Expat Mish Blog
I don't hate people, I just feel better when they aren't around

 Când am aterizat eram îmbrăcat în costum. Proastă idee, pentru că la 25-30 de grade câte erau (eu aveam două perechi de pantaloni, longstoryaskmelater) de la Băneasa până la Shopping City unde am reuşit să mă schimb m-am udat mai rău ca o virgină cu două degete-n plus.
 
 Am descoperit că oamenii au descoperit că eu nu mai vorbeşte bine româneşte, dragă, de fapt am accent de om care a trăit "afară" şi îi e greu cu româna, şi-o reaminteşte. Meh.
 
 Iniţial m-am dus la plimbare de la gară până în Romană şi îmi amintesc că îmi plăcea drumul ăsta, cu toată Griviţei care e cum cred că ştiţi şi unii dintre voi. A fost chiar plăcut şchiopătând pe lângă traficul înfiorător din centru, îmi era dor de aglomeraţie. Apoi s-a făcut sâmbătă dimineaţă şi eu am traversat tot Militariul şi mi s-a făcut silă de toţi bătrânii (puteţi să mă judecaţi) şi de traficul înfiorător care era şi atât de mult mi-aş fi dorit o bicicletă să bat cei câţi kilometri or fi fost, dar nu se putea, şi transpiram, mi se făcea rău, mi se făcea dor şi voiam să fiu în altă parte, numai acolo nu. Da, aici chiar sunt snob.
 
 Nu-mi place şantierul care se numeşte Bucureşti (nu credeam că poate fi mai rău decât atunci când am plecat, m-am înşelat) dar îmi place cum arată podul de la Grozăveşti. În schimb toată schela asta uriaşă mi-a cauzat mustrări de conştiinţă. În prima zi m-au oprit două tipe care întrebau unde e IDM, eu le zic să meargă înapoi şi să treacă prin pasaj la Basarab, pe la metrou. Două zile mai târziu, încercând să trec eu însumi, aflu că gura de metrou care ducea la pasaj era închisă, puteai să intri prin altă parte dar trebuia să consumi o călătorie să intri. O vai de săracele fete, le-am zis prost. Alte trei zile mai târziu, mergând la autogara IDM, am dat peste o altă gură de metrou Basarab care, surpriză, chiar ducea la pasaj, whatdyaknow. Concluzia e că oamenii întreabă de direcţii pe oricine pare a avea habar de încotro merge, iar eu mereu am un mers grăbit către încotro m-aş îndrepta, chiar dacă nu ştiu unde. Am fost întrebat de direcţii în fiecare zi. Mi s-a întâmplat şi în Utrecht.
 
 Dacă vi se pare că shaormele în Bucureşti nu sunt destul de picante, trebuie să parcurgeţi următorii paşi: a) se bea bere cu vin la Fabrica. b) se acontează serviciile unui anume Alexandru Dimofte, număr de telefon la cerere, c) se merge la shaormeria din Dristor, d) se înmânează banii susnumitului domn Dimofte întru cumpărarea unei shaorme de pui, atât, nu picantă, doar de pui. Rezultatul va fi că domnul Dimofte fie va convinge personalul shaormeriei să îţi supraîncarce lipia cu ardei foarte iuţi (40+ bucăți) fie, variantă mai puţin plauzibilă, domnul Dimofte deţine o rezervă personală de ardei iuţi pe care îi poate întrebuinţa la cerere pentru satisfacerea de curiozităţi culinare. Procedaţi la a mânca shaorma respectivă apoi relaxaţi-vă în următoarele zile cât timp toţi prietenii răspândesc vestea 
 despre-un crai de la apus 
 care nu a fost răpus 
 nici de-o pungă de ardei, 
 că să moară-n ciudă ei.
 Hei hei!

 

 În Benelux e mişto să mergi cu trenul, mie mereu mi-a plăcut drumul Bruxelles Utrecht şi invers. Aşa de mult, încât am luat autocarul pentru o economie de 10-15 euro. Diferenţa a fost în detalii olfactive şi de familiaritate. Voi ştiaţi că în autocare internaţionale se descalţă doar acei oameni care şi-au pierdut temporar simţul olfactiv? Bomboana de pe tort au fost şoferii (era un super-erou şi un side-kick) care nu vorbeau engleză (nici olandeză? nici franceză? wtf, cursa era Amsterdam Paris) dar vorbeau cu spor spaniola cu toţi pasagerii crezând că e limbă de circulaţie universală. Au încercat să intre pe sens opus pe o stradă în Utrecht şi s-au pierdut în Antwerpen.
 
 Am mai fost în Belgia cu alte zboruri dar n-am petrecut niciodată destul de mult timp în aeroport cât să descopăr că bărbaţii se pupă. În zona Bruxelles Charleroi se practică un singur obraz şi, apparently, doar între bărbaţi.
 
 Îmi trebuie nişte experienţă în zboruri de noapte şi dimineaţă. Am plecat (îmbrăcat în costum, nu ştiu la ce mă gândeam) crezând că o să mă întind pe un scaun şi o să dorm în noaptea respectivă, în schimb am descoperit că sunt mic copil pe lângă profesioniştii care şi-au adus saci de dormit şi ştiau exact unde să se poziţioneze ca să nu fie călcaţi în picioare. Zic asta deoarece, pe la 4, uitându-mă la un serial, ridic capul la jumătatea episodului şi descopăr că sunt blocat din toate direcţiile pentru că deja se făcuseră cozi la trei birouri de check-in. A trebuit să văd încă un episod până să pot să-mi fac loc prin mulţime.
 
 Am dat multe ture pe la baie, din motivele obişnuite şi din altele, de vreme ce mi-am tot scos şi rearanjat bagajul. Cred că e tipic pentru mine să mă duc la aeroport cu două bagaje de mână când zice clar UN SINGUR BAGAJ DE MÂNĂ. Am scos un iepure din joben/bagaj şi până la urmă am făcut din două unul şi am trecut. Dar ideea mea în paragraful asta era că băile din aeroportul ăla put ca naiba.
 
 Un ultim sfat de la mine pentru tine fără număr chikalakachichicha este că nu ai niciodată prea multă mâncare când petreci noaptea în aeroport. Nu uita asta, flamandule!
 

 

 Este linkul cel mai accesat pe calculatorul meu în ultima vreme, tot căutând filme şi răsfoind zeci de pagini în căutarea unui film distractiv pentru seară (sau după-amiază, sau noapte). Mă trezesc mereu vizionând chestii ieftine, popcorn-ready, pentru că, după cum unii dintre voi ştiu, nu e uşor să trăieşti o vară întreagă izolat şi să-ţi păstrezi integritatea mintală, trebuie să ai parte constant de filme uşoare care să nu-ţi solicite intelectul în timp ce te hlizeşti la glume proaste cu virgini, zombie, creaturi slinoase, super-eroi născociţi de junkies, două ore de împuşcături sau Jason fucking Statham.
 
 Singurul motiv pentru care scriu despre metoda mea preferată de a pierde timpul este împlinirea vârstei fragede de 1000 de filme, ceea ce mi-a oferit o satisfacţie deosebită (la mare concurenţă cu ploile de afară şi untul de arahide). Chiar dacă m-am cine-prostituat în ultima vreme, după părerea snobilor, astfel de filme nu-mi par plăceri vinovate ci distracţie pură, plus că am văzut şi filme mişto cum ar fi Mary and Max, Gone Baby Gone, Dummy, Lars and the real girl, 3:10 to Yuma, sau filme presupus clasice pe care le-am găsit a fi supra-evaluate, A Clockwork Orange, Waking Life, Primer sau Dr. Parnassus.
 
 În încheiere, aş dori să vă prezint cele câteva filme pe care n-am reuşit să le duc la bun sfârşit (pe unele doar le-am început şi eram să mor de plictiseală, nu din cauza filmului ci pentru că sunt o floare delicată), anume Synecdoche, NY, Syriana, Adventureland, Bottle Rocket şi Wall Street.
 
 Ca PS, pentru că-mi sunteţi simpatici (nu tu), iată şi filmele cu care mă chinui de un car de ani, pentru care sunt convins că am nevoie de companio(a)n(a) pentru vizionare, că altfel nici în vecii vecilor n-am să am răbdare: din nou Syriana, Babel, Breaking the waves Dogville Dancer in the dark, Full Metal Jacket şi Platoon, Persepolis şi Waltz with Bashir, Solaris, Confessions of a dangerous mind, Paranoid park şi Pi, The Reader şi The Savages, Wendy and Lucy *exhale* şi astea au fost cele mai importante.
 
 Nu vreau sfaturi despre ce să NU văd, mai mult strică decât ajută. 

 

 Pentru că eviţi o grămadă de căcaturi.
 
 Dacă eşti prea prietenos, s-ar putea ca într-un final să fii obligat să suporţi nişte oameni de care n-ai chef şi vei răbufni la momentul nepotrivit. Asta va jigni omul, el se va declara rănit şi te va băga în pizda mă-tii. Din momentul ăla o rupi cu persoana şi rămâi în aceeaşi situaţie ca înainte de a-l cunoaşte dar cu o tonă de resentimente şi nervi. Nu mai bine stăteai în banca ta?
 
 Dacă eşti prea serviabil, lumea va profita de bunătatea ta. "Always borrow money from a pessimist, he won't expect it back" e foarte adevărată. Într-un final, vei rămâne cu o gaură în finanţe sau mai rău, datorii for ever and ever, în urma cărora oricum nu vei mai vorbi cu cel care-ţi datorează bani. Ai fi putut ţine banii pentru tine, motivând că nu ai de împrumutat, ceea ce ar fi fost adevărat!
 
 Dacă te apuci să scrii pe blog chestii ca cum se află aici, încet încet se vor găsi femei masochiste care, din câte am înţeles, au o pasiune pentru broken little boys cu probleme comportamentale şi citesc fascinate aventurile închipuite ale unui introvertit pseudo-social care-şi aşterne gândurile pe internet în loc să spună ce are de spus în faţă. Toate se vor regăsi în cuvintele pe care uneori (noaptea, cu cola şi filme) reuşesc să le materializez şi ele nu, iar apoi, simţindu-se conectate la nivel spiritual, te vor adăuga pe messenger dorind să te cunoască mai bine. Fireşte, după ce apucă să guste deviatiunile minţii şi labirinturile emoţionale în care mă pierd, lucruri care în fond şi la urma urmei contribuie la esenţa spiritului care produce toate textele de pe blogul ăsta, magia se destramă şi emoţiile se diminuează, rezultând într-o răcire iremediabilă a unor relaţii care n-au existat niciodată, înainte de a mă cunoaşte în persoană. Scutirea de aceste scenarii n-ar scădea nimic din totalul care sunt, decât poate nişte frustrări.
 
 Statistic vorbind, cu cât mai multe prietene de sex feminin ai, creşte şi probabilitatea de a fi pus într-o situaţie penibilă de a explica uneia faptul că nu eşti interesat de o relaţie la momentul respectiv (relaţie, toate vor relaţie, nici una nu vrea sex, frate!). Mai rău e când nu te poţi controla în a te îndrăgosti de o tipă cu care te înţelegi bine şi sunteţi prieteni, toate bune şi frumoase, dintr-o dată te loveşte şi tu nu poţi să faci nimic decât să mărturiseşti, lucru care va precipita căderea castelului din cărţi de joc. Partea bună în tot paragraful ăsta e că după ce te arzi de câteva ori devii imun şi nu te mai ambalezi la prima gagică cu ochi de cărbune şi cu sâni mari. Dar tot ai pierdut nişte prieteni.
 
 Cred că în general less is more, asta va fi deviza mea de acum încolo.

 

Când o să-ţi simt braţele în jurul gâtului meu şi îmi vei spune "Te iubesc", când te voi ţine de mână şi vei fi a mea, voi şti că toată viaţa mea de până atunci a fost cel mai bun şir de decizii posibile pentru că nici o altă combinaţie nu m-ar fi adus la tine, fiecare greşeală, fiecare moment penibil, toate rănile şi momentele de singurătate cruntă m-au adus aici. Din acel moment orice decizie capătă o minimă importanţă pentru că nimic nu poate schimba faptul că am tot ceea ce mi-am dorit vreodată, lucru pe care mi-l voi întipări adânc în minte şi-l voi putea revedea în cel mai mic detaliu, ca în film. Şi dacă acel moment nu va veni, dacă voi îmbătrâni cu singurul mare regret, voi şti că te-am pierdut atunci la intersecţie, între două răsuflări şi un sărut. 
 
 Dar, pentru că nu voi afla vreodată dacă deciziile mele au fost dezastruoase sau doar un rău predestinat, va trebui să te aştept până la sfârşitul vieţii, când va fi prea târziu. Încercând să evit situaţia, voi mima un pragmatism pe care într-adevăr nu îl vezi mereu în filme şi voi stabili limite realiste pentru împlinirea aşa-zisului destin, răspunzând la întrebarea "Când e prea târziu?" prin multe ciorne numerice, câteva gânduri nerealiste şi varianta finală "Când am să te uit". Ceea ce, ironic, încerc să fac chiar acum.
 
 
 Lungă introducere pentru o simplă recomandare de film. Mr Nobody.

 

 Unii au auzit de la mine că atunci când eram mic îmi doream să fiu hamal în port. Am restrâns aria de căutare la Guy de Maupassant, Count of Monte Cristo şi Jules Verne ca posibile surse de inspiraţie. Şi bineînţeles mai era şi tata, care m-a luat de două ori la Sulina şi a fost uber şmechereală, am prins şi singurii mei peşti atunci.
   Fiind hamal avea o caracteristică esenţială, era o muncă extrem de fizică. Făcând ceva pe bani care să nu implice efort intelectual şi dezvoltându-ţi musculatură într-atât cât să arăţi ca Van Damme, doar de la cărat saci (atât, chintesenţa era căratul sacilor de diverse mărimi) m-a fascinat şi m-a urmărit până în anii de facultate când mă rugam de Monica să mă lase să-i car bagajele, să mai fac şi eu nişte muşchi.
   
 Ei bine, dragii moşului, închipuiţi-vă bucuria mea când am găsit un job pe care m-aş hazarda să-l numesc ideal, dacă nu măcar foarte potrivit. Am 24 de ani, am o pregătire de inginer care nu mi-a folosit niciodată, o experienţă de programator pe care n-o pot exploata şi absolut nici un sens al direcţiei. Sunt într-o ţară străină cu datorii mari peste tot pe unde am fost, fără siguranţă pentru ziua de mâine. Eu-nu-ştiu-ce-să-fac-în-viaţă, dar n-o să dezbatem asta acum. În tot stufărişul ăsta, printre toate orăcăielile fără sens şi după tot înotul câinesc de anul ăsta, am reuşit să dau de o insuliţă liniştită (metafora se întoarce) şi... am găsit de muncă.
 
 Munca mea implică efort fizic prelungit. După primele 34 de ore consecutive, creierul meu nu mai procesa, dar mai ales mâinile nu mă mai ascultau şi nici sistemul nervos nu mai înregistra vânătăile de pe braţe şi picioare. Dar, în vorbele unui mare clasic părintesc, "ei tată, acum ştii şi tu cum e să câştigi bani prin sudoarea frunţii" - no shit sudoare! În două zile am slăbit 2 kile!
 
 Munca mea implică dezvoltarea de abilităţi absolut cruciale oricărui organizator - de fiecare dată când umplem maşina cu mobilă (ah, nu v-am zis că sunt mover?) îţi iei banii înapoi după toate orele pierdute în copilărie jucând Tetris şi îţi oferă o satisfacţie deosebită când reuşeşti să îndeşi o casă cu etaj într-un camion şi un trailer de zeci de metri cubi.
 
 Munca mea include oportunităţi de călătorie pe cât de variate, pe atât de îngrădite în limitele unei singure limbi de provenienţă germanică. Până acum am vizitat în treacăt Amsterdam, Zeist, Amersfoort, Zandaam, Apeldoorn, Nijmegen, Groningen, Rotterdam şi câteva locaţii foarte idilice în ză countryside. Şi da, olandezii au autostrăzi, nene! Nu ca ştiţi-voi-cine. De fapt, eu nu mă laud aici, pentru că nu am fost turist în nici unul din oraşele astea, de făcut poze nici vorbă, doar intri şi ieşi, la fel de sweaty ca sexul dar fără satisfacţia de la sfârşit. Şi fără sfârcuri.
 
 Munca mea ar trebui să includă şi dezvoltarea de (mad) people skills, dacă aş fi în stare să vorbesc un dram din limba lor. În schimb, am o sursă bogată de conversaţie dutchlandeză pe care o mulg pe cât posibil, încercând să prind din zbor orice cuvânt. Oamenii sunt foarte prietenoşi şi vorbăreţi, de cele mai multe ori în olandeză, dar nu mă deranjează, eu nu sunt vorbăreţ de felul meu aşa că mă mulţumesc cu ascultatul. Ca să nu zic că întâlneşti şi femei mişto din când în când, dar rar. Şi le fură şeful.
 
 Munca mea mi-a vindecat insomnia! şi m-a făcut să mă înscriu la sală de care, ca niciodată, mă ţin şi merg cu plăcere, atunci când nu sunt epuizat.
 
 În schimb, munca mea nu e stabilă şi nu e nici o garanţie că o voi mai face şi săptămâna viitoare. Dar se plăteşte bine, ce să zic...

 

 La un moment dat am făcut o pauză. Am şi închis blogul, după ce mi s-au întâmplat o grămadă de căcaturi unul după altul parcă în aceeaşi zi, inclusiv ieşind din casă în drum spre cursul de olandeză numai pentru a descoperi că bicicleta mi-a fost furată. Nu sunt o persoană superstiţioasă, dar nici coincidenţele în exces nu fac bine sănătăţii. Într-un fel, am vrut să mă pedepsesc pe mine, înainte de perioada cu pricina luasem avânt şi credeam că totul o să fie chiar bine, publicam articole pe blog, ceea ce mă ajuta psihic, exorcizând unele frustrări, dar şi social, fiind una din puţinele căi prin care mai interacţionez cu oamenii. Da, aşa rău am ajuns. După ce m-am răcorit, l-am  redeschis.
 
 Numai că frustrările pot fi disipate până la un punct, până se adună un alt mănunchi, neîncăpător în nici o vază pe care s-o am la îndemână (vezi, metafore, I still got it). Fără prea multe surprize, problemele s-au întors, mai bine zis nu au plecat niciodată, erau doar în camera cealaltă, acum sunt peste mine cu toatele şi oricât aş vărsa în paginile umilei mele căsuţe virtuale, nu se va schimba nimic în bine şi îmi voi fi consumat energia şi creativitatea speranţele pe iluzii auto-induse - la fel ca atunci când cineva îţi zice că va fi bine şi pentru un moment îl crezi, numai că mi-aş face-o cu mâna mea.
 
 Nu vreau să vă aburesc cu replici ieftine, nici să vă tachinez, dar pe de altă parte nici să-mi plâng de milă. Am tot băgat texte criptice cu marile mele probleme, evitând să le dezvălui, pentru că prefer să păstrez pietrele de moară pentru mine. Nici nu intenţionez să defulez altora (către alţii?) dar mereu mă trezesc plângându-mi de milă în discuţia cu vreun prieten care face imprudenţa să mă întrebe ce mai fac.
 
 Pe scurt, sunt în mare rahat. Am făcut o greşeală venind în Olanda, de departe cea mai groasă fiind partea financiară. Am nişte sume mari de bani neplătite în ţară, împrumuturi contractate aici, nu am bani să plătesc chiria şi nu-mi găsesc nici un job. Ce e mai rău e că toate astea mi le-am făcut cu mâna mea.
 
 Blogul nu mă mai ajută şi nu mă va ajuta multă vreme de acum încolo. Pare o povară, după 3 ani în care m-am ataşat de colţul meu de internet şi, cu mici excepţii, m-am simţit obligat să postez măcar din când în când. Măcar de dragul vostru, cei care vizitaţi pagina mea dar staţi în umbră, voi pe care vă cunosc atât de bine dar nu ne mai cunoaştem. Nu-mi dau seama dacă ar trebui să-mi cer scuze pentru asta, dar nu mai am ce (si de ce) să scriu.

Aştept vremuri mai bune, deşi mi-e teamă că nu vor mai veni.

 

Inspirat de lista găsită pe site-ul ăsta foarte tare pe care abia acum l-am descoperit (ruşine mie), nu mai pot rezista şi scriu despre filme.
 
 Am trecut prin lista mea bifând performanţele care încă mă fac să mă înfior, pe care nu le-am uitat şi pe care le-aş revedea şi acum. Primul draft conţine 20 de nume (de filme, mi-a fost mai uşor aşa). Pentru că toate rolurile sunt badass sau intens halucinante, o să încerc să mă limitez la zece şi le voi acorda o menţiune specială celorlalţi. Foarte probabil, fără să-mi dau seama, sunt sexist, pentru că nu am putut găsi nici o femeie (nu am căutat explicit bărbaţi, doar aşa s-a nimerit).
 
 Fără o ordine anume:  
 
 Bill Kilgore, Lieutenant Colonel, Smell that? You smell that? Napalm, son. Nothing else in the world smells like that.You know the rest.
 *tocmai mi-am dat seama, Bill Kilgore are acelaşi nume cu Kilgore Trout, alter ego, ştie cineva dacă este întâmplător?*

 
 
 John McClane nu e nici o surpriză, chiar dacă nu moare (e invincibil, n-aţi văzut filmul ăla?) e mult prea cul şi e cel mai tare action hero din toate filmele făcute vreodată.


 
 Ferris Bueller, enough said!

 
 
 Walt Kowalski, cel mai periculos moşneag la ... est? de Mississippi. Probabil era mai tare ca McLane la vârsta lui, dar n-ai de-ales, gravitatea învinge mereu.
 
 
 Pe Jay l-aţi văzut peste tot, în Clerks I II, Dogma, el şi prietenul lui strike back, etc. Cui să nu-i placă limbajul delicios?

 
 
 Steve Zissou e căpitan de vas, explorator, gagicar, Bill Murray. Quirky, dar quirky good.

 
 
 Wladyslaw Szpilman, cu ale lui puţine replici în, e o prezenţă memorabilă, scena spre final în care rămâne singur m-a făcut să mă cutremur şi aproape am plâns.
 
 
 
 Oskar Schindler. Îmi aduc aminte ce-a zis Rin Tin Tin când a zis, nu-i plac filmele care te forţează să fii impresionat prin natura evenimentelor înfăţişate; eu nu sunt aşa puternic, Schindler e un caracter cu atât mai solid cu cât e ancorat în realitate. Finalul e sublim.

 
 
 Jean-Luc Picard e de departe favoritul meu în lupta cu J.T. Kirk, are un şarm irezistibil, vorba aia, o poză face cât o mie de cuvinte?
 
 
 Trevor Reznik e cel mai halucinant personaj pe care am avut onoarea să-l cunosc, din cauza căruia Christian Bale e acolo sus pentru mine. Ce-aş mai putea să mai zic, să nu stric filmul?

Mențiunile sunt după cum urmează:

 Probabil Bateman nu vă zice multe (nu Patrick Bateman), dar mie mi-a rămas întipărită în minte scena asta, ca şi starea generală de coolness în care se află traficantul ăsta englez.

 Idi Amin, mai precis cel din film, mi-a plăcut, m-a înfiorat şi am zis că musai trebuie să-l pun deoparte pentru când voi face o astfel de listă.
 
 Jack O'Neill este musai să apară, asta se numeşte favoritism. Ai putea spune că am adunat şi awesomeness-ul lui MacGuyver, dar ce mai contează, O'Neill scoate toate perlele de care vei avea vreodată nevoie pe parcursul a 7-8 sezoane!
 

 Billy Costigan e o febleţe de-a mea şi e cu atât mai surprinzător cu cât m-a cucerit cu o singură replică (bineînţeles, îmi place cu totul).

 Jack Sparrow prinde lista, pentru că e genul de pirat de care ne-am dori cu toţii să fim, plus că e Johnny Depp, toate femeile şi o parte din bărbaţi se dau de ceasul morţii după el!

 Vidal, adică fix băiatul ăsta din El laberinto del fauno, pentru cruzimea cu care mi-a rămas în minte.
 
 Hans Landa, previzibil şi în acelaşi timp delicios. Mie chiar mi-a plăcut de nazistul ăsta, el îşi făcea datoria pentru care era plătit şi la care era foarte bun. Sadismul e doar pentru distracţia lui personală.

 Jean-Dominique Bauby. Complet paralizat, având ca unic mijloc de comunicare ochiul stâng, trăieşte într-o lume interioară privind prin oblon.
 
 Renton din Trainspotting, pentru că e băiat bun şi fute minore (vai, Kelly Macdonald!). M-am gândit că l-aş fi pus pe Begbie dar e un pic cam violent, plus că a trecut ceva timp de când am văzut filmul şi Renton mi-a rămas mai puternic în minte.
 
 James Bond, motherfucker. Deşi aş putea să-l aleg pe Sean Connery, care e un pic prea înaintea timpului meu, sau pe Pierce Brosnan, individul extrem de cool şi încrezător în sine, îl prefer pe Daniel Craig pentru că mi-am dorit să fiu ca el (aţi ghicit de ce). 

Faceţi şi voi o listă! Nu mă puneţi să vă tăguiesc!

 

Dacă nu-ţi convine România, n-ai decât să pleci dracului din ţară, ce pula mea stai şi contaminezi internetul cu dejecţiile tale regurgitate despre cât de căcat e ţara şi ce amfibieni căzuţi de pe scara evoluţionistă îi sunt locuitorii? De ce trebuie să-ţi citesc observaţiile patriotice în spiritul "nimeni nu face nimic, trebuie să schimbăm ceva!", "ţara asta e plină de laşi, mi-e ruşine că sunt român"? Apucă-te să vorbeşti engleză pe stradă, schimbă-ţi numele în buletin şi du-te, frate, strânge bani, împrumută de la bănci, fură, prostituează-te, orice, numai pleacă!
 
 Dacă unii oameni nu sunt destul de buni pentru tine, sugerez să nu mai ai de-a face cu ei; procedează în aşa fel încât să nu mai cunoşti persoana respectivă. Nimeni nu a spus că a face un compromis în societate înseamnă să te prefaci că îţi plac oamenii pe care nu-i suporţi, aşa că nu vreau să te mai văd scremându-te de-un zâmbet de fiecare dată când mă vezi pe hol, gândindu-te că poate într-o zi o să ai nevoie de mine - nu se ştie niciodată, nu? Adună-ţi coloana vertebrală de pe jos şi nu mai fi o scursoare de om pentru că te-ai învăţat să fii ajutat de oameni.
 
 Ce vrei tu de fapt, sex sau o relaţie? Nu ştii, pentru că te-a sucit la cap ultimul partener, nu mai ştii ce vrei, societatea îţi zice că e vârsta de cordit, prietenii te fac să te simţi stingher pentru că toţi sunt cuplaţi şi aşa merge treaba când înaintezi în vârstă. Ia-te de ceafă, da-ţi trei palme peste bot şi decide-te până la urmă ce vrei, să te fuţi sau să mergi la cumpărături cu cineva. Degeaba te ambalezi tu cu fluturaşii din stomac dacă pe ea o doare-n buca stângă. Dacă vrei ţinut de mână şi "baby", "iubiţel" "lumina ochilor mei" n-ai decât să întrebi, nu aştepta ca prostul până când întrebarea ta o să strice totul, dacă nu vrea, dă-o-n pula mea, mai sunt un miliard de femei superbe pe lumea asta, 5 miliarde de bărbaţi care ţi-ar face poftele. Dacă vrei doar un vagin moale şi umed în seara asta, o pulă tare (dacă ai noroc) şi durabilă, abordeaz-o cu tupeu sau zi-i direct în faţă, dacă e tip, se economiseşte mult timp şi efort, dă-l în mă-să, şi-aşa nu merită mai multă agitaţie, e doar o panaramă de om cu probleme cel puţin la fel de mari ca ale tale. Trezeşte-te la realitate.
 
 Banii n-aduc fericirea? Asta pentru că nu-i ai şi nu vrei să plângi prea mult după ei, din când în când te amăgeşti cu citatele unor oameni necunoscuţi. Dacă vrei bani, munceşte ca un sclav, n-ai altă şansă. Dacă nu te lasă să munceşti, fă-ţi prieteni cu bani să te ajute când intri în căcat. Dacă vrei astfel de prieteni, trebuie să satisfaci două condiţii, să-ţi placă oamenii şi să nu pari sărac. Dacă vrei să le şi ceri bani, ia ultima firimitură de mândrie care ţi-a rămas, cacă-te pe ea şi dă-i foc.
Şi până la urmă, ce-i cu citatele astea, ai ajuns aşa retardat încât nu mai poţi să gândeşti pentru tine, trebuie să adopţi părerile altora? Toate profilele oamenilor pierduţi pe drum au câte-un citat care pare să dea tocmai bine. Se trezeşte vreun individ cu spirit de observaţie mai bun ca al tău, emite câteva păreri evidente despre lumea din jur şi dintr-o dată îl ridicăm la rangul de scriitor, pentru că noi suntem incapabili de a exprima aceleaşi adevăruri universale, suntem prea ocupaţi cu supravieţuirea în jungla asta şi nu ne dăm seama când personalitatea noastră a devenit un colaj prost din părerile altora, desene animate din copilărie şi ură pentru tot ce ne înconjoară, pentru că suntem nefericiţi, pe când mizerabilul din tine e produsul deciziilor greşite făcute de când te ştii.
 
 Eşti fericit(ă)? Mă bucur pentru tine, împărtăşeşte-mi şi mie secretul.

 

Helmholtz and the Savage took to one another at once. So cordially indeed that Bernard felt a sharp pang of jealousy. In all these weeks he had never come to so close an intimacy with the Savage as Helmholtz immediately achieved. Watching them, listening to their talk, he found himself sometimes resentfully wishing that he had never brought them together. He was ashamed of his jealousy and alternately made efforts of will and took soma to keep himself from feeling it. But the efforts were not very successful; and between the soma-holidays there were, of necessity, intervals. The odious sentiment kept on returning.

 

Arhivă blog

Label Cloud