http://www.youtube.com/watch?v=y7UEtWsM1lw#t=01m34s
Cam aşa şi în real life, totul devine o banalitate neînsemnată în economia lumii când îţi dai seama că toate problemele tale emoţionale pot fi rezumate într-o glumă şi că toată lumea, de la începutul lumii, a simţit ce simţi şi tu, după care şi-au reluat existenţa lor banală şi viaţa a continuat neperturbată.
Să nu o iei la mişto?! Să nu-ţi bagi picioarele?
M. voia să aplice pentru joburi în supermarket, pentru care avea nevoie de copii după actul de identitate. A luat bicicleta şi s-a dus în campus, unde xeroxurile sunt mai ieftine. Imediat cum s-a dat jos de pe bicicletă, şi-a dat seama că nu şi-a luat paşaportul de acasă şi n-are la ce să facă copie. După ce-a mai stat în bibliotecă vreo 10 minute căutând un scan după paşaport pe care să îl printeze, a găsit o copie ştearsă, dar nu s-a mulţumit cu ea.
M. s-a dus acasă şi a luat paşaportul, apoi a plănuit un traseu pe la 3 supermarketuri unde să aplice. Când a ajuns acolo şi-a dat seama că s-a dus degeaba în campus (did vs shoulda), pentru că există xeroxuri în fiecare supermarket. În fine, a cerut el un formular şi a început să completeze. Când a ajuns la SOFI number (nr de înregistrare la primărie, atestă că exişti) şi-a dat seama că a uitat numărul acasă, îl avea scris într-o agendă. N-a mai vrut să se întoarcă aşa că după vreo 10 minute de gândire intensă şi-a amintit cam care era numărul şi l-a trecut la ghici (a ghicit). A făcut destule copii de paşaport câte să-i ajungă şi apoi a pornit către următorul supermarket. După 10 metri pe bicicletă şi-a dat seama că a uitat paşaportul în xerox. S-a întors, din fericire nu l-a luat nimeni.
Două zile mai târziu, M. trebuia să adune actele pentru cardul european de sănătate. S-a dus iar în campus (unde printul şi xeroxul e ieftin); avea nevoie de adeverinţă de student, aşa că a trecut pe la International Office şi a cerut una. În drumul spre bibliotecă (300 metri depărtare) şi-a dat seama că a uitat portofelul la International Office. S-a întors şi l-a recuperat - în 5 minute nu apucase nimeni să-l observe. A urmat biblioteca unde şi-a făcut copii după buletin şi a printat cererea pentru card. Apoi s-a dus până în centru, la poştă, de unde să cumpere timbre. A cumpărat tot ce-i trebuie, a făcut şi un pic de pretend shopping în noul magazin H&M Man şi s-a dus spre casă cu gândul că într-o zi o să-şi permită şi el ceva de acolo. În drumul spre casă, a trecut pe la un supermarket să-şi cumpere de mâncare. A cumpănit mult (pentru că era împărţit între ideea de a continua cumpărăturile de austeritate sau să-şi facă de cap cu o prăjitură). Când a terminat, s-a dus la casă, unde a realizat că nu mai are cardul şi nu are cu ce plăti (banii cash fuseseră daţi pe timbre). A crezut că a uitat cardul acasă înainte să plece, şi-a cerut scuze şi s-a repezit acasă să-şi ia cardul (supermarketul era aproape). Cardul nu era nicăieri, M. şi-a adus aminte că a uitat cardul într-un aparat de xerox în campus. Din fericire mai avea nişte bani lichizi prin casă aşa că a putut să se întoarcă la supermarket şi să-şi plătească ce-a cumpărat. S-a întors cu ele acasă, a urcat în cameră, şi-a amintit că a uitat pâinea pe "bancheta" din spate a bicicletei, a coborât s-o ia şi pe-aia, a despachetat tot şi s-a repezit iar spre campus, unde a avut noroc să-şi recupereze cardul de la paznicul de gardă care se ocupă cu aşa ceva.
Într-o perioadă destul de lungă, cât am avut eu mult timp liber la dispoziţie, am colecţionat bloguri de design, web, tehnologie, tutoriale, etc. Pe lângă temele specifice, se mai găsea un subiect recurent pentru mulţi din targetul site-urilor/blogurilor, anume productivitatea, strâns legată de procrastinare. Eu, în tot acest timp, mă tot hrăneam cu iluzii alergând după iepuri în cinci direcţii şi luând-o şi pe două arături. Ceea ce discutau acolo nu era pentru mine, era vorba despre creşterea productivităţii pentru oameni care au ce face, angajaţi, oameni creativi (sau nu) de a căror muncă depinde succesul unui proiect. Pe lângă faptul că citeam sfaturi de genul: curăţă-ţi biroul, elimină distracţiile, mi-am instalat până şi o aplicaţie de monitorizare a productivităţii (which is pretty cool, akshully), dar toate astea nu mi se adresează mie. Eu sunt un student sărac lipit care studiază part-time pentru că încearcă să-şi elibereze programul în avans pentru jobul pe care nu reuşeşte să-l găsească şi, într-o încercare patetică de a-mi umple timpul cu productivitate finită în bite-size chunks, încercam să pătrund în lumea designului (creativitate), web design (tehnologii necunoscute mie), grafică şi photoshop (complet paralel) dar şi fotografie şi cooking. După cum spuneam, alergând după mulţi iepuri fără să-mi fie foame, dar un fel de vânător cu un deficit sever de atenţie, începând prin a alerga animalele şi sfârşind prin a mă holba ore întregi la crengi şi scorburi (Facebook şi Twitter).
Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ies dracului din pădure. Am închis Facebook şi am dezactivat Echofon (care era cel puţin la fel de rău ca FB), chestii care au lăsat un gol mare, uneori mă trezesc cu mouse-ul în mână fără direcţie. Am renunţat la multe chestii inutile (dura câteva ore să citesc un reader după 2 zile de inactivitate) şi aşa mi-am eliberat o bună parte din timp. Momentan nu am nici o obsesie pentru vreun serial deci sunt safe până la următoarea recidivă, urmăresc 3 chestii în fiecare săptămână când apar, ceea ce nu îmi răpeşte prea mult timp.
Şi acum iată-mă într-o poziţie ciudată, mult timp la dispoziţie, puţină şcoală şi deloc bani, ce să fac? Încă nu am reuşit să rezolv problema asta. Titlul ar putea foarte bine să aibă un semn de întrebare la final, pentru că toată chestiunea e departe de a fi realizată. Sunt totuşi câteva lucruri pe care le-am pus pe roate:
- merg la sală. Numai până la sfârşitul lunii ăsteia, dar lucrurile sunt în mişcare şi presimt că voi alerga destul de des încercând să ajung la un număr de kilometri alergaţi format din două cifre până anul viitor (cu 2 în faţă).
- m-am înscris la cursul de olandeză pentru imigranţi, desigur că asta s-a întâmplat acum vreo două săptămâni şi un eventual răspuns se lasă aşteptat. Odată ce (dacă?) voi fi acceptat, cursul ar trebui să-mi ocupe un timp considerabil sub formă de 7-8 ore cursuri săptămânal şi încă ceva lucru acasă.
- din când în când găsesc câte un anunţ de job prin oraş, pe la şcoală la aviziere, pe net. Iau frumos anunţul şi îl disec câteva zile până când sunt destul de stabil emoţional încât perspectiva clară a unui refuz nu mă mai deranjează şi aplic. Mai des surfez site-uri ale agenţiilor de recrutare (despre care ştiu că nu mă acceptă) dar aplic oricum la unele poziţii low-level pentru care sunt potrivit. Şi alte chestii similare.
- încerc să fiu realist în privinţa lucrurilor pe care le pot învăţa şi momentan am început să investighez Ruby on Rails (da, direct RoR, fără să mă încurc cu Ruby, care între noi fie vorba e un limbaj complet nou pentru mine - ce să mai, sunt şmecher). Nu că aş fi expert în Java, dar la cât de puţin motivat sunt eu să lucrez din proprie iniţiativă, simplul fapt că după câteva zile n-am renunţat mi se pare remarcabil.
- partea bună în a fi unemployed e că toate lucrurile care pentru un om ocupat ar părea procrastinating sunt lucruri "de făcut" pentru mine. De aceea lista mea de "to do" este nelipsită, conţinând lucruri esenţiale precum "reparat sonerie", "dezgheţat frigider", cumpărat lanţ bicicletă", lucruri care îţi dau o oarecare satisfacţie, mai ales dacă le tai de pe lista după muuult timp.
Totuşi, toate lucrurile pe care le-am înşirat se împotmolesc mereu în mlaştina de lene care mă-nconjoară. Încerc să-mi dezvolt un sistem de a fi mai activ în fiecare zi, momentan încerc să-mi fac o listă zilnică având toate activităţile programate şi durata. Asta durează de câteva zile şi încă n-am deraiat prea rău, dar simt că nu e destul de bun. Voi aveţi un sistem mai performant pentru a face lucruri "utile", orice ar însemna ele pentru voi?
Offtopic: am căutat să schimb tema blogului dar nu am găsit nimic satisfăcător, ceva care să-mi dea aceeaşi senzaţie de wow la prima vedere. Totuşi, cred că ar trebui să schimb ceva şi aici veniţi voi cu ideea: ce i-ar mai trebui blogului la categoria Utile, de ce îmbunătăţiri are nevoie? Eu nu cred în chestii precum butoane de Tweet this, dar voi sunteţi clienţii! şi eu trebuie să joc după cum fluieraţi voi out-of-tune. Serios, băgaţi critici.
Do you have any experience with gym equipment? m-a întrebat tipa. Păi, acum câţiva ani, într-o vară când mă plictiseam, m-a luat Copac la sală o lună de zile şi mă punea să împing 20 de kile la piept (20x2+bara). Acolo n-aveau decât vreo două aparate şi restul erau free weights. Mirosea a bărbat împuţit mai mult decât mi-am dorit vreodată să aflu cum miroase un bărbat împuţit. După o lună m-am plictisit şi nimic nu s-a schimbat, am rămas acelaşi slăbănog de 79 de kile.
Enter summer 2010, când primele 35 de ore de muncă fizică prestate m-au lăsat cu sechele şi o febră de vreo 3 zile, ceea ce eu credeam că e the worst you can get. Căutând săli de fitness în oraş, am descoperit FitnessFirst, localizată la o învârteală de roată de mine, chiar în incinta stadionului, unde primele două luni erau gratuite. Sărăntocului din mine i-a surâs ideea şi am avut parte de o "zi" introductivă în care o domnişoară foarte amabilă mi-a prezentat sala şi programul şi sistemul general foarte bine pus la punct (excelent, aş putea spune) în care instructorii fac group workouts la fiecare jumătate de oră, chestii la care participă majoritar femeile (şi se holbează majoritar bărbaţii). Eu, venit din junglă, mă miram că există duşuri (cu gel de duş!) şi vestiare şi foarte multe aparate de cardio, să fie pentru toată lumea, şi saună, dar şi dvd-uri (!) de închiriat gratis. Am avut parte şi de o primă lecţie gratuită în aparate de cardio, core training şi strength. Cool.
Strength training, din păcate, a însemnat trecerea în revistă a 7-8 aparate, destul de bune ele, pentru fiecare grup major de muşchi din corp: piept, biceps, triceps, umeri, spate, abdomen... Fiind începător am fost foarte obedient şi timp de 4-5 săptămâni n-am făcut decât ce m-a învăţat tipul, lucrând juma de oră la aparatele pe care le ştiam şi atât. Într-o zi m-am gândit să învăţ cum să folosesc free weights, acolo unde îi vedeai mereu pe negrii musculosi şi pe blonzii cărămizii (făcuţi că o cărămidă, da?) şi să încep să lucrez serios, că nu se schimbase nimic. Am fost foarte norocos să găsesc site-ul http://www.exrx.net/Lists/WorkoutMenu.html, de unde mi-am scris toate exerciţiile care mi-au surâs pe copiuţe şi m-am dus la sală.
Ce-a urmat a fost o febră musculară adevărată, cu braţe pe care nu puteam să le întind pentru că nu-mi permiteau bicepșii, cu fese de parcă-aş fi fost injectat cu patru doze de penicilină, cu un mers de recent dezvirginată şi cu muuult somn.
Long story short, am vrut doar să înşir realizările mele de când merg la sală. În primul rând am găsit ceva ce-mi place, cu care să-mi pot ocupa timpul şi care să fie (foarte) util - păcat că nu-mi mai permit. Apoi, am slăbit multe kilograme şi intru în pantaloni pe care i-am cumpărat în primele săptămâni de muncă (chiar înainte de explozia lipidică). Am pus muşchi şi acum arăt ca niciodată, pentru că până acum trecusem direct de la slăbănog la supraponderal, n-am fost niciodată "bine". Mai am puţin şi o să fiu "foarte bine".
Ultima şi cea mai de preţ realizare e că mi-am intrat în formă. Prima dată când am încercat să alerg a fost tragic, a trebuit să mă opresc după 5 minute. Următoarele dăţi nu s-a schimbat mare lucru, decât că am început să perseverez, alternând viteza cu mers la pas (am învăţat de la Irina). Acum pot spune cu mândrie că, încălzit corespunzător, aş putea face 10 kilometri (cu pauze) pe bandă. Normal, mai am mult de lucru, dar sunt mulţumit de rezultatul intermediar.
Visul meu de a alerga un maraton e mai aproape.
Nu are sens să schimbi ceva dacă totul merge bine, nu? Şi totuşi unii o fac, pentru că nu ştiu să aprecieze ce au.
A fost odată un student care locuia în cămin. Stătea bine şi nu se gândea să plece, pentru că plătea foarte puţin pe întreţinere. Avea un job destul de bine plătit şi destul de stabil, cu foarte mult potenţial de creştere. Însă el nu era mulţumit. În camera de cămin era înghesuit cu alţi studenţi şi devenea sufocant, chiar dacă nu trăise niciodată de unul singur pentru a face diferenţa. La muncă, şeful nu prea îi dădea de lucru şi se plictisea enorm; a ajuns să îi displacă slujba şi statul degeaba câteva ore pe zi aşa că şi-a dezvoltat un obicei prost de a freca menta pe internet, obicei care i-a intrat în sânge şi cu care se luptă până în ziua de azi. Ar fi putut să fie autodidact şi să înveţe multe lucruri interesante dar nu era destul de motivat, pretinzând că are nevoie de îndrumarea unui mentor. Făcea în fiecare zi o oră pe drum către muncă şi a început să urască rutina de birou şi sculatul de dimineaţă, dar mai ales, mai ales drumul împuţit pe acelaşi traseu către acelaşi loc urât din acelaşi oraş pe care începuse să îl deteste, tocmai pentru că nu putea ieşi dintr-un cerc vicios în care prinsese viteză (unghiulară). Pentru că avea prea mulţi bani, s-a gândit să facă rost de şi mai mulţi, aşa că a făcut un card de credit şi a început să consume din el şi nu l-a mai acoperit niciodată. Caz clar de nefericire egoistă.
Ce-ar fi putut face studentul nostru pentru a-şi orândui viaţa şi a descoperi iarăşi plăcerea de-a trăi? În primul rând ar fi putut merge la un medic pentru a afla de ce nu mai are energie pentru nimic în afara orelor de muncă. Nişte somn n-ar fi stricat nici el. Ar fi putut cunoaşte o fată drăguţă din afara cercului de prieteni cu care să o ia de la zero, în loc să lingărească după ciorbe reîncălzite şi deserturi lăsate-n soare. Ar fi putut să îşi folosească timpul nealocat de la muncă pentru cauze mai nobile cum ar fi aprofundarea unor lucruri pe care (s-a dovedit mai târziu) nu le ştia. Pentru combaterea stării de apatie, ar fi trebuit să-şi găsească un hobby drăguţ cum ar fi fotografia (şi să exerseze) sau să se implice într-o organizaţie non-profit precum EcoAssist care i-ar fi putut oferi satisfacţiile personale după care tânjea într-atât. Ar fi putut petrece mai mult timp cu prietenii ieşind în oraş, în cluburi, ieşind din oraş, descoperindu-şi ţara pe care nu o cunoştea nici cât negru sub unghie. Ar fi putut să economisească bani pentru zile negre, chiar dacă nimeni nu putea prevesti venirea crizei economice. Cu banii economisiţi ar fi putut face excursii memorabile prin Europa, fără fiţe, doar un rucsac şi mult entuziasm. Dar entuziasmul era lipsă.
În schimb, studentul a împrumutat cu dobândă un rezervor de aer, şi-a legat nişte pietre de moară de picioare şi s-a aruncat în lac doar cu o frânghie, zicându-şi: Pot să îmi ţin respiraţia şi să mă târăsc afară din lac înainte să mi se termine aerul?
Într-o săptămână ce a intrat în istorie şi i-a lăsat pe biologi mască, întreaga cultură globală de tutun a fost extirpată de pe faţa Pământului de un virus misterios. Autorităţile au descoperit că virusul a fost sintetizat în laborator de un individ de cetăţenie română adus la pragul nebuniei de către fumătorii din jurul său. Acesta a cauzat pierderi materiale de sute de miliarde de dolari şi pierderi în locuri de muncă de ordinul a câteva milioane, de la cultivatorii care îşi hrăneau familia din asta şi până la marile companii de tutun care încă nu au emis comunicate de presă, pentru moment bazându-se pe stocurile personale. Unul din cei mai respectaţi medici chirurgi din Statele Unite a fost citat spunând: "Mi-au luat pâinea de la gură. Dar nu-mi pare rău". Încă nu se ştie ce-a vrut să spună cu asta.
O veste de asemenea anvergură a scindat presa în două. Marea majoritate a deplâns pierderea unei familii de plante şi impactul pe care l-a avut asupra economiei globale, însă foarte puţini au pictat un tablou al viitorului nu prea îndepărtat, în care lumea ar rămâne fără ţigări. Ce ar face, s-au întrebat televiziunile, ziarele şi blogurile. Cu ce va fi înlocuit tutunul? Cu siguranţă nu poate fi lăsat un gol, 1.22 miliarde de oameni nu îşi vor găsi brusc o nouă ocupaţie pentru pentru cele câteva ore petrecute zilnic cu ţigara în mână. Marijuana fiind ilegală, opiumul la fel, cannabisul idem, lumea se tot întreba ce va urma. Un singur ziar de provincie, pentru câteva mii de oameni, a publicat un articol lăudând iniţiativa nebunului şi prevestind că speranţa mondială de viaţă va creşte iar oamenii vor fi mai sănătoşi per total. Autorul articolului a fost concediat de la Viaţa Liberă după ce s-a aflat că era prieten din copilărie cu făptaşul "crimei secolului", după cum fusese numită.
Oamenii au avut reacţii diferite, toate implicând grade diferite de stupoare. Militanţii anti-tutun s-au bucurat în linişte, cel mult au dat o petrecere cu nişte suc şi bere într-un subsol, pentru că, la urma urmei, rămânea impactul financiar. Nimeni nu s-a bucurat pe străzi de frică să nu fie luat la bătaie de un grup de fumători irascibili.
Nimeni n-a putut împiedica explozia preţurilor stocului rămas. Tutunul a devenit o marfă de contrabandă de lux. Aproape instant toate cartuşele rămase au fost cumpărate de cei mai bogaţi oameni ai planetei, care şi-au făcut provizii pentru a le ajunge o viaţă. Cei din conducerea companiilor au încasat banii şi-au fugit pe unde au apucat. Până să se dezmeticească oamenii de rând, aproape că nu mai existau ţigări. Ar fi făcut şi revolte, doar că nu mai era nimic de furat. Printre țările cele mai puțin afectate s-au numarat Olanda, UK și surprinzător Jamaica.
Despre fumători, se poate spune că au primit vestea cu bine. Adolescenţii şi puştii teribili au găsit repede alte lucruri cu care să-şi afirme rebeliunea, opium, cannabis şi, bineînţeles, cânepă. Fumătorilor înrăiţi nu le-a picat prea bine. Unii dintre ei plănuiau să renunţe de ani de zile şi eşuaseră în câteva rânduri, aşa că şi-au spus: Dacă nu acum, când? În săptămânile de după "incident", parcurile erau neîncăpătoare de indivizi care îşi epuizau frustrările cu 15 minute de alergat şi 10 de tuşit. Încet încet, şi-au revenit. Au fost şi unii ajunşi la marginea facultăţilor mintale: oameni mergând zi de zi pe stradă din om în om, cerând o ţigară, implorând, plângând. După două-trei luni şi-au revenit şi ei, dar au rămas cu sechele pe viaţă. Vama Veche n-a mai fost niciodată la fel.
Vinovatul pentru toate aceste fapte a primit într-o zi o vizită în închisoare. Era o fostă prietenă din tinereţe, fumătoare înrăită, motivul pentru care el dezvoltase virusul - voia să o ajute. S-a uitat la el timp de 5 minute fără să spună nimic, apoi a plecat.
Două zile mai târziu, a fost găsit mort în celula lui, fusese otrăvit.
Când am aterizat eram îmbrăcat în costum. Proastă idee, pentru că la 25-30 de grade câte erau (eu aveam două perechi de pantaloni, longstoryaskmelater) de la Băneasa până la Shopping City unde am reuşit să mă schimb m-am udat mai rău ca o virgină cu două degete-n plus.
Am descoperit că oamenii au descoperit că eu nu mai vorbeşte bine româneşte, dragă, de fapt am accent de om care a trăit "afară" şi îi e greu cu româna, şi-o reaminteşte. Meh.
Iniţial m-am dus la plimbare de la gară până în Romană şi îmi amintesc că îmi plăcea drumul ăsta, cu toată Griviţei care e cum cred că ştiţi şi unii dintre voi. A fost chiar plăcut şchiopătând pe lângă traficul înfiorător din centru, îmi era dor de aglomeraţie. Apoi s-a făcut sâmbătă dimineaţă şi eu am traversat tot Militariul şi mi s-a făcut silă de toţi bătrânii (puteţi să mă judecaţi) şi de traficul înfiorător care era şi atât de mult mi-aş fi dorit o bicicletă să bat cei câţi kilometri or fi fost, dar nu se putea, şi transpiram, mi se făcea rău, mi se făcea dor şi voiam să fiu în altă parte, numai acolo nu. Da, aici chiar sunt snob.
Nu-mi place şantierul care se numeşte Bucureşti (nu credeam că poate fi mai rău decât atunci când am plecat, m-am înşelat) dar îmi place cum arată podul de la Grozăveşti. În schimb toată schela asta uriaşă mi-a cauzat mustrări de conştiinţă. În prima zi m-au oprit două tipe care întrebau unde e IDM, eu le zic să meargă înapoi şi să treacă prin pasaj la Basarab, pe la metrou. Două zile mai târziu, încercând să trec eu însumi, aflu că gura de metrou care ducea la pasaj era închisă, puteai să intri prin altă parte dar trebuia să consumi o călătorie să intri. O vai de săracele fete, le-am zis prost. Alte trei zile mai târziu, mergând la autogara IDM, am dat peste o altă gură de metrou Basarab care, surpriză, chiar ducea la pasaj, whatdyaknow. Concluzia e că oamenii întreabă de direcţii pe oricine pare a avea habar de încotro merge, iar eu mereu am un mers grăbit către încotro m-aş îndrepta, chiar dacă nu ştiu unde. Am fost întrebat de direcţii în fiecare zi. Mi s-a întâmplat şi în Utrecht.
Dacă vi se pare că shaormele în Bucureşti nu sunt destul de picante, trebuie să parcurgeţi următorii paşi: a) se bea bere cu vin la Fabrica. b) se acontează serviciile unui anume Alexandru Dimofte, număr de telefon la cerere, c) se merge la shaormeria din Dristor, d) se înmânează banii susnumitului domn Dimofte întru cumpărarea unei shaorme de pui, atât, nu picantă, doar de pui. Rezultatul va fi că domnul Dimofte fie va convinge personalul shaormeriei să îţi supraîncarce lipia cu ardei foarte iuţi (40+ bucăți) fie, variantă mai puţin plauzibilă, domnul Dimofte deţine o rezervă personală de ardei iuţi pe care îi poate întrebuinţa la cerere pentru satisfacerea de curiozităţi culinare. Procedaţi la a mânca shaorma respectivă apoi relaxaţi-vă în următoarele zile cât timp toţi prietenii răspândesc vestea
despre-un crai de la apus
care nu a fost răpus
nici de-o pungă de ardei,
că să moară-n ciudă ei.
Hei hei!
În Benelux e mişto să mergi cu trenul, mie mereu mi-a plăcut drumul Bruxelles Utrecht şi invers. Aşa de mult, încât am luat autocarul pentru o economie de 10-15 euro. Diferenţa a fost în detalii olfactive şi de familiaritate. Voi ştiaţi că în autocare internaţionale se descalţă doar acei oameni care şi-au pierdut temporar simţul olfactiv? Bomboana de pe tort au fost şoferii (era un super-erou şi un side-kick) care nu vorbeau engleză (nici olandeză? nici franceză? wtf, cursa era Amsterdam Paris) dar vorbeau cu spor spaniola cu toţi pasagerii crezând că e limbă de circulaţie universală. Au încercat să intre pe sens opus pe o stradă în Utrecht şi s-au pierdut în Antwerpen.
Am mai fost în Belgia cu alte zboruri dar n-am petrecut niciodată destul de mult timp în aeroport cât să descopăr că bărbaţii se pupă. În zona Bruxelles Charleroi se practică un singur obraz şi, apparently, doar între bărbaţi.
Îmi trebuie nişte experienţă în zboruri de noapte şi dimineaţă. Am plecat (îmbrăcat în costum, nu ştiu la ce mă gândeam) crezând că o să mă întind pe un scaun şi o să dorm în noaptea respectivă, în schimb am descoperit că sunt mic copil pe lângă profesioniştii care şi-au adus saci de dormit şi ştiau exact unde să se poziţioneze ca să nu fie călcaţi în picioare. Zic asta deoarece, pe la 4, uitându-mă la un serial, ridic capul la jumătatea episodului şi descopăr că sunt blocat din toate direcţiile pentru că deja se făcuseră cozi la trei birouri de check-in. A trebuit să văd încă un episod până să pot să-mi fac loc prin mulţime.
Am dat multe ture pe la baie, din motivele obişnuite şi din altele, de vreme ce mi-am tot scos şi rearanjat bagajul. Cred că e tipic pentru mine să mă duc la aeroport cu două bagaje de mână când zice clar UN SINGUR BAGAJ DE MÂNĂ. Am scos un iepure din joben/bagaj şi până la urmă am făcut din două unul şi am trecut. Dar ideea mea în paragraful asta era că băile din aeroportul ăla put ca naiba.
Un ultim sfat de la mine pentru tine fără număr chikalakachichicha este că nu ai niciodată prea multă mâncare când petreci noaptea în aeroport. Nu uita asta, flamandule!
