De fapt, titlul ar trebui sa fie "despre prieteni", pentru ca nu ma consider un bun prieten, desi oricand sunt dispus sa ajut pe altii si sa fac sacrificii pe care unii le-ar considera prostesti.
Dar nu despre asta voiam sa scriu, ci despre prieteniile care palesc in timp. Prietenii care se instraineaza. Desigur, e foarte usor sa se intample asta cand eu sunt aici si ea, de exemplu, in Germania. Sau eu la Bucuresti si el/ea in Galati. Dupa jumatate de an, un an, doi, trei, in care cunosti diversi oameni de toate felurile si din toate colturile tarii, te intorci in orasul natal si te intalnesti cu prietenii din copilarie, care nu s-au schimbat mai deloc, locuiesc cu parintii, sunt inscrisi la facultate doar ca sa nu fie recrutati, stau in fatza blocului si nu fac nimic deosebit toata ziua. Dar nu asta conteaza. Asta am facut si eu toata copilaria si adolescenta mea. Dar acum, intr-un fel tu te simti stanjenit, te-ai schimbat asa mult si totusi ei sunt la fel, cel putin la prima vedere. Cum ai putea tu sa le explici tot ce ai invatat cat ai fost plecat? Mai rau, cum ai sa le explici de ce nu ai mai vorbit cu ei decat din an in paste, pe mess, cateva fraze? Nu stiu si nu vreau sa ma gandesc. Inca nu m-am vazut cu ei.
Dar ce e cu acele prietenii la care tii foarte mult si nu vrei sa se destrame, desi acesta ar fi cursul firesc al lucrurilor? Inteleg pe Alexandra, care are o cu totul alta viatza in Germania, nu o invinuiesc cu nimic si nu pot spune decat "Asta e viatza". Dar altii? Ii sun din cand in cand, nu raspund, las mesaje pe messenger, nu primesc nici un semn de viatza. Ma intalnesc cu Alexandra (alta) in Politehnica, pare istovita si obosita si ametita, ne salutam si trecem mai departe. Numai atat? De ce? eu as fi vrut mai mult, dar ea nu avea nici timp si nici chef.
Sau alti prieteni, sau cunoscuti, sau amici, oameni pe care ii simpatizezi si la un moment dat incepusei sa te apropii de ei, si totul se raceste in timp. Ii uiti, si la un moment dat te uiti in messenger (Show offline contacts, ceea ce nu fac niciodata) si ii vezi. Hmm, n-am mai vorbit de mult cu el/ea. Oare sa las mesaje pe messenger? Sa parasesc sfera familiarului in care ma simt asa confortabil? Sa calc pe gheatza subtire in incercarea sortita esecului de a socializa din ce in ce mai mult cu toti oamenii de treaba pe care ii cunosc? Stiu ca nu as rezista la asa ceva... dar macar o parte. Care parte? Fetele, desigur.
Dar ce sa mai zic de Sorin, coleg de banca in liceu cativa ani, care e anul 2 la Academie? Regret ca anul trecut nu m-am vazut cu el deloc. Nu are messenger, la un moment dat nu avea nici telefon. Ok, dar eu nu am uitat de el. Ii urez in continuare la multi ani in fiecare an, o data la cateva luni eu incerc sa il sun, vad ce mai face, daca vrea sa iasa la o bere. Am iesit o singura data, si nu a iesit cum as fi vrut, pt ca planuisem sa vina si alte foste colege de-ale noastre, dar nu ne-au onorat cu prezenta si am stat putin, cat sa mai depanam amintiri si sa povestim experiente din facultate... si asta a fost singura data cand l-am vazut in 3 ani de zile.
Cel mai grav e cand se instraineaza prietenii pe care ii ai langa tine. Cand pur si simplu nu mai treci pe la prietenii de la acelasi etaj cu tine, ii vezi bilunar pe holuri...
Dar prietenii de la scoala? Scoala mi s-a parut cel mai bun loc de a intalni oameni deosebiti, si chiar asa a fost. Nu mi-am dat seama de la inceput cat de minunati pot fi oamenii.
Nu imi place faptul ca suntem doar colegi, ca ne salutam si atat, discutam despre scoala si atat; cu unii am fost destul de norocos sa ajung un pic mai apropiat, si e o senzatie deosebita. Cu altii, am ajuns mult mai apropiat, apoi mi-am dat arama pe fatza = idiot (dar astea nu se scrie in blog, domle).
Cred ca am acoperit pe toti :D mi-a venit ideea blogului dupa ce am trimis mailuri unor Alexandre mentionate mai sus ;)
Doar intamplator sunt mai multe fete... pura intamplare. Acum ma duc sa mai lenevesc...
