Luni 15 martie mi-am cumpărat o masă. Mai mult decât atât, am luat şi două scaune pentru masa asta, astfel că acum vă scriu stând confortabil când pe-o bucă, când pe alta, cu picioarele lăfăite pe noul meu "birou".
 
 Numai că, vedeţi voi, treaba asta nu e ieşită din comun. Ce e extraordinar e cum am intrat în posesia lui şi cu ce m-am ales după o zi neagră şi deprimantă ca Bucureştiul în noiembrie. Ei bine, am găsit un anunţ al unor români care voiau să scape de masă, de vreme ce ei urmau să plece din oraş azi. Am vorbit, am aranjat, urma să iau mobilierul luni contra 15 €.
 
 Nu mică mi-a fost nemulţumirea când am văzut de dimineaţă că plouă, după câteva săptămâni în care a fost frumos şi soare. Mama voastră de curenţi de aer rece, vă alegeţi momentele pe sprânceană. În fine, m-am prezentat la adresa cu pricina şi am cunoscut jumătatea feminină a cuplului care m-a întâmpinat prietenoasă şi mi-a dat masa. Mai mult, mi-a dat şi două dicţionare olandez-român şi român-olandez plus cd-uri, chestii care, nu trebuie să vă spun, costă enorm. S-au gândit că decât să le arunce, mai bine mi le dau mie. Nu ştiu cum s-a nimerit să fiu tocmai eu acela, dar zău vă zic că m-au nimerit la fix cu toate.
 
 Am cărat masa cu greu prin ploaia biciuitoare şi m-am chinuit oleacă s-o bag în cameră, dar odată ce a intrat mi-a crescut inima. Băăăăăi! Voi ştiţi cum e să trăieşti ca un animal pe podea, să mănânci şi să dormi pe jos? Acum nu mai ştiu nici eu.
 
 Stai că povestea nu s-a terminat. M-am întors să iau şi scaunele, de data asta blindat corespunzător cu super-pelerina de la tata. Am făcut cunoştinţă şi cu jumătatea masculină a cuplului. De-aici s-a rupt firul, am început să fiu asaltat de oferte de a înfia tot felul de obicte casnice şi necasnice, de la cratiţe la rachete de squash! Long story short, am plecat cu dicţionarele, două tigăi, o oală, 50 de tacâmuri sămoarăbibi!, un bol mare, la care s-a adăugat o maşină de gătit orez. Dacă nu ştiţi ce-i aia, gândiţi-va la o friteuză care face cartofi, chestia asta face orez, bineînţeles adaptată cerinţelor şi nu aşa evoluată tehnologic. A trebuit să şi refuz chestii, să fi plecat cu întreaga bucătărie a oamenilor mi-ar fi părut cel puţin dubios (din partea mea).
 
 Oamenii ăştia m-au aranjat la fix, n-aş fi putut plănui mai bine. Acum chiar am cum să servesc vizitatori la masă şi nu mi-e ruşine cu camera mea, în plus chiar pot să gătesc chestii complicate! Sincer eu n-am întâlnit oameni mai de treabă până acum. Întâmplarea a fost să fie români.
 
 Asta a fost cea mai bună zi olandeză de până acum.

 Nu ştiu dacă a fost vreodată o concepţie greşită despre bloggeri cum că ar fi nişte tocilari care nu au viaţă socială, dar ce ştiu e că un om fără viaţă socială n-ar putea sub nici o formă să fie blogger, pentru că vedeţi şi voi cum se adună pânzele de păianjeni pe la colţuri - n-ar avea despre ce să scrie.
 
 V-aţi întrebat vreodată ce face un sihastru în peştera lui timp de 40 de zile? Acelaşi lucru pe care-l face şi Tom Hanks pe o insulă pustie. Fie că te izolezi din proprie iniţiativă sau eşti abandonat, primul lucru pe care-l faci e să-ţi găseşti punctul de echilibru, în care hohotele de plâns metaforic au secat şi găseşti un motiv pentru a te scula dimineaţa. De cele mai multe ori nu găseşti, aşa că te scoli la prânz sau după-amiază. Apoi îţi faci un plan şi scrutezi împrejurimile după arbori de cocos şi animale sălbatice. Îţi faci un plan la limită în care supravieţuieşti o săptămână cu nuci de cocos şi sărbătoreşti o zi cu carne. De cele mai multe ori nu reuşeşti, aşa că te înfometezi câteva zile pe lună.
 
 După aceea îţi cauţi perechea, prietenul la nevoie, Dumnezeu sau Wilson. Ştie să asculte toate problemele tale, te bate pe umăr când îţi vine să termini cu totul, după fiecare eşec te îmbărbătează şi aşa îţi găseşti resursele să mergi înainte. Nu ştii dacă o să se termine vreodată, dar tu aştepţi, îţi spui că speranţa moare ultima, că "hope for the best, prepare for the worst" şi tot aştepţi dar nu vine nimic. Te gândeşti să faci o plută din lemn de coconut dar îţi dai seama că n-ai unde să te duci, tu trebuie să te descurci aici, nu e ca-n filme. Nu e o societate civilizată care abia aşteaptă să te reprimească în braţele ei, nu vei fi un erou la întoarcere, vei avea mai multe probleme decât pe o insulă pustie.
 
 Atunci realizezi că n-ai scăpare şi nu e nici o cale de ieşire. Am făcut o greşeală, dar cel puţin e greşeala mea şi n-am decât să o duc până la capăt, oriunde ar fi capătul ăsta. Şi te mai întrebi: de ce nu sunt mai mulţi sihaştri sau naufragiaţi pe lumea asta?

 Olanda şi bicicletele se împletesc armonios, toată lumea o face şi toţi ceilalţi îi invidiază pentru asta. Dar nu e doar un mijloc de transport convenabil; a pornit ca o alternativă verde şi a ajuns un mod de viaţă. O bucată de vreme am crezut că mersul pe bicicletă se extrapolează în toate celelalte aspecte ale vieţii. Când am ajuns aici eu nu ştiam să merg. Am vrut să fiu (sau cel puţin să par) cunoscător, în căutările mele pentru prima bicicletă second-hand pe care mi-o doream bună şi rezistentă. Una am plănuit şi alta am făcut, cumpărând-o pe prima care mi s-a oferit.
 
 Întâia dată când m-am urcat pe ea era cam 6 seara şi strada din fericire goală, nu m-a văzut nimeni mergând şerpuit. A doua oară am pedalat până în campus, preţ de 20 de minute, ocazie cu care am luat prima buşitură serioasă la întoarcere, m-am izbit de o maşină parcată inocent-regulamentar lângă pistă. Eram să intru în pământ de ruşine, dar mai rău a fost următoarea dată când, cu ocazia aceluiaşi traseu, m-am izbit într-un zid.
 
 N-o să vă fac inventarul tuturor belelelor din prima lună, poate doar să menţionez că era să-mi rup şi mâna, dar de-atunci nu s-a mai întâmplat. M-am bucurat degeaba prima dată când am mers cu o mână (numai cu stânga pe ghidon pot să merg drept); mi-a părut că bicicleta e ca viaţa, odată ce am strunit-o o să reuşesc să fac ce vreau cu ea, să merg în linie dreaptă, să accelerez fără probleme, chiar să mă întrec cu alţii, aiurea.
 
 În fapt, talentul meu la biciclit e în continuare sclavul toanelor, subjugat reuşitelor, dar mai ales eşecurilor cu care n-am să fac paradă aici. Pentru noi, copiii mici, durează mai mult să parcăm bicicleta şi să o de-parcăm decât mersul efectiv. Când mi-am însuşit într-un final abilitatea asta, am realizat că viaţa m-a învăţat să încui bicicleta, să montez luminile, să manevrez lacătul ud sau îngheţat, nu invers. 

 Tot viaţa m-a învăţat că atunci când o dai în bară urât de tot, n-o să mai conteze cât de avansat te crezi la biciclit, vei pedala în cercuri cu mâinile tremurânde, cu plecare de pe loc din a treia, cărând în spate greutatea eşecurilor tale, şi nici măcar uniform, ci trăgând de dreapta. Pe deasupra, nici n-o să-ţi mai pese dacă mergi pe calea mai lungă, dacă semnalizezi, dacă loveşti alt biciclist sau îţi izbeşti ţeasta de un pavaj alunecând pe cimentul ud la 30 la oră. Vrei doar să ajungi mai repede acasă şi să dormi, poate mâine va fi mai bine.

pro

eu ştiu ce e bine pentru mine şi nu-mi pasă de tine. sunt egoist şi intolerant şi nu există dreptate în lumea mea.

sunt un bătrân puturos care a uitat să se bucure de viaţă. îmi petrec zilele în aşteptarea tinereţii pierdute, amăgindu-mă cu surogate intoxicante, produşi chimici şi afecţiune închipuită.

nu sunt capabil de sentimente nobile. cuvintele sunt ieftine, nu costă nimic să scrii două vorbe care mimează un interes vag, pe care îl manifest de trei ori pe an, frecvenţa maximă de interacţiune, limită peste care aş intra în şoc şi mecanismul s-ar deregla preţ de un anotimp-depresie.

am devenit eternul întârziat, un businessman perpetuu care pierde trenul şi tu priveşti înapoi cu o mină dezamăgită. eu sunt cel care nu e în stare să se ridice la înălţimea ta.

sunt rece, neplamadit şi crud, ca cel mai prost aluat făcut vreodată, uitat undeva în bucătărie. cine stă să frământe o pâine din făină aşa proastă, când poţi ieşi să mănânci la restaurant? nu intru nici la categoria ciudăţenii culinare, doar cea mai nereuşită încercare.

sunt sportivul tipic american, prototipul pentru american jock, şi-a petrecut tinereţea antrenându-se pentru performanţă şi succes dar îşi petrece viaţa în alcool şi mizerie. în dreapta mea nu e nici o curvă sifilitică, nimeni nu îşi iroseşte talentele alături de mine, au mai multe şanse riscându-şi infecţiile într-un bordel thailandez.

sunt ca o glumă proastă de la hollywood, un stereotip format din cuvinte precum "anal", "the laughing stock", "40 year old virgin". nimeni nu se înghesuie la biroul meu şi niciodată nu sunt invitat la ieşirile în oraş cu 'gașca'. în general, sunt indezirabil.

sunt dezamăgirea, ruşinea, amintirea palidă a cuiva plăcut, amuzant, cuminte şi inteligent. ți-e jenă să-ţi recunoşti şi ţie că ai căzut în capcana aparenţelor, nu-ţi poţi aminti ultima oară când nu ţi-ai dorit să mă dau de trei ori peste cap şi să dispar de tot.

sunt fostul talent devenit risipă, fostul făt frumos ajuns epavă, fostul iubit degradat la stadiul de prieten în plus pe facebook pe care nu-l ştergi din bun simţ, fostul om, actual vampir de sentimente, iubire, bucurie şi viaţă.

îndepărtează-te cât mai poţi.

Sfatul lui Jimmy Carr pentru cine vrea să se apuce de comedie e să fii fan al comediei în primul rând: începi cu spectacolele mari, apoi prinzi show-uri scurte în cluburi medii, ca în final să mergi în pub-uri unde poţi asista la viitoare talente ale comediei. Problema e că la noi nu există aşa ceva.

Ca să te apuci de comedie în România trebuie să fii genial, părerea mea. Sunt puţine lucruri care ar prinde la noi şi sunt puţine care au prins de-a lungul timpului, cel puţin aşa cred eu. Fără să menţionez Toma Caragiu sau alţi actori care delectau publicul pre-decembrist înainte de naşterea mea, mă rezum la ce cunosc şi ce-am prins şi eu, mai mult sau mai puţin.
Pentru mine comedia în România e reprezentată de Vacanţa Mare. Au început la început, early 90's, au luat-o încet, din provincie/Craiova, au descoperit ce face lumea să râdă şi cu o tonă de talent au ajuns în vârf şi au stat acolo multă vreme, din ce-mi aduc aminte. Iniţial erau trei, Mugur, Radu şi Semaka/Dan Sava. I-am prins ca toţi ceilalţi la TV şi mă hlizeam necunoscător împreună cu familia, Garcea, Leana şi Costel, de-astea. Ulterior le-am descoperit spectacolele de pe litoral, hit-uri ani la rând, care mi-au întregit imaginea.
Da, Vacanţa Mare ar fi putut fi mult mai buni, mult mai rafinaţi. Dar au reuşit ceva unic, anume să capteze atenţia multor categorii sociale pentru că umorul lor era 70% pentru proşti/masa de oameni îndobitociţi, 25% politic şi 5% rafinat. Evident, în cele 70% erau incluse glume cu ţigani, unguri, moldoveni, ardeleni, olteni, curve, prostituţie, sex sex sex, toate chestiile la care în general lumea râde, pentru că ne unesc pe toţi: dacă erai moldovean, râdeai de olteni şi ardeleni, dacă erai ţigan rdeai de poliţişti, dacă erai poliţist... ei bine, ăştia nu cred că erau fani.
Divertis mereu mi-au părut a se teme de ceva, umorul lor era prea sugerat şi prea puţin direct. Pe Vacanţa Mare o durea în coccis, clienţii politici preferaţi fiind Năstase, Ili, Ciorbea, Vodcăroiu, de-ăştia. În plus, cei trei erau incredibili de talentaţi, Mugur şi Radu cântau la chitară, blondu făcea absolut toate feţele din lume, Mugur şi Sava (blondu) îşi intrau la perfecţie în rolul de ţigani, plus că Mugur e nebun, după cum ştiţi şi voi, cred.
Declinul a început după moartea lui Dan Sava, dacă ar fi să aleg un favorit el ar fi, omul putea să se strâmbe o oră pe scenă şi tot scotea mai multe râsete (de la mine) decât Divertis.

Tot ce a apărut după aia la TV nu intră în categoria comedie, gen Cârcotaşii sau Mondenii/Trăzniti în Nato şi ce alte trăznăi mai sunt. DOD a fost o încercare timidă de one-man show bazat în principal pe prosteala lui Doru pe scenă, a mers o dată pentru mine după care s-a terminat. Apoi au urmat standup-urile din cluburi bucureştene din care nu am văzut decât Trupa Deko o singură dată în cafeneaua originală, acum 2 sau mai bine ani. Bine am făcut, pentru că am râs cum nu o făcusem de mult, mi s-au părut absolut geniali doi din trei, deşi mi-au spus cei cu care am fost că materialele se tot repetau de un an jumate. Poate de-aia nici nu m-am mai dus apoi, deşi am vrut. Da, ăştia sunt buni, ştiu că mergeau şi prin ţară cu spectacolele, dar vreau ceva mai mare, mai mult, mai amuzant!
În afară de ei, am văzut pe Tibi Neuronu la RBF 2009, a încercat nişte umor pentru tocilari, nu i-a ieşit, băga el nişte sex, masturbare, etc. S-ar putea să fi fost o mulţime frigidă, n-au mişcat la absolut nimic din ce-a fost pe scenă, dar hai să fim serioşi, Hi-Q...
Eu de-atunci n-am mai văzut nimic, nici n-am mai auzit nimic. Online sunt porumbeii şi alte diverse one-line-comic-strips care nu îmi satisfac pofta enormă de comedie. Încă mai aştept.

Eheheee, dar afară, nene, afară e altă treabă (şi alt post).

-Traversează pe roşu dacă nu sunt maşini. Nu contează culoarea, roşu, verde, maro, eşti pe bicicletă sau pe jos, dacă nu vezi vreo maşină în apropiere, du-te cu încredere, mai ales dacă biciclesti: păi ce, să te opreşti?!
-Bicicletele sunt ceva banal, un fel de oameni pe roţi. Nu fi de la ţară, speriat de bombe, că nu te omoară. Fă slalom printre ele, deşi preferabil să le laşi prioritate. Nici nu te uiţi la ele, le vezi cu coada ochiului. Abia după ce-a trecut gagica poţi să te uiţi la fundul ei, dacă te uiţi din faţă sperând să prinzi o ocheadă între picioare s-ar putea să fii călcat.
-În autobuz respecţi scaunele pentru bătrâni şi invalizi. Când se apropie staţia ta şi ştii că trebuie să cobori, stai tu copil cuminte acolo unde eşti, aşteaptă să oprească autobuzul, să se deschidă uşile şi abia apoi du-te spre ieşire. Dacă eşti lângă uşă înainte de oprire eşti demascat ca fiind un imigrant nedorit.
-Dacă locuieşti la parter, perdelele sunt interzise, cel mult nişte draperii transparente. Dacă eşti femeie şi ieşi de la duş în sufragerie sau obişnuieşti să faci sex în living, nu ştiu ce să-ţi zic (numărul meu este 064405315x).
-Nu mergi pe jos pe distanţe lungi. Cred că e o lege care zice asta. Dacă te duci la supermarketul aflat la 15 minute pe jos, iei bicicleta.
-Când pedalezi, ai grijă să iei o mână de pe ghidon din când în când. Dacă vezi unul care se clatină pe bicicletă, atunci îţi iei ambele mâini şi le bagi în buzunar, afişând o mină de indiferenţă fluşturatică, un fel de "I AM A GOD".
-Nu are sens să-ţi cumperi mănuşi sau bocanci. Ce-i aia zăpadă? Ce-i aia mâncat la prânz? Nimica, nene.

Am trei sticle de parfum, Dior Homme, Dior Homme Sport şi încă unu care ar putea fi Givenchy dacă mi-ar păsa. Nu le folosesc deşi o dată pe lună mă uit la el admirativ şi mă gândesc să mă dau, să nu mă dau. Nici nu ştiu când expiră, dar presupun că mai ţin, de vreme ce le-am primit în ultimul an jumate, maxim.
Păstrez toate biletele de tren pe care le-am cumpărat, cu excepţie cele uzuale pe ruta Bucureşti Galaţi. Am bilete spre Constanţa, Buzău (noaptea aia fanstastic de banală în care am vorbit în gară din Buzău cu un beţiv care a fost coleg cu Hagi), Timişoara. N-am văzut eu prea multă Românie dar măcar atât am descoperit şi eu. Bineînţeles că am toate biletele de tren din Olanda, inclusiv 2008, inclusiv cele de acum spre Haga, Bruxelles, Zwolle.
Încă mai am o bună parte din chitanţele de plată a regiei de cămin din ultimii doi ani, îmi tot spuneam că mai bine să fii safe than sorry şi le puneam înapoi. Să fim serioşi, am un fetiş; acum nu le mai arunc zicându-mi: dacă tot le-am păstrat până acum, ce mai contează de-acum încolo. E foarte amuzant când te minţi pe tine însuţi ştiind adevărul. La fel de amuzant e şi faptul că strâng prezervative (nefolosite, normal). În afară de cele pe care le-am găsit în geaca de iarna trecută, despre care nu ştiu pentru cine erau menite, ştiu fiecare batch pe unde a fost şi ce-am marcat şi ce-am ratat. Nu-i aşa că e amuzant? And the crowd goes quiet.
Am şi o oarecare colecţie de brichete, nu e o colecţie propriu-zisă pentru că sunt împrăştiate prin diverse locuri, nu merge nici una, recent am furat una de la o mătuşă în stil Bentley (brichetă, nu mătuşa), e ca o maşinuţă mică.
Am început să strâng vederi haioase din Utrecht, poţi să le iei gratis de la standuri (sau poate nu, eu le iau), mă rog, mai degrabă ilustraţii.

Şi bineînţeles mai jos avem acele lucruri cu adevărat mărunte care au o istorie proprie,

gen cupoanele Threadless pe care le-am lipit şi de monitor, brelocul din Frantia pe care mi l-a dat maică-mea (săraca femeie n-a avut un concediu de ani de zile, dar îi mai aduce cineva din când în când un breloc de undeva şi ea mi-l dă mie), eticheta de la primii mei Converşi, două perechi de căşti împletite care într-o vreme aveau un parfum deosebit (şi puternic, cred că le-ai dat special!), o bărcuţă făcută dintr-o etichetă promoţională de ţigări (ar trebui să se recunoască), nişte origami lebădă, gen, făcute de Sorina (cred că de la ea sunt amândouă, altfel nu-mi explic), bricheta pe care am găsit-o în Poli într-o seară întunecată ca după 15 metri să îmi ceară o gagică foc (no I did NOT hit that) şi bineînţeles Axe Clicker pe care am încercat să-l folosesc o dată dar am eşuat lamentabil (nu, nu mi-a ieşit un număr negativ).
Sperăm să continuăm colecţiile, dar cine ştie. La naiba, ce n-aş da pe un număr de Esquire!

O idee bună vine întotdeauna singură şi de obicei vine când trebuie sa dorm. Cea de faţă nu face excepţie.
Pentru că atunci cand am ochii închişi şi trebuie sa adorm mă gândesc la toata lumea, spre deosebire de atunci cand sunt treaz şi mintea îmi e goală de conţinut, mă gândeam la oamenii pe care nu i-am vazut. Am fost în Bucureşti în trecere şi mi-aş fi dorit să beau o bere cu toată lumea care mi-e dragă dar nu s-a putut (am fost şi refuzat!). Data viitoare n-o sa fie prea diferit, timpul va fi limitat şi va trebui să îmi organizez timpul foarte bine, ceea ce nu voi reuşi. Dar cum ar fi sa dau o petrecere?
Ehehe, pai daca aş avea eu bani să plătesc pentru aşa ceva, now that would be something. Dar partea grea urmează abia acum: pe cine aş invita la petrecere? Fără să mă fofilesc, ca doar joc fotbal cu fi-su lu' Gates, banii n-ar fi o problemă. Habar nu am.
Zău vă zic că e o alegere grea. Aş face-o în cercuri concentrice. În cel mai mic aş pune oamenii care-mi sunt cei mai dragi, doar că oamenii ăştia nu se cunosc între ei. Deja am dat de un obstacol, wtf. Nu poţi să ai un chef unde oamenii nu se cunosc între ei, am făcut o întalnire de bloggeri aşa şi a fost o mare frectie de trafic, no more, please. Atunci trebuie sa mai adaugi cunostinte comune sa aiba fiecare la cine sa se raporteze. In cel mai rau caz, aduci niste oameni simpatici si dezinvolti care sa fie prietenosi cu lumea si sa-i inmoaie. Fuck that, I'm the star here, stop stealing the headlights, dude (urasc sa nu pot da nume!).
Ok, si cu femeile cum faci? Stii tu, "femeile", the ones. Bravo tie daca tu ai numai una, dar eu ce ma fac? I've done this before too, sucks. Le zici sa aduca pe cineva! preferabil feminin. Daca e cuplata cu atat mai bine, se elimina tensiunea "suntem amândoi singuri, ce facem?" Cât despre that very special lady (at the time), o invitatie speciala is in store, please come alone.
Ce facem cu bloggerii/ţele? Să vină cu un +1, ca la RBF. Mai intai those special ones, apoi alti cativa oameni cul care nu se supără de-o bere, apoi alti cativa oameni uber cul pe care mi-e rusine sa-i invit (dar o sa o fac pentru ca o sa fiu putred de bogat). Aici functioneaza aceeasi regula, trebuie neaparat ca fiecare sa cunoasca citeasca cel putin alti doi. Şi eu pe toţi.
Dupa aia te gandesti ca n-ar fi rau sa inviti si baietii cu care ai dat atatea goluri saptamana de saptamana. Apoi trebuie sa inviti toti fostii colegi, chiar si cei cu care nu mai vorbesti, pana si aia pe care nu-i placi, dar ce dracu, daca tot ai bani sa-i transporti cu avion particular. Colegii de grupa din facultate, bien-sur, unii s-ar putea sa fie mai greu de gasit, dar ilustrii care ne-au parasit vor fi atractia zilei. Bagi garnitura de colegi din Poli dar nu poti sa inviti cate o persoana asa ca inviti grupulete grupulete.
Petrecerea începe. Realizezi că ai sute de oameni veniţi mai mult sau mai puţin să te vadă (dacă nu cumva ai promis striptease şi Guţă) şi intri în panică, nu poţi să faci turul mulţimii de sute de ori, this is not a cocktail party (dar sunt cocktailuri). Va trebui să îţi iei ajutoare, din start nominalizezi câte unul pentru fiecare grup, pentru ăia din liceu, ăia din facultate, ăia de la fosta muncă (ah, uitasem să vă menţionez dar clar sunteţi invitaţi la petrecere!), unu de la actuala facultate (unde ştiu SUTE de oameni, serios, sunt foarte popular) şi mie îmi mai rămâne să strunesc doar femeile singure.
Se face miezul nopţii, lumea bea, se distrează, face sex oral and whatnot. Dintr-o dată, muzica se opreşte şi Mihai păşeşte pe scenă. Atenţie, urmează un moment artistic foarte deosebit, truth or dare! Vă rog păşiţi pe scenă.
Fiecare persoană care se află pe listă (cei pe care îi cunosc) primeşte două plicuri sigilate. Truth or dare? (plicurile sunt pentru mai târziu) Truth. Şi-i crăp în cap tot, fără menajamente, fără înflorituri (ok, mint, aici am nişte listuţe orientative pentru fiecare în parte, pregătite de acasă).
-"Te iubesc! da' aşa, puţin, din când în când."
-"Chiar dacă-mi eşti prieten bun, acum îmi vine să-ţi bag un pumn în freză, backstabbing mofo."
-"Ai fost cea mai mişto fată din liceu! dar nu m-a interesat să mă dau la tine; nu m-aş fi dat nici dacă mă interesa, zic şi eu."
-"Eşti grasă rău, pe cuvânt. Ce-i aia? ai o problemă cu tiroida? Cu ce te tratezi, ciocolată?"
-"Băi, eu mereu am avut o vagă impresie că eşti gay. M?"
-"Eşti singura fată cu care m-aş căsători, chiar dacă ştiu că n-o să meargă pentru că suntem prea la fel/diferiţi amândoi."
Astea sunt doar indicaţii pentru un discurs mult mai lung. Oricum, estimez că n-o să se întâmple prea des, n-am o reputaţie foarte bună când vine vorba de onestie. Atunci vor zice Dare. Proastă alegere!
-"Hmm, dintotdeauna am vrut sa stiu cum se simt țâțele tale la atingere . May I? Ahahaha, of course I may, I bought The Rock and Chuck Norris and can I do whatever I want, bitch!"
-"Provocare zici? Here's my white hairy butt, take a good look at it"!
-"Uhm, I've missed the touch of your cookie, can I put hand? Binehânţeles."
Ok, this was a bad idea, I'd probably feel most of the breasts and most of the asses (not the small tits and the huge behinds). I'd probably punch some people the face, go for a kiss or two to finish the job (sa ne-ntelegem, punching and kissing persoane diferite) . Partea asta a planului mai trebuie lucrata.
Tocmai mi-am dat seama că unora nu am ce să le spun. Cât de ciudat, există oameni cărora chiar nu am ce adevăr să le spun în faţă pentru că deja ştiu ce cred despre ei. Nu vă lăsaţi păcăliţi, e de bine, niciodată nu spun unui om de dulce. Efectiv mă mir că am astfel de oameni în viaţa mea şi mă blestem că nu îi ţin mai aproape mai des. Frate-miu ar fi unul dintre ei, dar s-o lăsăm mai moale cu afecţiunea, I only love people from outside my family, bla bla. Şi vai! sunt chiar mai mult de doi oameni! Ok, o să le scriu.
Aşa, şi într-unul din plicuri ar fi un cec cu bani. Dacă urăsc respectiva persoană îi dau 100 de euro sau ceva similar, în scârbă. Oamenilor dragi le dau fix cât au nevoie să-şi plătească datoriile şi să facă excursia de vis în jurul lumii, în SUA, în Japonia, să-şi cumpere formaţia preferată, etc. Lui tata îi plătesc creditele, casa şi manoperă pentru finisarea etajului de sus, bani să nu trebuiască să muncească deloc, abonament pe o linie aeriană să vină în Amsterdam de fiecare dată când e în călduri, un antrenor personal şi un nutriţionist să aibă grijă de silueta lui, să-şi poată găsi pantaloni pe măsură, poate o maşină şi şofer personal, nasol că e daltonist, nişte ochelari uber cool, cei mai buni medici pentru prevenirea bolilor care stau să apară, un câine şi cam atât, că îi ajunge. Ah, şi o tablă de şah.
În celălalt plic ar fi partea cu adevărul din Truth or dare. Ce, credeai că scapi?

Acesta a fost cel mai lung text inutil pe care l-ai citit vreodată. Cărţile proaste nu se pun.

Ştiu că e o întrebare stupidă, dar lipsa de activitate poate cimenta sedentariza un om, iar după cum ştiţi dacă moare sufletul, corpul funcţionează degeaba. Ei bine eu aş avea lucruri de făcut dar sunt atât de puţin pornit să le fac încât dimineaţa nu mă ridic din pat tocmai de-asta: De ce să mă scol? Ce-am eu de făcut mai rewarding decât a sta aici cu botu-n pernă şi înfăşurat ca o shaorma în plapumă? Nimic.
Dac-aş munci, ar fi ceva, m-aş scula. Dacă aş fi lucrător de noapte în vreo fabrică sau supermarket, nu m-aş plânge, aş dormi până după-amiază fără regrete. Dacă aş avea cursuri de dimineaţă într-un loc mai apropiat ar fi uber-cool, m-aş duce la toate şi nu m-aş îngrijora că n-am din ce să trăiesc, m-aş concentra pe şcoală.
Dar pentru că nu e ca mai sus, eu n-am chef. Aşa că vă întreb pe voi: cum vă motivaţi? Cum reuşiţi să faceţi treburile fără recompensă materială sau satisfacţie intelectuală, care nici măcar nu sunt pedepsite atât de grav dacă le-aş rata? Eu nu prea pot.