Uneori nu poţi să nu te gândeşti ce ar fi ieşit din unele filme dacă regizorul n-ar fi avut o simpatie deosebită pentru un actor/actriţă cu care a mai lucrat în trecut. Sigur, foarte multe filme şi roluri memorabile au ieşit din combinaţia cineast/muză actoricească, dar la un moment dat a existat un prim contact între cei doi, o perioadă de descoperire şi de încercări, un film în urma căruia au căpătat un respect deosebit unul pentru celălalt. Nu ştiu despre actori, dar suspectez că toţi regizorii caută în secret un actor/actriţă sau un set de actori cu care să poată colabora la multe filme, călcând pe urmele unor clasici ca Scott, Cameron, Scorsese, Anderson (ok, pe el l-am adăugat eu, nu e încă un clasic, dar pot să sper, nu?)

In ordine complet aleatoare:

Woody Allen o are pe Scarlett Johansson momentan. Am uitat sa spun ca o sa ma concentrez la obsesiile lor curente. In trecut a fost Mia Farrow, dar ştim cu toţii cum s-a terminat asta.

Ridley Scott, omul care m-a şocat când am aflat (demult) ca a regizat originalul Alien şi Blade Runner, cele mai tari ale lui, de departe, il are pe Russell Crowe mereu in filme, chiar si cand nu e loc de el. Egzact, Russell, you had one too many free passes in his movies (mai precis, ultimul).

Wes Anderson, cel mai lovable indie director de pe listă, căruia nu-i poţi dezaproba constanţa în alegerea actorilor, mai ales daca e vorba de Owen Wilson care e co-scenarist la multe din filme, Bill Murray, coolest fucking actor alive (pt că Clint regizează acum), Angelica Houston sau Jason Schwartzman. Personal m-am bucurat sa vad o faţă nouă în Adrien Brody, tare m-aş bucura să devină de-al casei!

Toata lumea stie povestea lui Martin Scorsese si colaborările lui cu Robert De Niro, până s-a apucat de filme cu fockers, apoi cu Leonardo DiCaprio. Cu ruşine spun ca nu am vazut mai nici un film al primului cuplu, dar cand vine vorba de Leo, trebuie să recunosc că e o alegere bună, că tot e italian.

Fratii Coen, din care încep să cred că unul face toata treaba şi celălalt e legat prin cordon ombilical, îl au pe Jeff Bridges ca mascotă; uneori ma intreb cum de nu au gasit loc pentru el in Burn After Reading, la câţi nebuni sunt în filmul ăla. Clooney se gaseste si el in vreo 3 filme, ca sa nu zic si de John Turturro, care e genial în orice face.

John Hughes, eternul adolescent care ne-a / m-a vrăjit cu Breakfast Club, a pastrat o mână de actori în anii 80, most notably Anthony Michael Hall (pe care nu l-ai recunoaşte in vecii vecilor ca adult).

Tim Burton, Johnny Depp, Helena Bonham Carter. 'nuff said.

Kevin Smith, individul care n-a incaput intr-un scaun al Southwest Airlines si a fost dat afara din avion, se combină des cu Jason Mewes, Ben Affleck si diversi alţi dubioşi care-au nimerit in Mallrats si n-au mai iesit din filmele lui.
Intr-un fel, admir cu atat mai mult pe regizorii care au lucrat cu tot felul de actori si au realizat filme extraordinare, oameni ca Steven Spielberg, al cărui număr de filme l-am pierdut (pe primul loc va fi mereu Schindler's List), Clint Eastwood (care a inceput sa diversifice cand nu s-a mai putut distribui pe sine in rol principal), Quentin Tarantino (ale carui filme nu se lasa acaparate de performanţe actoriceşti, poate doar ultimul, absolut accidental), David Fincher, cu niste filme absolut năucitoare, Danny Boyle, care, după cum observa un critic internaut, nu face niciodată acelaşi film de două ori, la care se adaugă, bineînteles, Christopher Nolan, marea speranţă, cu doar 7 lung metraje la activ, dar ce filme au fost!

 Am citit fragmente dintr-o carte compusă din mărturiile unor români plecaţi din ţară "după 1989", pentru că, nu-i aşa, ultimii 21 de ani au fost un mare căcat în care nimic nu s-a schimbat, ba mai rău chiar, lucrurile s-au înrăutăţit într-atât încât unii visează cu drag la comunism.
 
 Textul este foarte lung, însă unele lucruri ies în evidenţă, sunt convins că le-aţi mai auzit şi voi. În primul rând, România te ucide. Încet, metodic, rece, îţi omoară creativitatea, spiritul liber, sistemul încearcă să te pună la pământ. Puţin câte puţin nedreptăţile te îndoaie, toţi doctorii sunt dumnezei şi refuză să te trateze dacă nu dai şpagă, poliţia te bate în stradă pentru nimic, toţi politicienii fură şi NUMAI prin tupeu, prostie şi grosolănie ajungi mare. România este iadul pe pământ şi străinătatea este pământul promis, unde toţi oamenii sunt egali, presa este echidistantă, la TV e numai cultură şi majoritatea persoanelor pe care le vei întâlni sunt deschise şi tolerante.
 
 Şi mai era un lucru esenţial. Cei mai mulţi din cei care pleacă spun mereu aceeaşi poezie: "Îmi sunt dragi doar nişte oameni pe care am apucat să-i cunosc, în rest nu contează".
 
 Acum vor urma părerile mele extrem de limitate despre chestiunile ilustrate mai sus (dacă nu v-aţi prins, erau presărate cu ironie din belşug).
 
 Pe scurt, sunteţi plini de căcat.
 
 Pe lung, sunteţi extrem de limitaţi în capacitatea voastră de a înţelege că, la un moment dat, se pot spune multe lucruri bune şi rele despre orice popor, lucruri care au fost influenţate de istoria recentă şi nu-prea-recentă a ţării respective, precum şi ţările învecinate şi marile puteri mondiale care-şi promovează valorile (consumeriste, în principal) prin branduri globale. Comunism, Rusia, haosul de după 90, americanizarea, presiunile pentru integrarea în Europa. 
 După zeci de ani în care am fost încastraţi în comunism, dintr-o dată s-au deschis porţile libertăţilor şi toată lumea a început să facă orice îi era interzis înainte. Doar nu vă închipuiaţi că dintr-o dată toată lumea va deveni extrem de muncitoare şi conştiincioasă şi vor trage ţara într-o direcţie ideală, devenind o nouă Japonie la sfârşitul secolului 20. E(ra) nevoie de multă muncă, muncă pe care cu toţii trebuie să o prestăm, dar mai ales voi, cei care aţi ales să plecaţi. N-am să zic nimic de şoarecii care părăsesc corabia, pentru că fiecare s-a gândit la binele propriu sau al familiei, dar cu toţii luaţi împreună nu se diferenţiază de efectul de masă care cauzează îndobitocirea ţării. Pe scurt, destepţi au plecat, proşti au rămas. Oamenii care ar face o diferenţă prin muncă cinstită au preferat să o facă în Italia, Spania sau UK, după ce-au plecat plângându-se că nu mai sunt oameni cinstiţi în România.
 Decât cei câţiva oameni de treabă pe care i-au cunoscut ei. Serios, chiar vrei să joci cartea asta? Eu chiar am simţit asta pe propria piele, nu e un fapt generalizat dar am întâlnit români (aici) care au fost reci cu mine pentru că eram român. Una din cele mai mari prostii pe care le poţi face e să crezi că românii sunt implicit mitocani, prost-crescuţi, oportunişti, leneşi, șpagagii, toate adjectivele adverbele închistate în expresia care-o urăsc cel mai mult: românism. Românii nu sunt toţi răi, doar că cei mai mulţi dintre cei care pleacă aleg să privească doar partea goală a paharului/ partea proastă a populaţiei, hoţii care-ţi sparg maşina, maneliștii cu speakerul în metrou, mahalagioaice, muncitori care urlă după femei pe stradă. Ei nu văd pe oamenii care împart cărţi în Bucureşti şi în restul ţării, sau pe sutele de mii de voluntari la acţiunile ecologice, nu văd pe olimpicii naţionali şi internaţionali de liceu, miile de studenţi la medicină, arhitectură, drept, care muncesc pe rupte şi sunt decişi să schimbe ceva când se fac mari. Şi mai rău, nu se văd pe ei înşişi.
 
 Revenind la firul epic de mai sus, se pune problema şi de "dincolo". Trecând peste micul detaliu despre influenţa vestului în cultura contemporană românească, influenţă care a modelat chiar România de astăzi care vă displace atât de mult, se pune problema ce e atât de bine dincolo şi nu e aici. Americanii au rasism şi izolare culturală, o ţară unde toţi consumă dar prea puţin se produce. Englezii au circul mediatic care încearcă din răsputeri să îndobitocească ţara cu Big Brother, WAGs, Cheeky Girls şi Jordan. De asemenea, mai au prejudecăţile despre muncitorii din est care vin să le ia joburile. Practic, majoritatea ţărilor vest-europene au aceeaşi atitudine, motiv pentru care politicienii lor ţin în continuare să ne blocheze accesul în ţările lor, şi bine fac. Dacă vei întreba un olandez despre români, nu va avea nici o problemă împotriva lor, pentru că nu sunt prea mulți, dar aşteaptă până când interdicţiile vor fi ridicate şi vom vedea cu toţii câtă influenţă poate exercita un nou Geert Wilders (un fel de Vadim olandez, cu pică pe musulmani). Cert e că Olanda are insule multiculturale, eşuând în încercarea de a integra populaţia musulmană, foarte numeroasă de altfel. Dar despre asta într-un alt episod.
 
 Practic, ce încearcă oamenii să spună e că şi-au părăsit ţara pentru bani. Atenţie, nu mă refer la cei care au plecat ca să îşi hrănească familia sau cei care vor să facă un ban afară pentru a avea la bătrâneţe, vorbesc despre cei care au lăsat totul în urmă, ţara, prieteni, familia dar mai ales apartenenţa la poporul român, sentiment pe care, am impresia, nu i-a încercat vreodată prea tare. Cel mai mult mă întristează că foarte mulţi copii, chiar din liceu, gândesc aşa, ceea ce înseamnă că multe lucruri sunt în neregulă cu ţara.
 
 N-aş şti de unde să încep cu schimbarea asta. Dar dacă mi-ar da cineva o baghetă magică, aş schimba o mână de politicieni (cei care i-au influenţat pe restul, îi ştiţi), câţiva saci de pseudo-jurnalişti şi aş acorda cea mai mare atenţie justiţiei, medicilor si educaţiei. 
 
 Personal, eu cred că lucruri se schimbă în fiecare an, multe în bine, şi sunt foarte pentru circulaţia românilor peste tot in lume, doar doar să înveţe câte ceva. Dar dacă n-au sentimentul apartenenţei la ceva, atunci la ce bun? 

 Nu sunt blogger. Am încercat, am fost la roblogfesturi, am cunoscut oameni mişto prin intermediul blogului, dar în afară de faptul că ştiu să-mi aleg cuvintele mai bine sunt aceeaşi persoană care scria cu puncte de suspensie după fiecare frază şi îşi vărsa toate amarurile în scris.
 Bloggeri sunt cei care, mai nou, au devenit social media experts, cei care merg la întâlniri săptămânale sau lunare în TM (în Bucureşti n-am mai ţinut socoteala, sunt prea mulţi), cei care cunosc pe Bobby Voicu şi Zoso (mai trăieşte?). Eu am doar un blog (web+log) şi uneori mai scriu aici. Din nefericire, toată lumea ştie adresa şi nu pot să scriu nimic personal; atunci când o fac generic, încerc să bag derută cu câte-un mic factoid eronat şi îmi sar în cap oameni care se identifică greşit cu recipientul.
 
 Aşa că, te rog, atunci când mă vezi, înţelege că nu vreau să aud "am citit pe blog" în timp ce povestesc despre ce mi s-a mai întâmplat. Am memoria foarte proastă şi un nivel de sociabilitate scăzut, iar chestia asta nu mă încurajează. Prefă-te, dacă e nevoie.

 Pentru cei care vor să ştie dar sunt prea ocupaţi să dea un semn de viaţă (pentru că, nu-i aşa, iniţiativa trebuie să fie mereu a celuilalt).
 
 Sunt bine.
 Mă duc acasă la începutul lui aprilie şi stau vreo 10 zile. Spoiler: voi bea.  
 Mă mai duc acasă în iulie, probabil ultimele două săptămâni, când e nuntă în Tulcea.
 N-am prins bilete în weekend la expoziţia Bodies. Îmi schimb paşaportul luni.
 Am 3 kilograme în plus.
 Mi-am cumpărat mobilă, very happy about that.
 Luna asta am câştigat mai mulţi bani decât pot consuma şi totuşi banii se termină (am uitat că paşaportul mă costă 100 de euro).
 Încerc să-mi plănuiesc o vacanţă scurtă într-unul din oraşele europene, Londra, Paris sau Praga. O să mă duc s-o văd şi pe mama lângă Pescara, probabil în septembrie.
 Mai am un an şi jumătate de master, probabil după aia mai stau un an sau doi şi gata.
 Mi-am cumpărat şosete (după vreo 6-7 ani).
Am bilet la Hercules and Love Affair + Aeroplane + The Twelves pe 5 martie şi vreau să merg şi la The Black Keys pe 18.
 Am primit DVD-urile cu înregistrări de la nunta din septembrie, dacă vrea cineva să vadă exact cât de penibil sunt la dans, trebuie să-mi spună cum editez fişiere M4V.
 În general nu-mi prea pasă de nimic şi nu am probleme. Cele mai mari griji ale mele sunt să prind bilet la Tron IMAX şi să mă apuc iar de alergat.
 Asta s-ar putea numi viaţă studenţească dacă aş petrece în timpul liber, dar nu am cu cine. Nu am prieteni.
  But like I said, I really don't care.

 Mi se întâmplă des să fiu cuprins de păreri de rău în legătură cu chestiile pe care le-am făcut în istoria recentă, chiar şi lucrurile pe care nu le-am făcut. Ele constituie cam 40% din totalul gândurilor care nu mă lasă să adorm odată ce-am pus capul pe pernă (restul sunt scenarii ipotetice cu ce-aş fi făcut mai bine). Uneori, când mă doare capul mai rău şi perna îmi îndoaie gâtul, mă gândesc că toate deciziile  mele au fost proaste.
 
 E şi un pic de logică în spatele unui astfel de verdict sumbru. În afară de recenta creştere de moral şi capital, chestia asta care se numeşte viaţă a mers din rău în mai rău, fără discriminare de spaţiu, limbă, timp liber sau posibilitatea de a suna pe părinţi. Am plecat de la a fi un student sărac cu note medii, dar în creştere, la a fi unul muncitor, având un salariu consistent, şi totuşi am ajuns la linia de finish cu datorii (mari). Nu mi-a fost de ajuns aşa că iată-mă timp de un an şi jumătate zbătându-mă ca un peşte pe uscat, abia luând câte o gură de aer când mai ploua afară. La mine o prostie nu vine niciodată singură: am luat bani pe care nu-i puteam returna, m-am mutat într-o ţară unde habar nu aveam cum stau lucrurile, am locuit cu cine nu trebuia, mi-am făcut asigurare la compania greşită, am primit în vizită oameni cu care am dat-o în bară lamentabil, m-am certat cu oameni cu care nici nu m-am văzut şi per total totul s-a afundat într-o groapă neagră, cu pereţii smoliti, capac opac, lată de 10.000 € şi adâncă de 13 luni, dar măcar aveam wireless.
 
 În fine, long story short, la ora 6 jumate eu nu pot să dorm, dar ideea era că da, sunt pesimist, sunt extrem, periculos de pesimist, într-atât de pesimist încât ar trebui să fiu subiect de studiu pentru combaterea efectelor depresiei, trebuie că am ceva în sânge de vreme ce nu m-am gândit niciodată la sinucidere. Şi, pentru că realizez că sunt pesimist, un colţisor al minţii mele nealterat de paranoia şi manie depresivă are posibilitatea de a difuza către celulele bete din capul meu faptul că toate aceste decizii proaste au fost precedate de momente foarte frumoase, cele mai bune din viaţa mea, lucru care face alegerile greşite să pară cu atât mai neinspirate. Acelaşi este şi motivul pentru care am ajuns la o concluzie bătrânească, bucură-te de ce ai şi nu lua totul de-a gata, pentru că într-o zi îl vei pierde şi te vei da cu capul de pereţi.
 
 Motivul pentru care regret nechibzuinţa mea financiară este acela că m-am angajat şi am dat de prea mulţi bani dintr-o dată, fără să ştiu ce să fac cu ei, dar uit că prin intermediul jobului pe care l-am avut am învăţat atât de multe (chiar dacă zic eu uneori că nu) şi am cunoscut câţiva oameni foarte tari.
 
 Motivul pentru care regret un sărut* e pentru că a stricat totul, dar n-aş fi avut tot ce am stricat dacă nu aş fi făcut decizii bune pe parcurs (criptic, ştiu).
 
 Tot anul trecut v-am înnebunit zicând că am făcut o mare greşeală venind aici şi încă e neclar care va fi viitorul meu în legătură cu decizia asta, ce ştiu sigur e că am pierdut o groază de prieteni, pe unii i-am lăsat acasă şi pe puţini i-am pierdut aici; am pierdut mulţi ani de independenţă financiară şi o bună parte din sănătatea fizică (despre cea mentală, cu altă ocazie) dar, precum în clişeul care mă face să dau un pumn în dinţii din gura care îl spune (pe clişeu, îl) (still with me? hai că mai e puţin): tot răul spre bine, ai să vezi că va ieşi soarele şi pe strada ta, etc. Dar ce să vezi, tot răul e spre bine, mainly spre binele altora, care beneficiază de experienţa mea, dar probabil într-o oarecare măsură m-au întărit şi pe mine în feluri în care nu voi şti până când nu voi fi testat în privinţa asta.
 
 Concluzie: eu sunt un om simplu, dar am gânduri teribil de complicate. Ceea ce vreau e să am pe cineva care să nu mă lase singur cu gândurile mele. Sper doar să pot să trec peste fobia mea de intimitate intelectuală şi  să găsesc acea persoană, iar ea să nu se sperie când va vedea ce se ascunde în spatele acestei fațade fermecătoare.


* statistic vorbind, 2 din 5 femei cu vârsta între 22 şi 26 de ani se vor identifica în acest paragraf

Jesse: OK, well this was my thought: 50,000 years ago, there are not even a million people on the planet. 10,000 years ago, there's, like, two million people on the planet. Now there's between five and six billion people on the planet, right? Now, if we all have our own, like, individual, unique soul, right, where do they all come from? You know, are modern souls only a fraction of the original souls? 'Cause if they are, that represents a 5,000 to 1 split of each soul in the last 50,000 years, which is, like, a blip in the Earth's time. You know, so at best we're like these tiny fractions of people, you know, walking... I mean, is that why we're so scattered? You know, is that why we're all so specialized?
Celine: I don't know. Wait a minute, I'm not sure... I don't...
Jesse: Yeah, hang on, hang on. It's a, it's a totally scattered thought. It... which is kind of why it makes sense. link

Celine: I've been thinking also about something you said.
Jesse: What's that?
Celine: Just about reincarnation and where all the new souls come through over time. Everybody says they have been the reincarnation of Cleopatra or Alexander The Great. I always want to tell them they were probably some dumb fuck like everybody else. link

 Ştii că aveam un pic de split personality şi vorbeam cu mine însumi. Nu prea îmi dădeam sfaturi, aveam doar un evil imaginary stupid cloned Mihai care mă critica pentru toate prostiile făcute - chiar deunăzi m-a certat după ce un client a trebuit să-mi arate unde să pun vinul pe raft. Un client! era să intru în pământ de ruşine.
 
 La un moment dat am încercat să mă despart de siamezul himeric şi atunci te-am inventat pe tine. Mint, tu deja exişti, dar am încercat să vorbesc cu tine. N-a mers prea bine, pentru că mereu ai o privire rece şi mă cerţi când te contrazic, de-aia mă simt foarte nelalocul meu când greşesc. În schimb, tu n-ai mai plecat, ai rămas prin preajmă.
 
 Din când în când mă trezesc în mijlocul unei activităţi dubioase şi mă gândesc: cum ar fi dacă m-ar vedea ea acum? o întrebare cu siguranţă mult prea serioasă pentru a merita un răspuns, dar orice-aş face, încerc să îmbunătăţesc situaţia, poate poate-aş apărea mai bun, mai mare, mai tare în ochii tăi. Am ajuns până în punctul în care (cultura pop, bat-o vina) învârt braţele în jurul meu să fiu sigur că nu e vreo persoană invizibilă în jurul meu, ca-n Hollow Man.
 
 Şi-apoi mă gândesc că o astfel de viaţă duc toţi, banală, plictisitoare, fart-smelling, belly-rubbing, feet stinking, tuturor ni se întâmplă lucrurile astea. Dar în general eu sunt un om bun, nu? Reciclez sticlă şi plastic, uneori zâmbesc sub mustaţă, îmi sun familia din când în când şi le povestesc despre mine; vreau să citesc, zău că vreau, dar internetul e de vină, nu eu; atunci când e prea mizerie fac curat şi spăl vasele, nu am scheleţi în debara, nu apreciez scat porn sau fucked up shit, îmi iau notiţe despre cum să îmbunătăţesc viaţa mea şi a altora, ştii că mă străduiesc şi din când în când te mai caut - foarte rar, totuşi, pentru că nu-mi face bine. Ştiu că sunt un om bun şi nu mă îndoiesc că, dacă îmi dai târcoale folosind vreo poţiune magică ce te transformă în spirit fără să te pot atinge, te-ai convins de asta deja. Sper totuşi că închizi ochii când mă duc la baie, because that stuff is private!

 Chiar dacă v-am tot minţit că lucrurile merg bine şi mare parte din stresul cotidian a dispărut, încă mai rămâne starea de fond, ca un etern simptom pentru un ipohondru. Starea este caracterizată prin aşteptare, neîncredere, deficit de atenţie şi în general un moral scăzut. Mişcându-mă dintr-un colţ în altul al celulei mele, tot n-am reuşit să găsesc soluţia, dar încep să cred că am nevoie de un tratament şoc pentru a ieşi din cercul vicios.
 
 Pentru acest tratament am nevoie de un instructor strict (catholic school type), o reamenajare a spaţiului de locuit, mult junk food, un scaun confortabil, un monitor mai mare, un pic mai mult timp liber şi o stăpână căreia să-i slujesc drept sclav sexual. Să vă explic!
 
 Procrastinarea e cea mai serioasă problemă. Un fel de-a o combate este ca instructorul/instructoarea să mă lege de un scaun timp de 4 ore pe zi şi să fiu forţat să urmăresc câte două din filmele peste care s-a depus praful digital de-a lungul anului în care le-am tot strâns, 51 la ultima numărătoare. Am încercat de mai multe ori să mă reapuc dar inspiraţia nu m-a lovit până acum - chiar am început trei dintre ele, dintre care Bottle Rocket de vreo 4 ori, dar nu le-am dus până la capăt. M-ar ajuta şi dacă aş avea cu cine să le văd, ceea ce n-o să se întâmple prea curând.
 
 De ce n-am văzut filmele până acum? Pentru că mă deprimă. Însuşi gândul de a începe Breaking the waves, Funny Games sau Solyaris are potenţialul de a mă băga în comă. Fiind imobilizat în faţa ecranului ar rezolva parţial problema, dar ce poţi face după patru ore cu un Mihai deprimat, legat de un scaun? Exact, poţi abuza sexual de el, astfel împuşti doi iepuri dintr-o dată, poţi aplica pe cineva toate fanteziile ascunse fără restricţii, iar Mihai iese din starea de apatie generată de vizionarea filmelor - it's a win-win situation. Primim CV-uri la adresa redacţiei.
 
 Am nevoie de cineva care să mă scoată în fiecare zi din casă la alergat şi preferabil să alerge cu mine, pentru că e al naibii de plictisitor. Cred că perioada în care reuşeam să alerg constant a fost cea mai echilibrată de când mă ştiu aici şi trebuie neapărat să mă reapuc.
 
 Trebuie să călătoresc. Asta ţine numai de mine şi posibilităţile mele, dar tot nu reuşesc să o fac de unul singur, de vreme ce îmi tot spun că e prea aglomerat acum şi să o las pe mai încolo. După cum întrevăd eu problema, din februarie aş putea deveni brusc foarte liber, dacă nu mi-aş mai lua cursuri, dar probabil nu o să se întâmple şi în continuare voi fi prins cu şcoala. Tot ce pot să fac e să încerc să mă rup din rutină şi să mă urc într-un tren către Bruges. Mergi?
 
 Trebuie să renunţ la speranţă. Mi-e teamă de momentul decisiv, până acum am preferat să rămân cu un purice de speranţă, poate poate încă mai ţine la mine, poate nu m-a uitat de tot. Va trebui să pun punct melodramei imaginare cât de curând, pentru a mă putea bucura de celelalte lucruri mişto în viaţă, fie singur, fie cu ea. 

 Ultimul, dar nu cel din urmă cui în sicriul vechiului Mihai este plata datoriilor şi încheierea tuturor poliţelor pe care stau, ca un butoi de pulbere pe Titanic, putea exploda la un moment dat, acum e mult prea târziu, nu mai poate răni pe nimeni. Nimeni nu e mai vinovat de întorsura proastă pe care au luat-o lucrurile decât mine, eu fiind şi singurul care poate reechilibra balanţa. Ştiu ca sună brânzesc, dar cred că zic bine.
 
 Şi nu voi face bilanţul primului sfert de veac până nu voi rezolva lucrurile de mai sus (în privinţa sclavagismului sexual sunt flexibil).