În Olanda, ca în toată lumea, vremea devine din ce în ce mai blândă pe an ce trece. Asta nu a împiedicat un front de aer rece să monopolizeze spațiul aerian dutchlandez în urmă cu doi ani, când și-a dat întâlnire cu niscaiva molecule de H2O și au făcut sex, ejaculând pe o țară întreagă cu niște fulgușori juniori, prin comparație cu ce se întâmplă în România an de an. Și-a fulguit ce-a fulguit până când lumea avea nevoie să zboare în țările de origine, moment în care s-a instaurat haosul.
Olanda, se știe, e o țară virgină, așa că n-a știut să se descurce când a fost agresată sexual de cei doi devianți de mai sus, așa că s-a dat peste cap. Cei 200 proprietari de mașini și-au lăsat vehiculele acasă în ziua aia, așa că pe străzi era pustiu. În stațiile de autobuz, panourile scriau ceva în chinezește (pe atunci nu înțelegeam) dar n-avea rost să aștepți autobuzul, că nu venea. Asta în timp ce pe stradă zăpada era la fel de mare ca și cantitatea de sare pe care românii o pun, în medie, în ciorbă. Suspectez că orașul Utrecht nu are utilaje de deszăpezire, doar un grup de polonezi cu fărașe și mături alergând prin oraș.
Trenuri, zici? Alea care merg pe șine și nu ar trebui să fie afectate de zăpezi? Cred că sunt făcute din plastilină, altfel nu-mi explic de ce, într-o țară cu mii de plecări zilnic, panoul din Utrecht arăta 5 trenuri, și alea întârziate. Nu se știe exact ce traume a suferit Thomas în copilărie, poate a fost bătut cu zăpadă prea tare, dar a rămas marcat și refuza să se urnească din loc, se pare. Pentru mine toată tevatura cu trenurile a fost amuzantă, pentru că eu nu mergeam nicăieri. Într-un final, când călătorii s-au sardinizat în singurul tren care mergea spre Schipol, am aruncat o privire mândră și aproape că făceam tumbe de bucurie (in my mind) că nu sunt în tren, pentru că urăsc stresul când vine vorba de călătorie.
Aproape că nu mai trebuie să menționez (dar trebuie să umplu postul) că avioanele nu prea decolau nici ele. Secolul 21, suntem specia dominantă pe planetă dar nu putem să facem un amărât de avion să zboare după ce-a nins? Dar ce vorbești Mihai, tu nu ai luat nici mașină, nici tren nici avion, de ce te plângi? Ehehe, dracii moșului, eu luam bicicleta, dar vedeți voi, pe-atunci nu știam să merg prea bine, și drumurile înghețate nu sunt un mediu prea prietenos pentru a învăța să biciclesti. Am avut mult noroc și n-am căzut în cap, dar e extrem de enervant să mergi cu 1 km/h de frica de-a nu te face de râs și de vânătăi.
Toate aceste lucruri se pot întâmpla iar, dacă nemernicul de deasupra (ăl de sus) decide să o scuture mai mult decât de obicei. În concluzie, dragi membri ai juriului, fac apel la dumneavoastră să nu vă mai îndreptați dorințele către ninsori abundente, aveți inimă și gândiți-vă la oamenii care ar muri de frig în timp ce voi beți ciocolăți calde după o bătaie cu bulgări. Îmi odihnesc cazul.
Am promis să public retrospectiva mea cinematografică și am întârziat puțin. Totuși mi-am făcut temele și am deja o listă, destul de scurtă din păcate, cu filme pe care le-aș recomanda necondiționat. Poate știți că eu am o problemă cu a vorbi și a scrie despre filme, pentru că o recenzie cu cel mai mic spoiler îmi provoacă o tristețe nespusă - mor câte puțin de fiecare dată - și filmul nu mai are același farmec. Dacă cineva îmi cere recomandări de filme, nu pot să îi propun nimic mai prejos decât the very best, pentru că așa nu mă simt vinovat, dacă nu i-a plăcut e vina lui! Așa că mă întorc mereu la lista mea de 10 și 9, pentru că sunt inginer și lucrez cel mai bine cu numere.
În 2011 nu am adăugat prea multe filme pe lista asta, pentru că de la an la an devin mai cinic și mai critic cu filmele, chiar împotriva dorinței mele. Dar pentru distracția dumneavoastră o să fac niște giumbușlucuri aici, să nu ziceți că nu primiți destul pentru cât plătiți. Cât despre filmele în sine, am două categorii care nu se exclud, ci mai degrabă se influențează una pe alta.
Cele mai bune filme văzute de mine în 2011, strict calendaristic, le aveți mai jos:
Ca să înțelegeți despre ce vorbeam, iată cele mai bune filme din 2011 pe care le-am văzut:
În continuare, am onoarea să vă prezint câștigătorii la fiecare categorie în parte pentru anul cinematografic 2011, un an bunicel în rol de rampă de lansare pentru 2012, sfârșitul și apogeul (Dark Knight Rises, Avengers, Hobbit).
La categoria "Cu mâna pe inimă", nominalizații sunt:
Beginners - o cititoare fanatică a sugerat că m-am identificat cu personajul principal, care nu poate să mențină o *beep* (no spoiler alert), titularul neagă toate acuzațiile.
Drive - am avut norocul să câștig bilete la un screening în avans, cu pre- și after-party cu mult whiskey gratis. Dacă filmul n-ar fi fost absolut superb poate m-aș fi simțit prost că n-am avut cu cine să beau. Seara a fost salvată.
50/50 - pentru un film care se laudă că tratează un subiect greu cu mult umor, trebuie să recunosc că m-am emoționat cel mai tare la el, aproape că am plâns - dar am dat vina pe o muscă și mi-am flexat bicepșii, să nu mă dau de gol.
Submarine - e posibil ca eu să am o slăbiciune pentru filme cu adolescenți, mai ales când sunt atât de sincere și originale. Fără sclipici și fără să exagereze nici o clipă.
Warrior - e mai bun decât The Fighter și, în mod incredibil, nu poți să ghicești sfârșitul!
N-am inima să aleg un câștigător (hei, unde plecați? stați că mai am, nu vă duceeeți!) dar pot să spun că am fost la Drive încă o dată în cinema și am revăzut Submarine și Warrior pe bucăți, acasă. Aș mai da bani pentru fiecare din ele.
La categoria: "Close, but no cigar", menționez:
Restless - e surprinzător (și greșit) dacă spun că se aseamănă foarte mult cu 50/50, dar nu mă pot abține să nu văd asemănările între cele două. Atenție, sunt filme complet diferite, reacțiile pentru acesta sunt amestecate.
The Ides of March - recunosc că m-au influențat și părerile altora *sigh*, plus că în lista listelor se află Drive și nu e loc de doi Ryan Goslings unul lângă altul, universul ar imploda! Dar filmul a fost foarte pe placul meu, în sensul că e dur și distractiv. Și Paul Giamatti!
The Guard - singurul motiv pentru care nu e în lista de mai sus e că mi-am impus să aibă doar 5. Dar îl aveți aici și n-aveți nici o scuză să nu-l vedeți.
Win Win - jur că Paul Giamatti parcă își dă doctoratul în astfel de roluri de care, în mod surprinzător, nu te plictisești niciodată. Poate pentru că e absolut superb. Ați văzut Barney's Version? La Win Win plângi mai puțin (deci e mai bun).
Rango - mie nu mi-au plăcut Toy Story-urile. Adică nu sunt nebun după ele, nu le ridic în slăvi ca tot restul internetului. Wall-E, Up, ele sunt genul meu de animație de arătat copiilor și nepoților. Rango e acolo sus.
Dar stai! Ce se aude? Vreți filme distractive la care să pompați popcorn în vene și să vă îmbăiați în Cola? Avem și de-astea! Cu ce să vă servesc? Cu:
Mission Impossible: Ghost Protocol - la care să vă holbați indeciși când la Paula Patton *sssssssss*, Jeremy Renner (viitorul Tom Cruise) sau vechiul Tom Cruise, mirându-vă cât de cool e scientologul ăsta de care toată lumea face mișto?
Puss in Boots - un film făcut din bucăți de chicoteli legate de un sos de *awwwww*, fără scenariu dar al naibii să fiu dacă nu e amuzant?
Real Steel - unde testosteronul e trecut pe lista de actori și îmbracă un costum de oțel?
Fright Night - cel mai distractiv film cu vampiri pe care l-am văzut de muuuult, unde, după cum zicea o recenzie *ptiu*, Colin Farrell se distrează de nebunie cu rolul de vampir?
Friends with Benefits - ok, ăsta e oarecum distractiv, dar din cele două filme cu fuck buddies de anul ăsta, iese detașat pe primul loc. Plus că dacă îl pui lângă alte epave, devine brusc foarte enjoyable.
Midnight in Paris - despre care repet obsesiv că probabil e mult mai bun dar nu știu eu cine sunt toate personajele alea. Ai nevoie de cunoștințe literare destul de vaste (sau nu, tot te vei distra).
Rio - cea mai bună animație cu păsări pe care am văzut-o vreodată!
Attack the Block - a refreshing take on an overused subject. Cam așa ar zice un critic.
*Disclaimer: recomandarea acestor filme nu poate fi imputată titularului de blog. Acesta nu își asumă responsabilitatea în cazul în care calitatea scenariului sau abundența de stereotipuri cauzează îndobitocire sau spargerea de capilare pe creier.
Ca și cuvânt de încheiere, sunt convins că știți să folosiți Google pentru a descoperi care sunt cele mai apreciate filme din an și cele care primesc multă dragoste la festivaluri și premii, dintre care menționăm Globurile de Aur. Din filmele de acolo, multe încă nu au apărut așa că nu le-am putut vedea, mai puțin The Tree of Life și Melancholia, pentru care nu am nici o scuză. N-am să le mai menționez, vom vedea cu toții dacă am făcut o greșeală la Globuri și Oscaruri, peste câteva săptămâni.
Vizionare plăcută!
Asta îmi doresc de la noul an. Asta și încă vreo câteva lucruri. Dulce, dulce-acrișoară răzbunare, pe care mi-o imaginez mereu înainte sau în loc de culcare. Cam o dată pe lună am niște momente de clarviziune (discutabil, ar putea fi foarte bine și încețoșări ale rațiunii) în care îmi imaginez foarte viu cum înfăptuiesc dulce crimă verbală împotriva celor care m-au refuzat.
Ele, căci despre asta era vorba și va fi mereu, fac parte dintr-un grup ilustru de fete sau femei (îmi păstrez dubiile) care mi-au cucerit inima într-un anumit moment și m-au transformat într-o cârpă fără nici un fel de gândire rațională, pradă hormonilor (nu mă refer la ăia sexuali) și imaginației paranoice care m-a mâncat pe dinăuntru, într-un glorios total de patru (4) ocazii.
Spun asta pentru că m-am trezit aseară, surfând printre aceste ciume bubonice ale amintirilor mele (plastic, nu?), că lucrurile nu stau așa de rău pe cât credeam. Pe când eu mă consideram un ratat emoțional și un rejectat majoritar de către sexul opus, iată că numerele mă contrazic și îmi oarecum ridică moralul (nu prea, dar hai) indicându-mi că doar aceste patru muieri, care dintr-o dată au devenit 5 (cinci) pentru că mi-am adus aminte de încă una, mi-au luat inima figurativă și au trecut-o prin mașina de tocat cu scopul de a o prăji și a o mânca alături de spaghete al olio e aglio, doar ca să o cace mai târziu în buda unui alt mascul cu care tocmai au făcut sex, mascul mai puțin arătos, mai scund și mai conformist decât mine.
Dar revenind, în cadrul imaginii de ansamblu, cinci este totuși un număr scăzut, fără să considerăm acele amorezări adolescentine care m-au mâncat aproape în aceeași măsură pe dinăuntru, dar în privința cărora n-am făcut niciodată nimic concret. Din nou apelez la cărțile aurii contemporane care sunt listele de Facebook pentru a descoperi care sunt aceste persoane, care, n-o să vă vină să credeți, dar nu sunt aceleași de pe lista cu femei pe care aș fi vrut să le fut (această listă este mai degrabă o serie de enciclopedii). Susnumitele infatuări pubertine sunt - aleluia - în număr de trei! (dacă am șters pe cineva de pe Facebook, nu mai există, acea persoană nu s-a născut)(pe bune, nu mai țin minte)
V-am purtat ca într-un rollercoaster printr-o sumedenie de păsărici fără să înțelegeți nimic, dar trebuie să realizați că asta are un efect terapeutic. Simpla singurătate a făcut minuni pentru mine, mi-a permis să reflectez la tâmpeniile spuse și nespuse, terapia prin blog e doar un adaos pentru a-mi limpezi mintea și a-mi exorciza nu demonii, că nu sunt chiar așa teatral, dar niște chestii de-astea mai mici. Și conversațiile pe care le port în mintea-mi atunci când nu dorm nu sunt tocmai răzbunări, sunt mai degrabă utopii conversaționale - reprezintă pentru mine ceea ce ar ieși dacă Linklater ar fi făcut Before Sunset ca un thriller cu două personaje mult prea cinice (mă mai gândesc la comparația asta). În cap îmi rulează două benzi simultan, una din ele merge pe un fir în care eu cer explicații pentru comportamentul absolut idiotic pe care femeia/fata l-a avut, în același timp evidențiind toate erorile situaționale în care ne-am îngropat și admițând partea mea de vină fără să-mi cer scuze, apoi continuând cu niște cuvinte extrem de dure care să exprime fără voal ceea ce simt eu chiar și după luni/ani de la evenimentele cu pricina, ca să fie clar cât de puternic au influențat un biet muritor care a intrat în calea lor și cât de lipsit de speranță și plin de cinism m-au făcut. Al doilea fir are menirea de-a tempera pe primul, spunându-mi împăcat că sunt foarte puține șanse să mă mai întâlnesc cu persoana respectivă vreodată. Apoi mă mai învinovățesc puțin pentru greșelile făcute și poate adorm, cu un gust amar.
Cel mai mult urăsc să fiu ignorat. Și după atâta timp tot nu înțeleg de ce.
Nimeni nu vrea sa citeasca aberatii pseudo-filosofice despre viata de dincolo sau detaliile unei vieti plictisitoare impartita intre o teza de licenta si o un examen de limba aproape imposibila. Asa ca va prezint un numar de compilatii de filme, realizate de tot felul de oameni din toate partile lumii, ca sa vedeti ca Hollywood are trecere peste tot. Poate o sa va povestesc si eu despre preferatele mele anul asta, doar in scris din pacate (sau fericire).
Daca reveniti pe 21-22, voi mai adauga o retrospectiva din Olanda. Enjoy!
Edit 2h mai tarziu: inca unul, destul de prost editat dar cu muzica misto tare.
EDIT:
0. Ignorance - continue life as nothing has changed. Walk around bare-headed, no gloves, ass wet from the bike seat. Occasionally drink refrigerated wine by yourself.
1. Awareness - lose control of larynx while witnessing your voice turn into the sexiest shit ever for bitchez. Do a lot of talking and accept beers in pubs. Next day go to the gym and return by bike, all sweaty.
2. Indignation - wake up one morning with a very sore throat and severe coughing and sneezing. Curse Zeus for not letting you stay in phase 1. Dust off the boiler, put socks on. Reluctantly decline participation in weekly football game. Sleep through snow, then wake up and bike some more to the city to buy medicine.
3. Acceptance - get into the rhythm of pills and teas and fruit and shit; maintain awesomeness and do some long overdue and efficient work in preparation for thesis. Keep drinking tea and prepare for next day when must wake up early and work the tongue (literally).
(?) 2. Indignation - not be able to sleep for lack of pause between sneezes. Cannot concentrate on sleep or not concentrate on anything with a sneeze lurking every two minutes. Still persist in keeping eyes closed and body on bed. Curse gods, blow nose with no long-term effect, take a piss, keep trying.
(!) 3. Acceptance - get up determined to put an end to said fit of sneezing, begin new toilet paper roll, make new tea, eat cookies. Google 'how to stop sneezing', discover marginally useful things. Get used to idea that sleep will not happen and browse the internet. Discover quality content and have a good time. Wonder if waking up in the morning is achievable. Wonder if sleep is achievable in the first place.
4. Revival - ????
10. Jamie Foxx, US.
bonus
9. Dylan Moran, Ireland
8. Milton Jones, UK
7. Eddie Izzard, UK
6. Dave Attell, US
5. David Cross, US
4. Jimmy Carr, UK
3. Chris Rock, US
2. Louis CK, US/Mexico
1. Dave Chappelle, US
shit is hot!
Îmi pare rău să vă dezamăgessc, dar o să fac o altă recenzie de film!
The Change-Up
Deci cumpără o sticlă de Ruby Port și începe să bei, după o zi lungă la muncă. Deschide filmul ăsta. E preferabil să ai penis în loc de vagin.
Ce se întâmplă în filmul ăsta:
- un film în care un tip măritat și workaholic, cu trei copii, se pișă într-o fântână cu cel mai bun prieten al lui, afemeiat drogat iresponsabil actor în soft-porn, și schimbă corpurile între ei. What's not to like?
-Olivia Wilde. Exemplific cu screenshot-uri:
- se întâmplă mult aproape-sex, de la ew-you're-gross-you-just-took-a-shit-I-don't-want-to-fuck-you, până la omfg-this-is-olivia-wilde-topless-on-my-lap-but-I-gotta-stick-to-the-script (goddamnit if there ever were small tits this sexy...!).
- băăăăăi, e sentimentul ăla de 80's film all over again, cu body switching și muuuuuultă panaramă, scenariștii au muncit din greu să născocească dialoguri geniale precum:
"- hey, I always thought your wife was a nice lady, but she talks like a dock worker and she shits like one too, plus I used to think your kids are adorable but they're not, they're fucking bananas.
-can I help you?
-here's the deal. I got two screaming... hold on, what's with all the heavy breathing, are you jerking off?
- no, i'm no.... yes, yes I am. Look, I never get this kind of privacy no more.
-isn't that kind of my dick though?
- is that weird?
-youuuu ask yourself that!
- it hooks to the side a bit...
- use your left hand, you get a little bit more torque.
-oh that's cool, thank you."
"- take off my bra.
-all of it?
- just the parts covering the breasts." (visez să am o astfel de conversație la un moment dat in life)
- ajungi să vezi un tip fără responsabilități cum devine om mare și jonglează copii și nevastă și slujbă (ceea ce e ușor, presupun, atâta timp cât știi că e un post temporar) și celălalt om, obișnuit cu sculatul la 6 dimineața și 12 ore pe zi de muncă în fiecare zi, cu obligațiuni și program stabilit, un fel de twilight zone în care mă situez și yours truly (mai mult spre prima variantă, but still)
Atât am avut de spus despre filmul ăsta, dar trebuie să-mi admirați dedicația, o sticlă de Porto de 19% nu e ușor de dovedit, am făcut și screenshot-uri pentru voi, am și gândit :-<
Bonus Christina Hendricks completely off-topic:
Cars 2 - cel mai ridicol film făcut în secolul ăsta!
De când a apărut filmul am tot citit recenzii despre "how the mighty have fallen", în privința Pixar, ofc. Și mă tot întrebam de ce, că doar primul film a fost cu mașini vorbitoare, care au ochi în loc de parbriz și sunt oarecum organice - au și o gură în față, unde ar trebui să fie radiatorul. Ce puteau să adauge mai puțin credibil de atât? Ei bine, multe. În filmul ăsta apar, pe rând:
- spioni britanici care nu conduc un Aston Martin, ci sunt un Aston Martin. Mă rog, dacă am pus botul la James Bond, suspendăm disbăliful și pentru mașini vorbitoare - dar nu și pentru mașini zburătoare sau care fac scufundări și au nevoie de mască de oxigen.
- mașini care au dinți; mașinile britanice au dinți perfecți și albi, alea cu accent de hillbilly au doar doi dinți în față. Mai e și o mașină care are un monoclu - ați ghicit, are accent german.
- altfel de vehicule care sunt ajutătoare, cum ar fi avioane. În situația asta, mașinile sunt în vârful lanțului trofic și avioanele sunt un fel de cai sau câini. Practic, totul e forțat să se adapteze filmului, în Japonia ai sumo între mașini, ai mașini cu ochii oblici, pălării conice sau costume tradiționale. N-au rezistat nici tentației de-a hrăni o mașină americană ignorantă cu wasabi (unde s-a dus mâncarea?)
-scene de karate. Aha, între mașini. Spionul britanic știe să se bată și rupe bucile (roțile) a 3 mașini care chipurile îl încolțiseră.
- o scrisoare de adio. Cum plm scrie o mașină?
- în Paris vezi mașini îndrăgostite pe poduri (orly?) și mașini cu baghete sub braț. În Italia îs niște mașini care cântă la niște instrumente. Jur că am pus pauză de vreo 4-5 ori, nu pot să-mi dau seama cu ce le țin și cu ce suflă. Apoi mă-să cuiva îi zice unei mașini că să-i facă niște paste să o îngrașe (pe el, masculin, o mașină, să îl îngrașe).
- sistem de deghizare bazat pe activare vocală cel mai bine descris prin "magie". Adică "fă-mă o altă mașină, cu altă structură și alte componente" și pam!
- cireașa de pe tort, ultima cursă e în Londra unde nu se poate să nu avem o regină auto, nu?
- niște tipi răi care sunt aruncați într-un pub londonez, unde varsă berile unor mașini britanice care apoi le dau o bătută de-aia de le sar roțile... știți voi!
- apoi, spre final, vezi și niște polițiști britanici, adică mașini cu pălării de-alea rotunde, și serviciile secrete care o păzesc pe regină, aka o duzină de Range Rover negre. Țărănoiul plin de rugină sudist american salvează ziua și e făcut Sir de regină cu antena aia. Și asta a fost tot!
Nu-mi dau seama cum a ajuns Michael Caine să facă un film cu Larry the Cable Guy, apocalipsa e într-adevăr aproape.
Când eram mic alergam de rupeam pământul. Eram printre cei mai rapizi la școală, cred că mă ajutau și picioarele lungi. Îmi aduc aminte că o dată în fata blocului o tachinasem pe o tipă care făcea atletism, după care m-a fugărit prin tot cartierul. Atunci am descoperit prima dată avantajele anduranței în alergare.
Tot restul copilăriei și adolescenței l-am petrecut alergând, într-o formă sau alta. Nu aveam eu forță sau mușchi, dar puteam să alerg, și vara la 45 de grade în curtea scolii, și iarna printre nămeți. Apogeul fizicului meu a trecut pe lângă mine fără să-l observ și într-o zi m-am trezit că am burtă și 20 de kile în plus. După ce-am stat pe gânduri vreun an, am început să alerg pe Dambovița în sus. Mereu oboseam după 1,5 km, dar mă simțeam mulțumit - mergeam acasă și mai beam o sticlă. Ba aveam chiar neobrăzarea să mă laud că merg la alergat 15 minute.
Apoi am ajuns în Olanda. Converșii pe care îi cumpărasem din Romania înainte să plec m-au ținut cam doi ani, folosiți în principal pentru fotbal și alergat. Nu mi-a spus nimeni nimic, deci n-aveam de unde să știu. Am continuat să alerg cu ei și am fost extrem de mândru când am parcurs, să nu zic alergat, cu chiu cu vai, 8 km. Fără să exagerez, alergatul îmi oferea cea mai mare satisfacție în cel mai negru moment al vieții mele (oh, the drama!). Dar încă nu știam nimic.
Într-o zi am luat o decizie de genul celor după care nu mai poți privi înapoi, am investit în adidași de alergat. Nu dai 100€ ca sa îi ții în dulap. Am fost impresionat de cat de mult absorb șocurile, am început să-i port tot timpul, abia recent m-am dezobișnuit. Și-am pornit să alerg serios. După care am mai luat o decizie ca cea de mai sus și m-am înscris și într-o cursă, pentru prima dată. Toată satisfacția de care vorbeam mai sus pălește prin comparație cu experiența de-a alerga cot la cot cu zeci de mii de oameni care nu vor să demonstreze nimic nimănui, care sunt în competiție doar cu ei înșiși. E un sentiment înălțător, îti dă aripi, îti injectează proteină imaginară direct în mușchi, te face să alergi mai mult și mai bine decât îți imaginai când o lălăiai plictisit pe bandă. Te face să crezi că poți depăși orice limite, asa că începi să răsfoiești pliantele cu zecile de maratoane ce urmează în Barcelona, Viena, Zandvoort și în alte locuri. Dă dependență.
Dar titlul nu minte, după cum nu minte nici Haruki. Cartea (mulțumesc Irina) e un mesaj nu din partea lui, ci din partea tuturor oamenilor simpli care au găsit sens în sportul cel mai simplu și eficient, și totuși atât de urât de mulți. Alergatul nu e pentru toată lumea; e doar pentru cei care își pot goli mintea de toate; alergatul e pentru cei care vor să crească, atât fizic cât și spiritual; e pentru cei care caută o rutină care sa le servească drept etalon pentru o viață mai ordonată; pentru cei care își pot aduna toată răbdarea de care sunt capabili și care își pot împinge corpul până peste limite. Pentru că dacă nu faci asta, nu alergi cu adevărat.
Nu credeam că o devin un astfel de om, dar cu timpul sper să ajung să mă pot numi alergător.
