Mai întâi, aveam o fată care mă iubea şi pe care o iubeam chiar dacă nu îmi dădeam seama. M-am purtat ca un idiot şi am primit exact ce am meritat.
 
 Într-un alt vis, eram plin de prieteni şi ne vedeam în fiecare seară în cămin, ne uitam la filme şi făceam petreceri penibile dar amuzante şi distractive, combinam vodcă şi cola şi ne credeam cei mai tari, mergeam pe munte şi luam trenul spre mare după ultimul examen picat. Ne-am certat ca nişte idioţi, ne-am cuplat şi ne-am despărţit, ne-am mutat împreună şi am rupt prietenii, totul s-a dus pe apa sâmbetei, am ajuns să vorbim doar câte doi din cauza antipatiilor.
 
 Apoi se făcea că mă trezeam la realitate şi intram în clasa muncitoare, unde aveam şansa de a lucra cu nişte oameni super de treabă şi a învăţa o grămadă. Ne-am împrietenit şi am mai şi ieşit din când în când în oraş, am devenit motivul pentru care nimeni nu pleca din firmă, deşi toţi ne plângeam. Viitorul se anunţa luminos, puteam deveni un bun profesionist cu multă experienţă şi dani pe curea, cu un salariu de invidiat pentru vârsta mea şi poate concediu anual în Ibiza sau Australia. În schimb m-am dezmeticit după doi ani cu o datorie cât casa, fără să fi strâns nici un cent, fără experienţa pe care am sperat-o şi mi-am dat seama cât de slab eram în meseria mea, irosind doi ani imaginându-mi locul de muncă, ca fiind un balaur scoţând flăcări de care trebuia neapărat să scap mai repede. Am plecat şi tot ce mi-a rămas sunt câţiva prieteni şi trei rânduri în CV.
 
 Între vise, m-am trezit cu o nevoie acută de un pahar de apă. Aşa că m-am urcat într-un tren şi am mers la Timişoara unde a fost ca un vis frumos între atâtea coşmaruri închipuite, a durat cât o sărutare, dar s-a terminat.
 
 De curând m-am trezit iar din somn. De obicei nu ţin minte visele, dar acum se făcea că lăsasem în urmă prieteni şi familie cu un regret imens în suflet şi m-am dus să trăiesc pe o insulă pustie unde am fost lovit foarte repede de nebunie. Am început să nu mai disting prieten de duşman şi am îndepărtat pe toată lumea cu o răceală calculată, în mod obsesiv şi regulat. Plecasem de unde era cald şi bine, însă la întoarcere totul era distrus, nimic nu a rămas la fel, prietenii au fugit în alte zări şi familia nu mai e, doar un teren viran unde înainte era un cămin.
 
 Mi-am spus că trebuie să mă trezesc şi încă mă mai zbat în semi-conștiență. Câte puţin realizez ce am pierdut în tot timpul cât am fost adormit, florile au ofilit, praful s-a depus şi păianjenii şi-au ţesut măiestrii arhitecturale pe la colţuri, dar mai mult de-atât, voi fi acţionat în instanţă în două ţări, nu am prieteni şi nici măcar cunoscuţi care să-mi întindă o mână, nici un venit şi o datorie înzecită faţă de acum un an.
 
 E clar, am dormit cam mult.

 Din punct de vedere intelectualo-snob, cartea e cu o treaptă mai sus decât filmul. Acum ceva timp am aderat şi eu la curentul ăsta cu un băţ în fund (curentul are băţ în fund, nu eu), aşa că mi-am propus să nu mai văd vreo ecranizare înainte de a citi cartea, să urmez circuitul firesc al povestirii în natură. Dar aţi putea protesta: Mihai, toate filmele sunt făcute după o carte, uneori se numeşte scenariu, la care eu aş răspunde: Du-te la colţ şi stai acolo până îţi zic eu!
 
 Prima dată am eşuat cu Substanţa M (aka A Scanner Darkly) pe care am pierdut-o în tren spre Timişoara, dar pentru că citisem deja jumătate m-am uitat la film (sper că se termină la fel). De atunci am perseverat în cruciada mea ignorantă - adică, as far as I know, I haven't broken the rule (but what do I know?). La cum a crescut numărul de filme văzute, ar fi trebuit să crească şi cărţile, nu? Nu.
 
 Însă pe lângă tandemul clasic carte-film, am descoperit două perechi fascinante, una mult mai evidentă decât cealaltă. 1984 l-am citit de mult dar impresia a rămas puternică până acum, când am fost foarte surprins să văd că Brazil împrumută multe din elementele cărţii, inclusiv sfârşitul, mai mult sau mai puţin. Brazil se joacă totuşi, în stilul lui Terry Gilliam, nu ştii când să râzi şi când să exclami "wtf", dar te lasă cu acelaşi gust amar: nu e nici o scăpare.
 
 Am mai găsit o legătură absolut întâmplător, s-ar putea să mi-o imaginez. Lord of the flies mi-a părut o carte ciudată, plină de contradicţii dar mesajul e clar: pierderea inocenţei. Cu câteva zile înainte, am văzut Empire of the sun (who knew Christian Bale was a wonder kid?) şi, la fel, sfârşitul m-a marcat în aceeaşi măsură: după mulţi ani într-o tabără de concentrare japoneză, băiatul îşi pierde inocenţa şi, chiar dacă vorbeşte neîncetat despre părinţii lui, le-a uitat feţele după atâta timp. În esenţă, sunt poveşti despre pierderea copilariei, cum e să uiţi să fii mic.
 
 Asta m-am surprins gândind ieri când, stând la o coadă în supermarket, am observat un copil pe jos, jucându-se cu două cutii de vopsea. Mama lui era în faţa mea şi zâmbea liniştită, fără să-l grăbească. Băiatul era foarte minuţios, examinând coşul şi conţinutul atent, gângurind din când în când. M-am gândit că eu l-aş fi repezit pe copil să fi fost părintele lui, pentru că ţinea rândul în loc. And then it hit me: uităm să fim copii, dar mai târziu copiii noştri ne reamintesc. Acum am un motiv în plus să fiu părinte.
 

 Se petrece un amalgam în capul meu. Mereu am crezut că cele două limbi care se predau la şcoală sunt destule pentru a te descurca oriunde, engleza şi franceza se vorbesc, complementar, peste tot, nu? Asta aşa o fi, dar iată-mă constrâns să studiez olandeza pe perioada şederii mele aici. Nu luaţi în seamă rahatul de pe orice site de turism, cum că 90% din olandezi vorbesc engleza foarte bine, de fapt cam trei sferturi o vorbesc într-adevăr bine dar ce nu-ţi spune nimeni e că ei nu vor să o vorbească. Dacă nu au de câştigat bani de pe urma ta, de ce te-ar băga în seamă? Aşa că trebuie să le înveţi flegma limba.
 
 Ce-am învăţat eu până acum? Habar nu am. Ştiu să număr, ştiu alfabetul, ştiu să citesc, pentru că au nişte sunete specifice care nu seamănă cu nimic din ce ştii (decât poate germană), uneori mai şi înţeleg ce citesc. De cele mai multe ori prind jumătate din frază şi completez eu de la mine restul. Uneori merge, alteori nu. Câteva exemple: 5444=vijfduizend vierhonderdvierenveertig (deliciosul lor obicei de a lua impreuna cuvintele care se leaga), happy birthday=hartelijk gefeliciteerd (sună îngrozitor), Paşte fericit este: a) Zalige Paasdagen pentru catolici, b) Gelukkig Paasfeest pentru protestanți, c)Prettige Paasdagen dacă vrei să accentuezi că e vacanță, fără aspect religios.

 
 Totul se duce pe apa sâmbetei când începe unul să vorbească, după ce trecem de faza introductivă mă pierd în cuvinte silabe stâlcite, trebuie să-mi vorbească precum unui înapoiat mintal. Plus că niciodată nu ţin pasul, după fiecare frază am nevoie de 10 secunde s-o procesez, asta în cazul fericit. De vorbit nu mă încumetez, fobia mea de a vorbi în public se transformă în fobie de a vorbi în olandeză. De fiecare dată când vorbesc la telefon şi trebuie să zic: Spreekt u Engels, alstublieft? mă trec apele. Îmi imaginez cum ar fi să atentez o conversaţie cu cineva şi mereu mă blochez la a doua frază, să zicem că pe prima o memorez dinainte. Şi mă blochez la simulare! Aşa că de cele mai multe ori mă mulţumesc să vorbesc engleză.
 
 Măcar de-ar fi aşa uşor. Am avut teribilul noroc de a merge la forţele de muncă unde, după ce-am stat 15 minute să aştept, am fost preluat de o femeie care nu vorbea engleză. Lucky me, ne-am înţeles cu olandeza mea de baltă, două cuvinte în engleză pe care le-a înţeles ea şi semne. Şi-un pliant.
 
 Cât despre franceză, numai de bine. Când o să-mi permit o să merg în Franţa în vizite şi o să mi-o reamintesc. Sper să nu păţesc ca pe aeroport în Bruxelles, unde un ofiţer de la vamă lua pe toţi în franceză şi un italian înaintea mea a exclamat cu o aroganţă enervantă: English please, or Italian. Eu urmând, eram mândru nevoie mare că puteam să spun: Oui, je parle Français un peu! - am scăpat câteva cuvinte în olandeză de eram să-mi trag palme. Partea bună e că franceza încă o înţeleg în mare, dar cine ştie ce varză o să fie în capul meu peste un an. Wish me luck.

 Încă din gară, am fost întâmpinat cu un anunţ care mi-a adus aminte de casă: Attention all passengers, due to a strike by the cleaning company, the station is less clean than usual. We apologize for your inconvenience. 
 
 Chiar şi după ce-am ieşit în oraş, am găsit similitudini cu Bucureştiul multiubit: şantiere peste tot. Nu ştiu care-i faza cu reparaţiile şi construcţiile în A'dam, dar am avut impresia că oraşul a fost bombardat: din loc în loc Damrak se subţiază din cauza unor mini-şantiere pe trotuar, ceea ce obligă lumea să se strângă şi presupun că fac viaţa bicicliştilor imposibilă. Ajunşi în Dam, ditamai primăria era închisă pentru renovări/reparaţii. Mă uit peste drum, paravanele generice înconjurau până şi monumentul naţional din două părţi (nu monumentul era în reparaţii, ci trotuarul de lângă). Până şi drumul spre Zoo era excavat şi lucrat de zor, ocazie cu care am văzut un muncitor (un Dorel olandez) cu o pipă în gură - now that's a sight! Să fiu al naibii, trei sferturi din Rijksmuseum era în reparaţii, şi eu m-am grăbit să-l recomand, fără să ştiu că mare parte din el era închis. Apogeul a fost când am constatat că mini-piscina din Museumplein era până şi ea acoperită şi îngrădită, nu te puteai uita la IAmsterdam de pe marginea apei. Sore sight for sore feet, I tell you, dar asta a fost la sfârşit. Rewind!
 
 Eu când am fost prima oară şi a doua oară habar nu aveam de grădina botanică şi zoo. N-am auzit pe nimeni vreodată vorbind despre Amsterdam + botanică sau zoologie ( ma rog, botanică). A fost o ciudată deschidere de ochi, n-am făcut nimic din ce ar face un turist tipic, prostituţie şi droguri. A trebuit să mă despart de grup că să văd ţâţe în parbriz, doar că de data asta nu căutam ză milky way ci o condomerie. Pe care n-am găsit-o. 
 
 Singurul muzeu ţintit a fost prost ales, Rijks, dar între noi fie vorba, ce-aş fi putut alege, doar picturi la van Cough? Sex museum, hemp museum? Oamenii nu erau pasionaţi de aşa ceva, am menţionat deja că nu vorbim de turistul obişnuit. Nu tu diamante, nu tu Heineken, nici măcar un boat ride n-am făcut. Şi totuşi ne-am umplut două zile cât să avem bătături o săptămână. OK, de menţionat că am cutreierat şi Utrecht în căutarea unei celebre mori olandeze (am impresia că toate sunt la fel). 
 
 Curios mi s-a părut tipul din Dam care şi-a instalat tripodul şi aparatul lângă monument, cu obiectivul pointat în sus, către vârfurile clădirilor din jur. Apoi l-a setat la foc automat, luând câteva zeci de instantanee pentru fiecare poziţie. N-am înţeles exact de ce a făcut asta, înţeleg 10 dar ăsta chiar a făcut aproape o sută de fiecare. Presupun că încerca să prindă un cadru fără porumbei, altfel nu-mi explic.
 
 Complet neaşteptată a fost şi casa de fluturi din grădina botanică unde ochelarii se abureau la intrare, în anticameră. Am rezistat fix 30 de secunde şi mi-am dat seama că n-aş putea să fac ce face Bear Grylls în jungla tropicală nici pentru un milion. De €.

În continuare iubesc Vondelpark cu toată inima, când e frumos afară e tot ce mi-aş dori vreodată pe lume, sunt toţi oamenii mişto acolo, toţi câinii frumoşi şi toate raţele, toate fetele şi toată iarba de care am nevoie. Data viitoare îmi iau o păturică.
 
 Am trecut pe lângă Raluca şi m-am dezmeticit abia când era prea târziu - ce şanse erau să se întâmple asta?! Apoi am mâncat într-un restaurant irlandez unde eu mai mult m-am uitat la mâncare.
 
 Nu există o pereche pentru fiecare în lumea asta mare. E imposibil, voi aţi numărat vreodată femeile superbe pe stradă în decursul unei zile? Eu am pierdut numărătoarea.

 Luni 15 martie mi-am cumpărat o masă. Mai mult decât atât, am luat şi două scaune pentru masa asta, astfel că acum vă scriu stând confortabil când pe-o bucă, când pe alta, cu picioarele lăfăite pe noul meu "birou".
 
 Numai că, vedeţi voi, treaba asta nu e ieşită din comun. Ce e extraordinar e cum am intrat în posesia lui şi cu ce m-am ales după o zi neagră şi deprimantă ca Bucureştiul în noiembrie. Ei bine, am găsit un anunţ al unor români care voiau să scape de masă, de vreme ce ei urmau să plece din oraş azi. Am vorbit, am aranjat, urma să iau mobilierul luni contra 15 €.
 
 Nu mică mi-a fost nemulţumirea când am văzut de dimineaţă că plouă, după câteva săptămâni în care a fost frumos şi soare. Mama voastră de curenţi de aer rece, vă alegeţi momentele pe sprânceană. În fine, m-am prezentat la adresa cu pricina şi am cunoscut jumătatea feminină a cuplului care m-a întâmpinat prietenoasă şi mi-a dat masa. Mai mult, mi-a dat şi două dicţionare olandez-român şi român-olandez plus cd-uri, chestii care, nu trebuie să vă spun, costă enorm. S-au gândit că decât să le arunce, mai bine mi le dau mie. Nu ştiu cum s-a nimerit să fiu tocmai eu acela, dar zău vă zic că m-au nimerit la fix cu toate.
 
 Am cărat masa cu greu prin ploaia biciuitoare şi m-am chinuit oleacă s-o bag în cameră, dar odată ce a intrat mi-a crescut inima. Băăăăăi! Voi ştiţi cum e să trăieşti ca un animal pe podea, să mănânci şi să dormi pe jos? Acum nu mai ştiu nici eu.
 
 Stai că povestea nu s-a terminat. M-am întors să iau şi scaunele, de data asta blindat corespunzător cu super-pelerina de la tata. Am făcut cunoştinţă şi cu jumătatea masculină a cuplului. De-aici s-a rupt firul, am început să fiu asaltat de oferte de a înfia tot felul de obicte casnice şi necasnice, de la cratiţe la rachete de squash! Long story short, am plecat cu dicţionarele, două tigăi, o oală, 50 de tacâmuri sămoarăbibi!, un bol mare, la care s-a adăugat o maşină de gătit orez. Dacă nu ştiţi ce-i aia, gândiţi-va la o friteuză care face cartofi, chestia asta face orez, bineînţeles adaptată cerinţelor şi nu aşa evoluată tehnologic. A trebuit să şi refuz chestii, să fi plecat cu întreaga bucătărie a oamenilor mi-ar fi părut cel puţin dubios (din partea mea).
 
 Oamenii ăştia m-au aranjat la fix, n-aş fi putut plănui mai bine. Acum chiar am cum să servesc vizitatori la masă şi nu mi-e ruşine cu camera mea, în plus chiar pot să gătesc chestii complicate! Sincer eu n-am întâlnit oameni mai de treabă până acum. Întâmplarea a fost să fie români.
 
 Asta a fost cea mai bună zi olandeză de până acum.

 Nu ştiu dacă a fost vreodată o concepţie greşită despre bloggeri cum că ar fi nişte tocilari care nu au viaţă socială, dar ce ştiu e că un om fără viaţă socială n-ar putea sub nici o formă să fie blogger, pentru că vedeţi şi voi cum se adună pânzele de păianjeni pe la colţuri - n-ar avea despre ce să scrie.
 
 V-aţi întrebat vreodată ce face un sihastru în peştera lui timp de 40 de zile? Acelaşi lucru pe care-l face şi Tom Hanks pe o insulă pustie. Fie că te izolezi din proprie iniţiativă sau eşti abandonat, primul lucru pe care-l faci e să-ţi găseşti punctul de echilibru, în care hohotele de plâns metaforic au secat şi găseşti un motiv pentru a te scula dimineaţa. De cele mai multe ori nu găseşti, aşa că te scoli la prânz sau după-amiază. Apoi îţi faci un plan şi scrutezi împrejurimile după arbori de cocos şi animale sălbatice. Îţi faci un plan la limită în care supravieţuieşti o săptămână cu nuci de cocos şi sărbătoreşti o zi cu carne. De cele mai multe ori nu reuşeşti, aşa că te înfometezi câteva zile pe lună.
 
 După aceea îţi cauţi perechea, prietenul la nevoie, Dumnezeu sau Wilson. Ştie să asculte toate problemele tale, te bate pe umăr când îţi vine să termini cu totul, după fiecare eşec te îmbărbătează şi aşa îţi găseşti resursele să mergi înainte. Nu ştii dacă o să se termine vreodată, dar tu aştepţi, îţi spui că speranţa moare ultima, că "hope for the best, prepare for the worst" şi tot aştepţi dar nu vine nimic. Te gândeşti să faci o plută din lemn de coconut dar îţi dai seama că n-ai unde să te duci, tu trebuie să te descurci aici, nu e ca-n filme. Nu e o societate civilizată care abia aşteaptă să te reprimească în braţele ei, nu vei fi un erou la întoarcere, vei avea mai multe probleme decât pe o insulă pustie.
 
 Atunci realizezi că n-ai scăpare şi nu e nici o cale de ieşire. Am făcut o greşeală, dar cel puţin e greşeala mea şi n-am decât să o duc până la capăt, oriunde ar fi capătul ăsta. Şi te mai întrebi: de ce nu sunt mai mulţi sihaştri sau naufragiaţi pe lumea asta?

 Olanda şi bicicletele se împletesc armonios, toată lumea o face şi toţi ceilalţi îi invidiază pentru asta. Dar nu e doar un mijloc de transport convenabil; a pornit ca o alternativă verde şi a ajuns un mod de viaţă. O bucată de vreme am crezut că mersul pe bicicletă se extrapolează în toate celelalte aspecte ale vieţii. Când am ajuns aici eu nu ştiam să merg. Am vrut să fiu (sau cel puţin să par) cunoscător, în căutările mele pentru prima bicicletă second-hand pe care mi-o doream bună şi rezistentă. Una am plănuit şi alta am făcut, cumpărând-o pe prima care mi s-a oferit.
 
 Întâia dată când m-am urcat pe ea era cam 6 seara şi strada din fericire goală, nu m-a văzut nimeni mergând şerpuit. A doua oară am pedalat până în campus, preţ de 20 de minute, ocazie cu care am luat prima buşitură serioasă la întoarcere, m-am izbit de o maşină parcată inocent-regulamentar lângă pistă. Eram să intru în pământ de ruşine, dar mai rău a fost următoarea dată când, cu ocazia aceluiaşi traseu, m-am izbit într-un zid.
 
 N-o să vă fac inventarul tuturor belelelor din prima lună, poate doar să menţionez că era să-mi rup şi mâna, dar de-atunci nu s-a mai întâmplat. M-am bucurat degeaba prima dată când am mers cu o mână (numai cu stânga pe ghidon pot să merg drept); mi-a părut că bicicleta e ca viaţa, odată ce am strunit-o o să reuşesc să fac ce vreau cu ea, să merg în linie dreaptă, să accelerez fără probleme, chiar să mă întrec cu alţii, aiurea.
 
 În fapt, talentul meu la biciclit e în continuare sclavul toanelor, subjugat reuşitelor, dar mai ales eşecurilor cu care n-am să fac paradă aici. Pentru noi, copiii mici, durează mai mult să parcăm bicicleta şi să o de-parcăm decât mersul efectiv. Când mi-am însuşit într-un final abilitatea asta, am realizat că viaţa m-a învăţat să încui bicicleta, să montez luminile, să manevrez lacătul ud sau îngheţat, nu invers. 

 Tot viaţa m-a învăţat că atunci când o dai în bară urât de tot, n-o să mai conteze cât de avansat te crezi la biciclit, vei pedala în cercuri cu mâinile tremurânde, cu plecare de pe loc din a treia, cărând în spate greutatea eşecurilor tale, şi nici măcar uniform, ci trăgând de dreapta. Pe deasupra, nici n-o să-ţi mai pese dacă mergi pe calea mai lungă, dacă semnalizezi, dacă loveşti alt biciclist sau îţi izbeşti ţeasta de un pavaj alunecând pe cimentul ud la 30 la oră. Vrei doar să ajungi mai repede acasă şi să dormi, poate mâine va fi mai bine.

pro

eu ştiu ce e bine pentru mine şi nu-mi pasă de tine. sunt egoist şi intolerant şi nu există dreptate în lumea mea.

sunt un bătrân puturos care a uitat să se bucure de viaţă. îmi petrec zilele în aşteptarea tinereţii pierdute, amăgindu-mă cu surogate intoxicante, produşi chimici şi afecţiune închipuită.

nu sunt capabil de sentimente nobile. cuvintele sunt ieftine, nu costă nimic să scrii două vorbe care mimează un interes vag, pe care îl manifest de trei ori pe an, frecvenţa maximă de interacţiune, limită peste care aş intra în şoc şi mecanismul s-ar deregla preţ de un anotimp-depresie.

am devenit eternul întârziat, un businessman perpetuu care pierde trenul şi tu priveşti înapoi cu o mină dezamăgită. eu sunt cel care nu e în stare să se ridice la înălţimea ta.

sunt rece, neplamadit şi crud, ca cel mai prost aluat făcut vreodată, uitat undeva în bucătărie. cine stă să frământe o pâine din făină aşa proastă, când poţi ieşi să mănânci la restaurant? nu intru nici la categoria ciudăţenii culinare, doar cea mai nereuşită încercare.

sunt sportivul tipic american, prototipul pentru american jock, şi-a petrecut tinereţea antrenându-se pentru performanţă şi succes dar îşi petrece viaţa în alcool şi mizerie. în dreapta mea nu e nici o curvă sifilitică, nimeni nu îşi iroseşte talentele alături de mine, au mai multe şanse riscându-şi infecţiile într-un bordel thailandez.

sunt ca o glumă proastă de la hollywood, un stereotip format din cuvinte precum "anal", "the laughing stock", "40 year old virgin". nimeni nu se înghesuie la biroul meu şi niciodată nu sunt invitat la ieşirile în oraş cu 'gașca'. în general, sunt indezirabil.

sunt dezamăgirea, ruşinea, amintirea palidă a cuiva plăcut, amuzant, cuminte şi inteligent. ți-e jenă să-ţi recunoşti şi ţie că ai căzut în capcana aparenţelor, nu-ţi poţi aminti ultima oară când nu ţi-ai dorit să mă dau de trei ori peste cap şi să dispar de tot.

sunt fostul talent devenit risipă, fostul făt frumos ajuns epavă, fostul iubit degradat la stadiul de prieten în plus pe facebook pe care nu-l ştergi din bun simţ, fostul om, actual vampir de sentimente, iubire, bucurie şi viaţă.

îndepărtează-te cât mai poţi.

Sfatul lui Jimmy Carr pentru cine vrea să se apuce de comedie e să fii fan al comediei în primul rând: începi cu spectacolele mari, apoi prinzi show-uri scurte în cluburi medii, ca în final să mergi în pub-uri unde poţi asista la viitoare talente ale comediei. Problema e că la noi nu există aşa ceva.

Ca să te apuci de comedie în România trebuie să fii genial, părerea mea. Sunt puţine lucruri care ar prinde la noi şi sunt puţine care au prins de-a lungul timpului, cel puţin aşa cred eu. Fără să menţionez Toma Caragiu sau alţi actori care delectau publicul pre-decembrist înainte de naşterea mea, mă rezum la ce cunosc şi ce-am prins şi eu, mai mult sau mai puţin.
Pentru mine comedia în România e reprezentată de Vacanţa Mare. Au început la început, early 90's, au luat-o încet, din provincie/Craiova, au descoperit ce face lumea să râdă şi cu o tonă de talent au ajuns în vârf şi au stat acolo multă vreme, din ce-mi aduc aminte. Iniţial erau trei, Mugur, Radu şi Semaka/Dan Sava. I-am prins ca toţi ceilalţi la TV şi mă hlizeam necunoscător împreună cu familia, Garcea, Leana şi Costel, de-astea. Ulterior le-am descoperit spectacolele de pe litoral, hit-uri ani la rând, care mi-au întregit imaginea.
Da, Vacanţa Mare ar fi putut fi mult mai buni, mult mai rafinaţi. Dar au reuşit ceva unic, anume să capteze atenţia multor categorii sociale pentru că umorul lor era 70% pentru proşti/masa de oameni îndobitociţi, 25% politic şi 5% rafinat. Evident, în cele 70% erau incluse glume cu ţigani, unguri, moldoveni, ardeleni, olteni, curve, prostituţie, sex sex sex, toate chestiile la care în general lumea râde, pentru că ne unesc pe toţi: dacă erai moldovean, râdeai de olteni şi ardeleni, dacă erai ţigan rdeai de poliţişti, dacă erai poliţist... ei bine, ăştia nu cred că erau fani.
Divertis mereu mi-au părut a se teme de ceva, umorul lor era prea sugerat şi prea puţin direct. Pe Vacanţa Mare o durea în coccis, clienţii politici preferaţi fiind Năstase, Ili, Ciorbea, Vodcăroiu, de-ăştia. În plus, cei trei erau incredibili de talentaţi, Mugur şi Radu cântau la chitară, blondu făcea absolut toate feţele din lume, Mugur şi Sava (blondu) îşi intrau la perfecţie în rolul de ţigani, plus că Mugur e nebun, după cum ştiţi şi voi, cred.
Declinul a început după moartea lui Dan Sava, dacă ar fi să aleg un favorit el ar fi, omul putea să se strâmbe o oră pe scenă şi tot scotea mai multe râsete (de la mine) decât Divertis.

Tot ce a apărut după aia la TV nu intră în categoria comedie, gen Cârcotaşii sau Mondenii/Trăzniti în Nato şi ce alte trăznăi mai sunt. DOD a fost o încercare timidă de one-man show bazat în principal pe prosteala lui Doru pe scenă, a mers o dată pentru mine după care s-a terminat. Apoi au urmat standup-urile din cluburi bucureştene din care nu am văzut decât Trupa Deko o singură dată în cafeneaua originală, acum 2 sau mai bine ani. Bine am făcut, pentru că am râs cum nu o făcusem de mult, mi s-au părut absolut geniali doi din trei, deşi mi-au spus cei cu care am fost că materialele se tot repetau de un an jumate. Poate de-aia nici nu m-am mai dus apoi, deşi am vrut. Da, ăştia sunt buni, ştiu că mergeau şi prin ţară cu spectacolele, dar vreau ceva mai mare, mai mult, mai amuzant!
În afară de ei, am văzut pe Tibi Neuronu la RBF 2009, a încercat nişte umor pentru tocilari, nu i-a ieşit, băga el nişte sex, masturbare, etc. S-ar putea să fi fost o mulţime frigidă, n-au mişcat la absolut nimic din ce-a fost pe scenă, dar hai să fim serioşi, Hi-Q...
Eu de-atunci n-am mai văzut nimic, nici n-am mai auzit nimic. Online sunt porumbeii şi alte diverse one-line-comic-strips care nu îmi satisfac pofta enormă de comedie. Încă mai aştept.

Eheheee, dar afară, nene, afară e altă treabă (şi alt post).