Demult, când eram eu în clasa 1 şi stăteam la turn într-o garsionieră toţi patru, cumpăram pâine de la o fabrică de peste drum. Mi-e dor de fabrici, sincer vă zic, de-acolo mi se trage pofta mea incontrolabilă de franzelă caldă. Mă rog, ideea era că o pâine costa 20 de lei. Într-o zi m-au trimis să iau multe pâini, multe-multe, pentru că a doua zi se făcea pâinea 90 de lei. Chiar îmi părea rău.

Prin '96 îmi aduc aminte foarte vag un meci cu Franţa la Campionatul European, singura fază pe care o rememorez e un contraatac al României şi un gol al lui Alin Stoica, parcă, anulat pe motiv că nu depăşise linia porţii.
În '98 am savurat primul meu campionat mondial, n-am să vă plictisesc cu el pentru că sunteţi numa' fete p-aci (alea două la număr). În 2000 la fel, doar că atunci dădeam BAC-ul şi îmi amintesc clar cum m-au trimis la culcare la pauza meciului cu Anglia. N-am putut să dorm pentru că, bineînţeles, au ţipat la golul doi al României, după care m-am dus să ascult la uşă şi într-un final n-am mai rezistat şi am intrat. Am văzut meciul până la capăt şi apoi pe taică-miu ieşind pe străzi să sărbătorească.

Cândva în 2000, când aveau loc alegeri, în turul doi erau parcă Vadim şi Iliuţă, taică-meu o ţinea sus şi tare pentru orice invitat la noi acasă că decât să îl voteze pe comunist mai bine pe Vadim. Cred că l-a şi votat, dar n-a ieşit.

În 2001, pe 6 septembrie, tata pleca. A fost plecat un an în EAU şi la 5 dimineaţa ieşea pe uşă cu bagajul, nu-mi aduc aminte dacă am stat treaz sau m-a sculat cineva, ideea e că l-am petrecut cu mama până la uşă. După 5 zile aveau loc atacurile de pe 11 septembrie şi eu nu înţelegeam de ce maică-mea tot insista să vadă toate ştirile despre asta, eu tot voiam să mut. Nici până acum nu am înţeles întru totul. Nu interesul maică-mii, ci atacul în sine.

În 2004, erau alegerile prezidenţiale şi Băse oricum era pe val. Eu nu m-am trezit să votez dar pentru că se dădea cu ştampila şi la noi la Maxx m-a luat Monica de toartă şi am fost, în turmă. M-am bucurat că a ieşit Traian, deşi mulţi îl iau la mişto, deşi taică-meu mi-a povestit multe despre el - au lucrat împreună la Navrom, se pare. Cel puţin nu era Iliescu - despre care tot taică-meu mi-a zis de toate, nimic de bine.
La referendum m-am dus din proprie iniţiativă, mi-am şi pozat buletinul de vot atunci. Nu ştiu în ce măsură am fost influenţat de diversele opinii de atunci, clar 90% din populaţie simpatiza cu Băsescu în defavoarea Parlamentului, într-un final probabil am făcut alegerea bună.

În 2009, în Moldova are loc o nouă revoluţie. Mă întorceam de la Universitate cu 601 şi veneau în staţie grupuleţe de fete, în majoritate, pictate cu tricolorul pe obraz (fiecare grup avea cel puţin un băiat, de control). Toţi pe care i-am văzut erau sigur mai mici ca mine, 19-21 de ani (I can tell these things) şi mă întrebam: ei ştiu pentru ce protestează? Probabil cei mai mulţi îşi doresc unirea cu Moldova, pentru că şi ei au studiat aceeaşi istorie la şcoală şi au un vag simţ patriotic şi poate prea multă energie nevalorificată, aşa că s-au dus să strige acolo. Şi totuşi, eu mă uit pe net (sâc, acum nu mai e tv) şi mă gândesc de ce nu "mut postul", la fel ca în 2001.
Evenimentele astea trec pe lângă mine, nu ştiu dacă ar trebui să îmi pară rău sau nu. Politica nu-i de mine. Nu pot nici aşa, nici aşa. Bine, mai mult înclin spre prima variantă. Dar dacă aţi auzi ce păreri au basarabenii din Bucureşti despre asta, v-aţi speria.

Invers cronologic, mi-a venit să scriu despre întoarcerea la rădăcini, în care eu aberam cu stil despre faptul că uite domle, e 2 noaptea şi eu iar vreau să scriu, ca să nu mai menţionez că sunt la graniţa dintre 'în seara asta nu mai dorm' şi 'mamă ce mi se închid ochii'. Asta făceam cândva în 2008 când nu era toamnă şi nu era nici prea cald, deci probabil cam acum un an, mi se pare reprezentativă perioada aia pt că eram doar în trecere şi atunci se vedea caracterul.

Apoi îmi notasem pe telefon nişte titluri, ultimul era ceva de genul 'poftiţi de aflaţi puterea unei rochiţe'. Băi frate, plecând azi de la muncă s-a urcat o domnişoară în lift pe la trei. O mai văzusem, o femeie drăguţă, evident prea mare pentru mine, 25-27+, păr scurt, simpatică, după cum ziceam. Un snob ar zice că nu avea tocmai măsurile ideale, dar eu cu siguranţă nu sunt snob. Am fost mulţumit de faptul că odată cu căldura au mai renunţat fetele la bucăţi de material, mai un decolteu, mai o măslină. Numai că atunci când a ieşit din lift, am observat că pe sub jacheta de primăvară se iţea o rochie văratică, Dumnezeule mare! Se termina puţin sub fund, nu era strâmtă sau indecentă, pur şi simplu era o rochie de vară care dă insomnii băieţilor de orice vârstă, deci mi-au trecut instantaneu prin cap toate fanteziile posibile cu domnişoara în cauză, cum îşi unduia ea fundul mare care probabil în blugi ar fi fost trecut mai uşor cu vederea, dar în situaţia de faţă i-aş fi făcut plecăciuni, *păzea iar apelez la divinitate* Dumnezeule! Ştiu ce vrei să spui, abţine-te, zi altceva.

Aşa, după aia erau 'ce trebuie să-ţi asumi când vorbeşti cu mine' la care nu renunţ, văd eu când o scriu, şi mai era ceva ce conţinea cuvintele 'citesc' şi 'snob' care probabil o să fie trecută cu vederea...

Check it.
Adică, dacă reuşesc să pun mâna pe destul mălai de la casa de schimb valutar, o să merg la concerte. Nu sunt multe, dar de apărut oricum or să mai apară şi altele. Deci momentan discutăm despre:

Concertul Gogol Bordello pentru care mi-a făcut Andra o poftă dubioasă acum parcă 2 ani când au mai fost la care se adaugă muzică ţigănească, frate, cum să nu-ţi placă? Pe 17 iunie, la noi se termină sesiunea de licenţe fix pe 17 iunie, s-ar preta o sărbătorire cu stil, să moară Bibi!

Pe 21 e Placebo la care vreau să merg dar nu vreau să merg indiferent. Deci caut partener în dubioşenii să ne tăiem venele la concert (sau să luăm o supradoză, dacă ţi-e frică de sânge). În caz că nu v-aţi prins, şi la concertul Gogol Bordello caut doritori.

Presupun că la Bestfest o să fie toată lumea. Băi, şi eu îmi luasem bilet pentru ziua zero când idioţii au anunţat că Thievery s-a anulat, deci tu ştii cum m-a durut? Încă mă gândesc dacă să vând biletul sau nu, eu de fapt pentru ei mă duceam. Acum organizatorii au băgat o altă şmecherie, chipurile abonamentele sunt sold out - mânca-ţi-aş sufleţelul, cum termini tu abonamentele când sunt zeci de mii de locuri disponibile. Penibilă mişcare, nu cad în plasă a doua oară!

În privinţa vacanţei, cred că o să fac în aşa hal încât să strâng câteva sute de euro şi să vreau să merg undeva (primă)vara asta dar nu pot să mă hotărăsc unde. Cum Olanda nu prea intră în discuţie decât dacă merg cu cineva cu maşina, ceea ce va fi extra, rămâne loc de sugestii. Eu scriu doar Barcelona, chiar sunt în criză de idei. Aş putea să mai propun chestii precum Viena, Berlin, Frankfurt, de pe vârful capului meu (off the top of my head). Caut doritori şi negociem destinaţia.
Te bagi?

Sunt teribil de apatic zilele astea. Îmi ofer ca scuze recuperarea de pe urma virozei şi convalescenţa de după operaţie (don't ask). Am renunţat până acum la filmele de la Next, protestul din Herăstrău la care am fost invitat cu amabilitate, o invitaţie la bere vineri seară, ca între băieţi, de la Sorin (mamă, ce ocazie am ratat) şi până acum poate nu ar fi nimic spectaculos dacă de fapt primăvara n-ar avea un efect invers decât v-aţi aştepta - eu nu am astenie când înmuguresc pomii, ba din contră. Problema e că eu nu mă cac bani şi totuşi aş vrea. No tengo dinero nici măcar de-un bilet la Act, că tot se joacă Creatorul de teatru cândva săptămâna asta şi dacă nu cumpăr din timp iar o să treacă pe lângă mine o ocazie pe care o vânez de mult. Nu pot să fac rezervare de teren - fotbalul e singurul lucru care a rămas constant de-a lungul timpului, îmi place de când sunt mic şi în aproape orice companie, e genial, my favourite past time.

Sunt atâtea de făcut şi mi-e dor de doi oameni, cel pe care nu am avut ocazia să îl cunosc vreodată şi cel pe care mi-am propus să-l uit. Cei mai reprezentanţi de seamă din prima categorie trebuie să se păzească pentru că luna asta nu vor scăpa deşi o să fiţi surprinşi că de voi e vorba. Cât despre dorul secundar... hai să-l lăsăm aşa să treacă.

Mai concret: am de făcut o licenţă. Ştiu că toţi trendinezii din anii trecuţi şi-au făcut licenţa în ultima săptămână dar în ceasul al 12-lea m-a lovit mândria şi simt nevoia de a-mi spăla nişte păcate din 4 ani jumate de facultate.
Alt concret: trebuie să mă gândesc serios ce fac dacă mă acceptă vreuna din universităţile străineze şi să încep să iau în considerare tot felul de metode de a produce mălai. Sunt atâtea campanii sociale pe net că una în plus nu ar sparge piaţa - ce, nu mai sunt bani de dat?

Concertele vor fi tratate într-un post separat.
Să-mi ziceţi dacă vă plictisesc în încercarea mea de a fi mai serios p-acilea.

Într-un fel, e chiar amuzant. Medicii, vreau să zic, sunt foarte amuzanţi. Păcat că psihologii sunt şi ei medici la rândul lor, primii ar constitui excelenţi subiecţi de studiu pentru urmatorii, zise ignorantul; dar probabil nu se face asta unui coleg de breaslă.
Îmi pare că medicii au mania grandorii într-o bilă de plastic. Nu ştiu dacă aţi văzut Bolt... mă rog, nu e cea mai bună comparaţie, dar în mintea mea merge. Desigur, au o bilă mare de tot în care ei sunt stăpâni absoluţi şi fac pe cine vor cu ou şi cu oţet. În micul lor univers, e uşor să compensezi pentru aroganţă şi superioritate îngâmfată, doar salvezi vieţi sau părţi ale corpului. Desigur, se balansează chiar în favoarea lor. Însă ce nu le spune nimeni e că degeaba pacientul are un corp sănătos dacă e cu nervii la pământ, nervi puşi la pământ de însuşi doctorul care i-a reparat corpul. În sinea lui, se justifică orice de vreme ce munca lor este într-atât de nobilă, cum probabil doar unele specii de poliţişti şi pompieri se mai pot ridica la înălţime, dar vai! cât de puţin trebuie să înveţi că să ajungi un asemenea salvator ordinar de vieţi. Nu, medicina este cea mai aproape de Olimp, e ultima treaptă înainte de atotputernicie.

Poate aici exagerez, dar recent mi s-a accentuat o părere cum că medicii ţin la cunoştintele lor ca la nişte secrete profesionale. Varianta alternativă ar fi că ei consideră oamenii de rând ca fiind prea proşti pentru a le putea fi împărtăşite informaţii despre corpul uman - ce ţi-e şi cu ignoranţii ăştia, să le explici în detaliu funcţionarea defectuoasă a tractului urinar sau să expui motivele reacţiilor adverse ale tegumentului la diverşi factori perturbatori par pierderi din timpul foarte preţios al acestor salvatori ai omenirii. Varianta asta cu siguranţă nu îi flatează aşa că revenim la prima. Inevitabil mulţi pacienţi nu vor înţelege totul dar ce anume determină reticenţa medicului de a da informaţii, exprimându-se doar "on-a-need-to-know-basis" către pacient? Pentru mine, cel mai interesant domeniu a fost, în mod absurd, stomatologia, pentru că am fost destul de des, însă nici acolo doctoriţa nu deborda de nerăbdare să-mi explice ce-i cu rădăcinile dinţilor şi nervii, aşa că de ce ar face-o un chirurg? Au trecut prin şcoală de medicină 6 ani, rezidenţiat alţi 7, cine eşti tu să vii să ceri informaţia pe de-a gata? Mergi la şcoală! Cel mai fericit caz e varianta prescurtată, ca pentru copii, expusă pacienţilor. Un fel de rezumat al cărţilor de liceu întocmit special pentru şcolarii de generală, în caz că se lovesc de necesitate. Într-un fel, e caraghios să îi vezi cum te tratează ca pe un copil.
Alternativa am simţit-o pe pielea mea când am făcut-o pe "deşteptul" cu ocazia unor probleme dermatologice de care mă mai lovisem. Într-o discuţie foarte scurtă cu o asistentă de la cabinetul studenţesc am convins-o ca eu eram student la med pentru că ştiam că trebuie să iau nitrat de argint pentru arderea negilor de pe mâini. În foaia de pacient m-a trecut student la Medicină fără să mă întrebe, desigur făceam pe fundul înţelept (wise ass). "Of, acum trebuie să modific!".

Concret. Doctorul m-a chemat pentru consult în urma operaţiei a doua zi, la ora 7 dimineaţa, la camera de gardă. La ora 7 fără 10 eram în faţa camerei de gardă în care, din câte ştiu eu, se intră pe o singură uşă. Am citit răbdător vreo 45 de minute, timp în care pot jura ca doctorul nu s-a aflat în camera din faţa mea decât poate teleportându-se. Ulterior am petrecut 30 de minute, on and off, căutându-l prin spital, evident totul petrecându-se la anul 1923 toamna, când abia se introduseseră telefoane în spitale dar nu foloseau la nimic pentru că nimeni nu ştia nimic din programul altor cadre medicale. (Sincer, nu înţeleg cum funcţionează un spital, e un haos complet, cel puţin acela în care fusesem eu. Sper din tot sufletul că la Urgenţe e mai curată treaba).

Revenind, m-am plimbat după medic prin spital întrebând asistente şi gardieni şi alte asistente şi persoane de la informaţii neputând da de dumnealui. Între timp se înfăptuise ora 9 şi mai aveam puţin şi terminam cartea. Se făcuse aglomeraţie, lumea venea la camera de gardă, erau destul de mulţi. Aproape de ora 10 şi-a făcut apariţia şi doctorul, de unde, nu ştiu. A primit vreo doi pacienţi după care mi-am călcat pe sfioşenie intrând să îl întreb când mă poate vedea şi pe mine. Mi-a răspuns foarte firesc să aştept afară, eu ar fi trebuit să fiu acolo la 7! Încă o dată, politeţea-mi (excesivă) m-a împiedicat să îmi revărs nervii însă nu în totalitate, ceea ce a ieşit a fost o exclamaţie exasperată: "Dar eram aici la ora 7" urmată imediat de a doctorului "Te rog nu ţipa!". Să mori tu.
Scurtând povestea, nu a durat mult şi peste vreo 10 minute mi-a spus mie şi încă unei tipe să îl urmăm în policlinică unde am mai aşteptat după fată şi un moş alte 10 minute şi ulterior m-a primit şi pe mine. Mi-a atras atenţia calm că nu se impunea să ridic vocea; evident, şi dumnealui fusese ca mine, chiar dacă nu ne despart prea mulţi ani, etc.
Ce puteam face decât să fiu recunoscător că în final mă consulta doctorul şi voi putea pleca acasă? Ce aş fi putut să îi spun, să mă cert cu el cerându-i explicaţii pentru lipsa lui? Nu. Am tăcut şi am înghiţit, vrând doar să scap. Asta parţial şi din cauza unui fapt cu totul neverosimil.
Când vine vorba de meseria lor, medicii sunt excelenţi. Cu excepţia, ahem, proastei de familie, toţi medicii cu care am avut de-a face mi-au lăsat impresia de profesionalism desăvârşit în momentul exercitării meseriei lor. Înainte de aia, exasperare totală. Însă când vine vremea să fie medici, vorbesc pacientului cu calm, destul de politicos cât să fie considerat corect după cele mai multe standarde, la fel si asistentele: când eşti pe mâna lor şi ele sunt politicoase şi grijulii, te pansează, îţi dau termometru, îţi deschid geamul dacă ţi-e rău, etc. Desigur, sunt aceleaşi asistente pe care îţi doreai să le sugrumi când tu le-ai întrebat: "-Ştiţi cum pot da de domnul doctor? -Aşteaptă afară!" (fără nici o altă explicaţie).
Asta va fi un mister până când voi cunoaşte personal un medic profesant care, desigur, va fi dispus să îşi divulge "secretele", atât ale sale dar mai important, ale tagmei.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Ceea ce ne-am propus noi este facem un exerciţiu de argumentare pentru care voi ruga toţi cititorii să rămână deschişi la tot ce vor citi fără a grăbi judecata precum vedem ilustrat aici. Am invitat-o pe Dina să îşi exprime o părere şi a ales să argumenteze pro, ceea ce mi-a lăsat mie "onoarea" de a aborda problema pe filiera contra. Am încredere în inteligenţa cititorului meu că va cugeta de două ori înainte de a mă acuza de diverse lucruri. În consecinţă, să începem.


Pro - Dina

Mă plimbam într-o după-amiază de vară prin Grădina Publică. Un pic mai în faţă – un bunic cu nepotul lui. Copilul s-a îndepărat să mângâie un câine al străzii, iar bunicul a început să ţipe, chemându-l şi încercând să-l convingă să lase câinele în pace, fiindcă poate să-l muşte, să-i dea purici sau vreo boală. La care copilul se întoarce și răspunde calm : „Dar eu înţeleg căţeii”. Am fraternizat instantaneu cu el. Nu-mi pot imagina o lume fără câini, și de aceea pledez pentru ca unii dintre ei să rămână pe stradă.

Nu m-a muşcat niciodată un câine, poate fiindcă avem o simpatie specială şi nativă unii pentru ceilalți (pragmaticul mi-ar răspunde că am fost doar norocoasă, dar eu ştiu că nu e aşa). De multe ori, mi s-a întâmplat ca un câine vagabond să se apropie de mine, să se gudure şi să mă urmeze o bucată de drum, chiar dacă-şi depășea graniţele teritoriului şi începea să fie lătrat, sau chiar muşcat.

Voi începe cu un argument de ordin moral. Ce drept avem să ucidem sute, mii de animale, doar pentru că sunt pe stradă? Nu din vina lor trăiesc acolo, şi nici datorită nouă. Aşa cum nu le-am dat viaţă, nu suntem îndreptăţiţi să le-o luăm, în virtutea siguranţei civile, şi aşa fragile şi nu într-atât de periclitate de câte un câine comunitar.

Cât despre prinderea lor şi înghesuirea în adăposturi, nu cred că e o soluţie, cel puţin nu în condiţiile actuale. Un câine se descurcă mult mai bine pe stradă decât într-un ţarc de câţiva metri pătraţi, fără mâncare şi libertate, în veşnică rivalitate cu ceilalţi pentru hrana precară pe care o primeşte. De cele mai multe ori, câinii din adăposturi, dacă nu au norocul de a fi adoptaţi (ceea ce să întâmplă foarte rar, mai ales fiindcă nu sunt de rasă), sfârşesc înfometaţi, bolnavi sau bătuţi de cei ce ar trebui să le fie îngijitori.

Nici sfatul blazat al celor ce nu sunt de acord cu „maidanezii”, şi anume „Dacă îţi plac atât de mult, ia-i acasă și creşte-i!” nu este aplicabil. Un câine crescut pe stradă se va acomoda foarte greu în casă, şi ştiu asta din proprie experienţă. În primul rând fiindcă nu va şti cum trebuie să se comporte când vrea să-şi facă nevoile, şi în al doilea rând (şi cel mai important) fiindcă este obişnuit cu libertatea. Se va aşeza cu botul pe labe într-un colţ şi va fi fericit numai în puţinele minute când îl scoţi afară.

Câinii comunitari muşcă foarte rar. Nu neg că latră, dar ştii şi tu de la bunici: „câinele care latră nu muşcă”. Până una alta, ai putea învăţa să socializezi cu ei (nu e o superstiţie faptul că simt simpatia). Începe cu cei mici, care nu prezintă niciun pericol. Vei vedea că sunt prietenoşi. Iar un câine care se va uita frumos la tine, din colţul străzii, înseninându-ţi ziua, va spulbera ura.

Nu am auzit pe nimeni plângându-se de pisicile vagabonde. Unde sunt ailurofobii? Ei nu se tem că vor fi muşcaţi de o pisică sau că o felină neagră le va tăia calea? Nu se indignează că cinofobii au preluat controlul asupra orașului şi vor să-l lase doar în stăpânirea mâţelor, eradicând rasa canină?

Contra - Mihai

Ni s-au tot luat ochii cu traficul, şantierele şi terenurile însuşite pe căi mai puţin onorabile de către multimilionari. Am uitat ce e cu adevărat important, poate nu cel mai important dar cu siguranţă o problemă demnă de luat în seamă ACUM - problema maidanezilor.
Nu vă lăsaţi înşelaţi de liniştea din administraţie, este cu adevărat o problemă la toate nivelurile şi în toate oraşele, după cum putem vedea ilustrat pentru Bucureşti, Iaşi, Piteşti, Craiova, Botoşani şi vă zic că şi Galaţi.

Întâmplător Dina locuieşte în Galaţi şi poate nu a avut posibilitatea să vadă sau să afle cum e să fii atacat de maidanezi. Am să vă povestesc eu cel mai norocos caz care poate avea loc. Am fost lăsat cu maşina pe Iuliu Maniu, la intrarea în Poli. Aveam de traversat parcul pentru a ajunge la cămin însă n-am făcut 200 de metri pentru că în jurul meu s-au strâns 7-8 câini lătrând ca turbaţi. A început unul, i s-au alăturat alţi doi trei şi până să mă dezmeticesc eram înconjurat din trei părţi de animale de pradă aflate la mai puţin de un metru de mine. Mergeam cu spatele pentru că eram atent să nu mă muşte vreunul. Mi-a fost extraordinar de greu să mă abţin să nu îmi ies din minţi şi să rănesc probabil grav câţiva din câinii ăia, tocmai pentru că nu aveau absolut nici un motiv pentru atac. Mie chiar îmi plac câinii şi nu o zic în vânt, deci ipoteza atacului pentru că nu aş fi iubitor de animale cade. Mâncare nu aveam, nu miroseam a nimic, pur şi simplu încercam să ajung acasă. Eu, la cei 190 centimetri, am fost aproape atacat de câini în Politehnica, oare cum s-ar fi descurcat o fată sau două dacă ar fi fost în situaţia mea? Mi-e frică să mă gândesc.

Acesta nu e un caz izolat, o ştim cu toţii. Să amintim de japonezul ucis de maidanezi în 2006, fetiţa de 7 ani moartă după un atac al câinilor vagabonzi, profesoara de desen mutilată ( i s-a smuls un deget cu tot cu tendoane) şi mă opresc aici deşi mai am exemple. E destul de clar în momentul ăsta că maidanezii nu au ce căuta pe străzi si NU sunt inofensivi.

Există câini drăguţi, sigur, se gudură pe lângă tine, îţi înseninează ziua, îl mângâi şi îţi vezi mai departe de viaţă. Cei mai mulţi nu le aruncă nici măcar o bucată de pâine, deşi câinii sunt cel mai probabil flămânzi, dar oare ar fi mai bine dacă ar face-o? Hrănind câinii nu faci decât să contribui la înmulţirea lor, precum babele inconştiente care nu realizează ca maidanezii pe care îi hrănesc periodic ajung să atace pe toţi mai puţin mâna care le dă de mâncare. Nu generalizez, dar exemple sunt.

ONG-uri? Ele nu pot decât să încerce castrarea animalelor pe care le strâng. Nu vor reuşi niciodată să rezolve problema celor de pe străzi prin adopţii, să fim serioşi. Chiar şi cei adoptaţi ajung înapoi pe maidan. Chiar şi castrarea în sine pare a fi sortită eşecului de vreme ce într-un an abia se strâng câteva mii de animale când în Bucureşti numai sunt zeci de mii.

Adunarea lor în adăposturi? Asta e cea mai mare glumă. Costul întreţinerii unui câine în adăposturi este imens, de 400 de lei per animal, enorm când te gândeşti cât e o alocaţie de copil. Nu ştiu cine venise cu ideea genială de a contribui cu bani la adăposturi pentru animale. Pe bune? Trecând peste faptul că nu ai atâţia bani (pentru că nu ar plăti toţi bucureştenii), vrei să îţi laşi banii pe mâna statului? Asta ar fi o greşeală din start.

Totuşi, nu-mi pot asuma rolul anti până la capăt şi nu pot să susţin necondiţionat eutanasia DAR cred că hingherii ar trebui să îşi concentreze activitatea pe prinderea câinilor agresivi. În cazul acestora aş putea fi de acord cu eutanasia însă nu mă pronunţ definitiv pentru că nu sunt medic veterinar şi nu ştiu dacă rabia e vindecabilă la animal. Nu ştiu ce e de făcut dar ştiu că nu au ce căuta pe străzi. Prioritatea ar trebui să fie oamenii.

mulţumesc că ai citit până la sfârşit!