ţară. Îmi sună cunoscut.