Încercând să dorm în perspectiva celei mai dubioase zile din ultima vreme (două joburi într-o zi) mi-am adus aminte de o fază desprinsă din comediile americane cu adolescenţi.
 
 Se petrecea în tabără la Sadu, între clasa a 6-a şi a 7-a, singura tabără în care am fost. Majoritatea copiilor erau cu un an mai mare ca mine, inclusiv fetele. Am făcut mai multe lucruri penibile în zilele alea decât în toată viaţă mea de dinainte, nu-mi dau seama de ce le-am reprimat până acum.
 
 Se făcea că era o serată dansantă (ca să nu-i zic discotecă improvizată) unde nu mai ţin minte ce melodie era chiar atunci, dar mi-au rămas trei melodii întipărite în minte din vacanţa aia, prima şi a doua. Fetele erau înşirate la perete, o scenă mai bine regizată nu s-a văzut. Am vrut să invit o fată la dans, m-am dus la prima şi am întrebat, am fost refuzat. Cu tupeu, am trecut imediat la a doua, nu, a treia, nu. Printre ultimele era şi o grăsuţă care bineînţeles că a zis da. Aşa m-am procopsit cu un dans cu grasa. Ulterior, când mă apucase microbul de dansat singur, cum mi se întâmplă once in a great rare while, când mă îmbăt cu apă, am încercat să imit pe unul care dansa pe piesa asta, a treia, de parcă era posedat (ca tipul din video). Făceam ce făcea şi el, numai că eu chiar mă împiedicam, cădeam în fund, mă ridicam, go again.
 
La un party în cămin, long long time ago, am refuzat un dans în poală (vertical, dar tot în poală, înțelegeți voi) de la o gagică uber mișto. Ce-i drept, atunci parcă eram luat, dar acum reflectând la ocazie, îmi dau seama că n-ar fi trebuit să-i bag genunchiu între fese, I should have gone with the flow! 

 Îmi mai amintesc că la sfârşitul clasei a 4-a toate fetele m-au refuzat când voiam să dansez cu ele şi am ajuns să dansez cu mama, chestie la care toate fetele făceau mişto de mine (şi nu în sensul bun). M-a durut ăl mai mult venind de la fata aia drăguţă pe care n-ai fi suspectat-o niciodată de distrugere de copilării.

 Apoi, mult mai târziu, am încercat să mă dau cuceritor încercând să o învârt pe nu-ştiu-ce piesă, aproape s-o scap din mâini. Cred că am şi călcat-o pe picioare de câteva ori. Trecusem pe alcool între timp, dar era mai mult de la emoții, cred.
 
 Încercarea mea de a deveni BAMF, când m-am apucat să învăţ dansuri, s-a terminat prematur, când eu şi partenera am avut diferenţe de opinie (nu în privinţa dansurilor), experienţă după care m-am ales doar cu paşii de bază de la rumba şi valsul vienez.
 
 Things have a funny way of working out. La nuntă am dansat cu toate gagicile cu care am vrut (mai puţin fata care-l plăcea pe Ovi, pentru că era a lui Ovi, şi minora la care n-am atentat) şi culmea că nu le-am călcat pe picioare or nuttin.

Povestea asta n-are morală, dar sa fiu al naibii dacă nu o să te învârt de n-o să ştii ce-i cu tine, dacă te prind. Şi-o să-ţi placă!

 Nu înţeleg de ce nu suntem cu toţii pesimişti. E drumul cel mai scurt către evoluţie. Pe când optimiştii îşi imaginează flori pe câmpii, ajutoare divine şi pere mălăieţe în guri nătăfleţe, realiştii plănuiesc în detaliu pentru toate scenariile, fiind pregătiţi atunci când criza economică sau uraganul o să lovească. Ei nu așteaptă ajutoare de la guvern, ci își caută singuri job; ei nu își plâng de milă când sunt dumped, ci încearcă să se urce înapoi pe șa; pesimiștii (la care mă gândesc eu) își fac singuri dreptate, curățenie și viața frumoasă, fără să se plângă de conaționali și guvern.
 
 Aţi citit bine, am scris "realist", sinonim cu "pesimist", pentru că la urma urmei trăim într-o lume în care dezamăgirile sunt tot mai dese şi mai crunte, pentru că ne hrănim cu imaginile promovate de basme, filme şi cărţi (v-aş arăta feed-ul Soranei dacă n-ar fi privat), pe când realitatea e mult mai dezamăgitoare.
 
 Nu mă înţelegeţi greşit, e bine să priveşti cu speranţă către viitor, altfel n-ar avea sens să mergi la întâlnirea aia cu fata pe care o placi, la interviu pentru jobul de care ai atâta nevoie sau oriunde, gândindu-te că te vei simţi bine. Eu îmi doresc foarte mult să am succes la interviu, vreau să am note mari la şcoală şi sper să vină vremuri mai bune în care să-mi permit să plătesc chiria la timp. Dar experienţa mă învaţă să fiu temperat, să gândesc în avans cu câteva săptămâni (pentru că n-am niciodată bani pentru mai mult de două luni) şi să plănuiesc pentru vremuri gri.
 
 Nu e bine să exagerezi, însă. Chestia asta te poate distruge. Eu îmi pierd prieteni pentru că mă aştept la ce-i mai rău dacă încerc să reconciliez relaţiile. Nu ies nicăieri pentru că oricând se poate întâmpla să rămâi fără destui bani în cont şi să nu poţi plăti taxa şcolară rezultând în exmatriculare, dând cu piciorul la un an jumătate din viaţă. Nu mă întâlnesc cu nimeni pentru că îmi imaginez că mai mult le ocup timpul şi le-ar fi mai bine fără mine. În fine, nu încerc să o cuceresc pentru că mi-e teamă că voi pierde şi ultima fărâmă de speranţă pe care o mai am, îndepărtând-o pentru totdeauna, iar mândria mea prostească de om înfrânt m-ar împiedica să o păstrez în viaţa mea ca prietenă (ceea ce e ironic, pentru că nu ne vedem niciodată oricum - dar speranţa!).
 
 Dar, după cum spuneam, în general e bine să fii pesimist. Ajută şi alcoolul uneori.
 
 Şedinţa terapeutică se termină aici.
 

 Indiferent de traseul pe care l-am ales eu în ultimii ani, am putut să observ destul de clar tendinţa unor oameni dragi de a pleca din ţară definitiv, din motivele prea bine cunoscute şi super-clişeice. M-am oprit din a mai pleda pentru rămânerea în ţară (fără legătură cu decizia de a da la master), aşa cum n-am mai fost radical nici în privinţa fumatului - oamenii vor face mereu ce vor, nu ce crezi tu că e mai bine pentru ei (sau pentru tine).
 
 Ei au plecat, ei încă mai pleacă şi unii vor pleca. Chiar dacă toată suita asta de emigrări m-a deprimat teribil, la fel ca şi plecarea mea (observaţi că nu folosesc acelaşi cuvânt, emigrare), e şi mai trist faptul că acum sunt aici şi mă simt mai departe de ei, prin comparaţie de cum era în România. Nu am recuperat nici unul din prietenii pierduţi (culmea, suntem în aceeaşi ţară) şi i-am scăpat printre degete pe alţii, rămaşi în urmă.
 
 Însă îmi place să mă gândesc la mine ca la un pesimist paradoxal. E de rău, e groaznic, mă aşteaptă vremuri sumbre şi nu pot să mă consolez cu gândul că ar putea fi mai rău. Dar ştiu că undeva cândva departe o să fie de bine - ceea ce e clar o amăgire cruntă, but stick with me. Tărâmul acesta magic la care visez eu când sunt high când beau este România. Singura necunoscută este cea temporală.
 
 Eu vreau şi sper ca toţi oamenii cool şi interesanţi şi dragi mie să se întoarcă în România, unde o să fiu şi eu, iar toată lumea o să fie extaziată de direcţia în care a luat-o ţara şi poporul. Am merge la bere şi am râde de vremurile dubioase când Becali era pe primele pagini ale ziarelor şi toţi politicienii se certau şi votau fără să cunoască legile supuse la vot, când toate clişeele de litoral se vor reseta şi nu se vor mai plânge oamenii de Mamaia că e plină de manele şi Vamă că s-a stricat; când "Let's do it, România" nu va fi subiect de miștouri şi printre românii din străinătate ("Mamă ce proşti, să strângă după alţii!"), când vor apărea ştiri în presa occidentală cu altceva decât ţigani şi hoţie.
 
 Însă astea nu sunt de ajuns, pentru că nu sunt cuantificabile. Software engineering m-a învăţat că trebuie să ai metrice pentru orice lucru pe care îţi propui să-l construieşti, aşa că încerc să evaluez care e cea mai bună măsurătoare a evoluţiei României în următorii 20 de ani. Am şi o listă.
 
 -una destul de subiectivă este existenţa autostrăzii Bucureşti-Galaţi - that would be a treat! Atunci când Galaţi va fi suficient de dezvoltat pentru a justifica o autostradă sau când în sfârşit se vor construi autostrăzi într-un ritm decent cât să ajungă şi la Galaţi (sigur e foarte jos pe listă), m-aş gândi serios să revin în ţară.
 
 - când Google Street View va avea acoperire în România, din nou în zonele de interes precum Galaţi şi Bucureşti, voi şti că ţara noastră a devenit destul de importantă şi suntem pe harta marilor producători de software
 
 - când Iliescu va muri. Când Năstase, Vadim, Videanu, Vanghelie, băgaţi şi Băsescu dacă vreţi, nu vor mai fi în poziţii de putere, când poate vom produce politicieni de care să nu ne fie scârbă, precum Obama sau Isărescu.
 
 -când sistemul feroviar va fi destul de dezvoltat încât ar fi comparabil cu cel din Olanda, atunci aş veni mult mai des cel puţin în vizită, de plăcere. Comparaţia s-ar putea să nu fie cea mai bună, de vreme ce ţara e mult mai mică şi se face naveta în mod frecvent, dar măcar condiţiile de transport şi vitezele să fie la fel.
 
 -când România va avea universităţi în Top 100 (cer prea mult? Top 200?) Shanghai, atunci vom şti că e safe să te întorci. Din păcate chestia asta n-o să se întâmple nici în 50 de ani.
 
 - tare-aş vrea să văd cum Esquire Ro va depăşi ca număr de cititori pe Cancan şi Libertatea, that would be the sweetest sight to see.
 
 - atunci când România va putea organiza un turneu de fotbal, chiar şi în colaborare cu un vecin, fie el european sau mondial (să fim serioşi), atunci muuuuulte lucruri se vor fi îndreptat în direcţia în care sperăm cu toţii.

- nu în ultimul rând, atunci când Let's do it, Romania n-ar mai fi necesar, pentru că nu sunt destule gunoaie de curăţat (din nou, mă gândesc la Olanda, unde o astfel de acţiune n-ar avea sens), atunci cu siguranţă voi vrea să locuiesc în ţară.
 
 Ideile mele se termină aici. Ar fi drăguţ dacă aţi contribui şi voi, dar ştiu că n-o s-o faceţi, sunteţi departe şi nu aveţi nici un gând de întoarcere. Ne vedem în vacanţe... poate.
 

 E ora 5 dimineaţa. Mâine am interviu şi nu m-am pregătit. Joc FIFA de pe la 12 pentru a sărbători faptul că m-am gândit să îmi curăţ laptopul de praf (acum nu se mai supraîncălzeşte de la orice browsing intens sau video).
 Trebuie să mă culc, dar nu pot să închid jocul - încă un meci, încă unul şi tot aşa. Windows mă ajută, jocul generează o eroare şi se închide. Hai să mă culc.  
 Pun capul pe pernă şi al doilea lucru care-mi trece prin minte (după "Aşa îţi va fi trebuit, dacă nu te-ai pregătit", in more words) este: cine e, mă, actorul ăla? A jucat în Ghostbusters, Life Aquatic with Steve Zissou, a avut cameo în Zombieland, e unul din actorii mei preferaţi şi totuşi.... CUM NAIBA ÎL CHEAMĂ?!  
 Asta e cel mai grav lapsus pe care l-am avut vreodată. Nu-mi vine să cred. Îl cheamă Bill, dar Bill şi mai cum? H... ceva. Îmi tot repet: Bill H... aaargh! Îmi tot vine în minte Bill Hicks for some reason. Rezist tentaţiei de a mă scula şi a verifica pe imdb. Mă forţez vreo 5 minute, nimic. Apoi adorm.
 
 Am plecat de la interviu. De dimineaţă (adică la 11:30 când am reuşit să mă ridic) n-am avut timp să mă gândesc la asta, am uitat să caut.   
 Dar acum mintea mi-e mai clară. Epuizat de atâta mers, ajung pe peron pentru trenul de Utrecht şi mă loveşte: Bill ŞI MAI CUM? Doamne, memoria mea e franjuri. S-a ars o diodă ceva, nu e în regulă. Acum îmi vine în minte Bill Pullman. Am avut câteva scurt-circuite care aproape mi-au readus numele pe buze, ca o maşină care pare să pornească dar căreia îi moare motorul în ultimul minut.  
 Sunt atât de dezorganizat încât nu ştiu unde-mi pun nici neuronii. În timp ce scriu asta, tot nu mi-am adus aminte. Ştiu în schimb că nu e cu H. Şi îmi imaginez faţa lui în cel mai mic detaliu!
 
 Broken Flowers, Lost in Translation, Caddyshack... Hmm, sigur e Bill?
 

Eddie Izzard vrea să alerge 43 de maratoane în 51 de zile, 6 pe săptămână. Mai multe cuvinte sunt de prisos.













Găsiți episoadele 2 si 3 pe Youtube, la același user.

http://www.youtube.com/watch?v=y7UEtWsM1lw#t=01m34s
 Cam aşa şi în real life, totul devine o banalitate neînsemnată în economia lumii când îţi dai seama că toate problemele tale emoţionale pot fi rezumate într-o glumă şi că toată lumea, de la începutul lumii, a simţit ce simţi şi tu, după care şi-au reluat existenţa lor banală şi viaţa a continuat neperturbată.
 Să nu o iei la mişto?! Să nu-ţi bagi picioarele?
 

M. voia să aplice pentru joburi în supermarket, pentru care avea nevoie de copii după actul de identitate. A luat bicicleta şi s-a dus în campus, unde xeroxurile sunt mai ieftine. Imediat cum s-a dat jos de pe bicicletă, şi-a dat seama că nu şi-a luat paşaportul de acasă şi n-are la ce să facă copie. După ce-a mai stat în bibliotecă vreo 10 minute căutând un scan după paşaport pe care să îl printeze, a găsit o copie ştearsă, dar nu s-a mulţumit cu ea. 
 M. s-a dus acasă şi a luat paşaportul, apoi a plănuit un traseu pe la 3 supermarketuri unde să aplice. Când a ajuns acolo şi-a dat seama că s-a dus degeaba în campus (did vs shoulda), pentru că există xeroxuri în fiecare supermarket. În fine, a cerut el un formular şi a început să completeze. Când a ajuns la SOFI number (nr de înregistrare la primărie, atestă că exişti) şi-a dat seama că a uitat numărul acasă, îl avea scris într-o agendă. N-a mai vrut să se întoarcă aşa că după vreo 10 minute de gândire intensă şi-a amintit cam care era numărul şi l-a trecut la ghici (a ghicit). A făcut destule copii de paşaport câte să-i ajungă şi apoi a pornit către următorul supermarket. După 10 metri pe bicicletă şi-a dat seama că a uitat paşaportul în xerox. S-a întors, din fericire nu l-a luat nimeni. 
 Două zile mai târziu, M. trebuia să adune actele pentru cardul european de sănătate. S-a dus iar în campus (unde printul şi xeroxul e ieftin); avea nevoie de adeverinţă de student, aşa că a trecut pe la International Office şi a cerut una. În drumul spre bibliotecă (300 metri depărtare) şi-a dat seama că a uitat portofelul la International Office. S-a întors şi l-a recuperat - în 5 minute nu apucase nimeni să-l observe. A urmat biblioteca unde şi-a făcut copii după buletin şi a printat cererea pentru card. Apoi s-a dus până în centru, la poştă, de unde să cumpere timbre. A cumpărat tot ce-i trebuie, a făcut şi un pic de pretend shopping în noul magazin H&M Man şi s-a dus spre casă cu gândul că într-o zi o să-şi permită şi el ceva de acolo. În drumul spre casă, a trecut pe la un supermarket să-şi cumpere de mâncare. A cumpănit mult (pentru că era împărţit între ideea de a continua cumpărăturile de austeritate sau să-şi facă de cap cu o prăjitură). Când a terminat, s-a dus la casă, unde a realizat că nu mai are cardul şi nu are cu ce plăti (banii cash fuseseră daţi pe timbre). A crezut că a uitat cardul acasă înainte să plece, şi-a cerut scuze şi s-a repezit acasă să-şi ia cardul (supermarketul era aproape). Cardul nu era nicăieri, M. şi-a adus aminte că a uitat cardul într-un aparat de xerox în campus. Din fericire mai avea nişte bani lichizi prin casă aşa că a putut să se întoarcă la supermarket şi să-şi plătească ce-a cumpărat. S-a întors cu ele acasă, a urcat în cameră, şi-a amintit că a uitat pâinea pe "bancheta" din spate a bicicletei, a coborât s-o ia şi pe-aia, a despachetat tot şi s-a repezit iar spre campus, unde a avut noroc să-şi recupereze cardul de la paznicul de gardă care se ocupă cu aşa ceva.

Într-o perioadă destul de lungă, cât am avut eu mult timp liber la dispoziţie, am colecţionat bloguri de design, web, tehnologie, tutoriale, etc. Pe lângă temele specifice, se mai găsea un subiect recurent pentru mulţi din targetul site-urilor/blogurilor,  anume productivitatea, strâns legată de procrastinare. Eu, în tot acest timp, mă tot hrăneam cu iluzii alergând după iepuri în cinci direcţii şi luând-o şi pe două arături. Ceea ce discutau acolo nu era pentru mine, era vorba despre creşterea productivităţii pentru oameni care au ce face, angajaţi, oameni creativi (sau nu) de a căror muncă depinde succesul unui proiect. Pe lângă faptul că citeam sfaturi de genul: curăţă-ţi biroul, elimină distracţiile, mi-am instalat până şi o aplicaţie de monitorizare a productivităţii (which is pretty cool, akshully), dar toate astea nu mi se adresează mie. Eu sunt un student sărac lipit care studiază part-time pentru că încearcă să-şi elibereze programul în avans pentru jobul pe care nu reuşeşte să-l găsească şi, într-o încercare patetică de a-mi umple timpul cu productivitate finită în bite-size chunks, încercam să pătrund în lumea designului (creativitate), web design (tehnologii necunoscute mie), grafică şi photoshop (complet paralel) dar şi fotografie şi cooking. După cum spuneam, alergând după mulţi iepuri fără să-mi fie foame, dar un fel de vânător cu un deficit sever de atenţie, începând prin a alerga animalele şi sfârşind prin a mă holba ore întregi la crengi şi scorburi (Facebook şi Twitter).
 
 Primul lucru pe care l-am făcut a fost să ies dracului din pădure. Am închis Facebook şi am dezactivat Echofon (care era cel puţin la fel de rău ca FB), chestii care au lăsat un gol mare, uneori mă trezesc cu mouse-ul în mână fără direcţie. Am renunţat la multe chestii inutile (dura câteva ore să citesc un reader după 2 zile de inactivitate) şi aşa mi-am eliberat o bună parte din timp. Momentan nu am nici o obsesie pentru vreun serial deci sunt safe până la următoarea recidivă, urmăresc 3 chestii în fiecare săptămână când apar, ceea ce nu îmi răpeşte prea mult timp.
 
 Şi acum iată-mă într-o poziţie ciudată, mult timp la dispoziţie, puţină şcoală şi deloc bani, ce să fac? Încă nu am reuşit să rezolv problema asta. Titlul ar putea foarte bine să aibă un semn de întrebare la final, pentru că toată chestiunea e departe de a fi realizată. Sunt totuşi câteva lucruri pe care le-am pus pe roate: 

• merg la sală. Numai până la sfârşitul lunii ăsteia, dar lucrurile sunt în mişcare şi presimt că voi alerga destul de des încercând să ajung la un număr de kilometri alergaţi format din două cifre până anul viitor (cu 2 în faţă).  
• m-am înscris la cursul de olandeză pentru imigranţi, desigur că asta s-a întâmplat acum vreo două săptămâni şi un eventual răspuns se lasă aşteptat. Odată ce (dacă?) voi fi acceptat, cursul ar trebui să-mi ocupe un timp considerabil sub formă de 7-8 ore cursuri săptămânal şi încă ceva lucru acasă.  
• din când în când găsesc câte un anunţ de job prin oraş, pe la şcoală la aviziere, pe net. Iau frumos anunţul şi îl disec câteva zile până când sunt destul de stabil emoţional încât perspectiva clară a unui refuz nu mă mai deranjează şi aplic. Mai des surfez site-uri ale agenţiilor de recrutare (despre care ştiu că nu mă acceptă) dar aplic oricum la unele poziţii low-level pentru care sunt potrivit. Şi alte chestii similare.
• încerc să fiu realist în privinţa lucrurilor pe care le pot învăţa şi momentan am început să investighez Ruby on Rails (da, direct RoR, fără să mă încurc cu Ruby, care între noi fie vorba e un limbaj complet nou pentru mine - ce să mai, sunt şmecher). Nu că aş fi expert în Java, dar la cât de puţin motivat sunt eu să lucrez din proprie iniţiativă, simplul fapt că după câteva zile n-am renunţat mi se pare remarcabil. 
• partea bună în a fi unemployed e că toate lucrurile care pentru un om ocupat ar părea procrastinating sunt lucruri "de făcut" pentru mine. De aceea lista mea de "to do" este nelipsită, conţinând lucruri esenţiale precum "reparat sonerie", "dezgheţat frigider", cumpărat lanţ bicicletă", lucruri care îţi dau o oarecare satisfacţie, mai ales dacă le tai de pe lista după muuult timp.  

 
 Totuşi, toate lucrurile pe care le-am înşirat se împotmolesc mereu în mlaştina de lene care mă-nconjoară. Încerc să-mi dezvolt un sistem de a fi mai activ în fiecare zi, momentan încerc să-mi fac o listă zilnică având toate activităţile programate şi durata. Asta durează de câteva zile şi încă n-am deraiat prea rău, dar simt că nu e destul de bun. Voi aveţi un sistem mai performant pentru a face lucruri "utile", orice ar însemna ele pentru voi?
 
 
 Offtopic: am căutat să schimb tema blogului dar nu am găsit nimic satisfăcător, ceva care să-mi dea aceeaşi senzaţie de wow la prima vedere. Totuşi, cred că ar trebui să schimb ceva şi aici veniţi voi cu ideea: ce i-ar mai trebui blogului la categoria Utile, de ce îmbunătăţiri are nevoie? Eu nu cred în chestii precum butoane de Tweet this, dar voi sunteţi clienţii! şi eu trebuie să joc după cum fluieraţi voi out-of-tune. Serios, băgaţi critici.

Do you have any experience with gym equipment? m-a întrebat tipa. Păi, acum câţiva ani, într-o vară când mă plictiseam, m-a luat Copac la sală o lună de zile şi mă punea să împing 20 de kile la piept (20x2+bara). Acolo n-aveau decât vreo două aparate şi restul erau free weights. Mirosea a bărbat împuţit mai mult decât mi-am dorit vreodată să aflu cum miroase un bărbat împuţit. După o lună m-am plictisit şi nimic nu s-a schimbat, am rămas acelaşi slăbănog de 79 de kile.
 
 Enter summer 2010, când primele 35 de ore de muncă fizică prestate m-au lăsat cu sechele şi o febră de vreo 3 zile, ceea ce eu credeam că e the worst you can get. Căutând săli de fitness în oraş, am descoperit FitnessFirst, localizată la o învârteală de roată de mine, chiar în incinta stadionului, unde primele două luni erau gratuite. Sărăntocului din mine i-a surâs ideea şi am avut parte de o "zi" introductivă în care o domnişoară foarte amabilă mi-a prezentat sala şi programul şi sistemul general foarte bine pus la punct (excelent, aş putea spune) în care instructorii fac group workouts la fiecare jumătate de oră, chestii la care participă majoritar femeile (şi se holbează majoritar bărbaţii). Eu, venit din junglă, mă miram că există duşuri (cu gel de duş!) şi vestiare şi foarte multe aparate de cardio, să fie pentru toată lumea, şi saună, dar şi dvd-uri (!) de închiriat gratis. Am avut parte şi de o primă lecţie gratuită în aparate de cardio, core training şi strength. Cool.
 
 Strength training, din păcate, a însemnat trecerea în revistă a 7-8 aparate, destul de bune ele, pentru fiecare grup major de muşchi din corp: piept, biceps, triceps, umeri, spate, abdomen... Fiind începător am fost foarte obedient şi timp de 4-5 săptămâni n-am făcut decât ce m-a învăţat tipul, lucrând juma de oră la aparatele pe care le ştiam şi atât. Într-o zi m-am gândit să învăţ cum să folosesc free weights, acolo unde îi vedeai mereu pe negrii musculosi şi pe blonzii cărămizii (făcuţi că o cărămidă, da?) şi să încep să lucrez serios, că nu se schimbase nimic. Am fost foarte norocos să găsesc site-ul http://www.exrx.net/Lists/WorkoutMenu.html, de unde mi-am scris toate exerciţiile care mi-au surâs pe copiuţe şi m-am dus la sală.
 
 Ce-a urmat a fost o febră musculară adevărată, cu braţe pe care nu puteam să le întind pentru că nu-mi permiteau bicepșii, cu fese de parcă-aş fi fost injectat cu patru doze de penicilină, cu un mers de recent dezvirginată şi cu muuult somn.
 
 Long story short, am vrut doar să înşir realizările mele de când merg la sală. În primul rând am găsit ceva ce-mi place, cu care să-mi pot ocupa timpul şi care să fie (foarte) util - păcat că nu-mi mai permit. Apoi, am slăbit multe kilograme şi intru în pantaloni pe care i-am cumpărat în primele săptămâni de muncă (chiar înainte de explozia lipidică). Am pus muşchi şi acum arăt ca niciodată, pentru că până acum trecusem direct de la slăbănog la supraponderal, n-am fost niciodată "bine". Mai am puţin şi o să fiu "foarte bine". 

 Ultima şi cea mai de preţ realizare e că mi-am intrat în formă. Prima dată când am încercat să alerg a fost tragic, a trebuit să mă opresc după 5 minute. Următoarele dăţi nu s-a schimbat mare lucru, decât că am început să perseverez, alternând viteza cu mers la pas (am învăţat de la Irina). Acum pot spune cu mândrie că, încălzit corespunzător, aş putea face 10 kilometri (cu pauze) pe bandă. Normal, mai am mult de lucru, dar sunt mulţumit de rezultatul intermediar.
 
 Visul meu de a alerga un maraton e mai aproape.