Do you have any experience with gym equipment? m-a întrebat tipa. Păi, acum câţiva ani, într-o vară când mă plictiseam, m-a luat Copac la sală o lună de zile şi mă punea să împing 20 de kile la piept (20x2+bara). Acolo n-aveau decât vreo două aparate şi restul erau free weights. Mirosea a bărbat împuţit mai mult decât mi-am dorit vreodată să aflu cum miroase un bărbat împuţit. După o lună m-am plictisit şi nimic nu s-a schimbat, am rămas acelaşi slăbănog de 79 de kile.
 
 Enter summer 2010, când primele 35 de ore de muncă fizică prestate m-au lăsat cu sechele şi o febră de vreo 3 zile, ceea ce eu credeam că e the worst you can get. Căutând săli de fitness în oraş, am descoperit FitnessFirst, localizată la o învârteală de roată de mine, chiar în incinta stadionului, unde primele două luni erau gratuite. Sărăntocului din mine i-a surâs ideea şi am avut parte de o "zi" introductivă în care o domnişoară foarte amabilă mi-a prezentat sala şi programul şi sistemul general foarte bine pus la punct (excelent, aş putea spune) în care instructorii fac group workouts la fiecare jumătate de oră, chestii la care participă majoritar femeile (şi se holbează majoritar bărbaţii). Eu, venit din junglă, mă miram că există duşuri (cu gel de duş!) şi vestiare şi foarte multe aparate de cardio, să fie pentru toată lumea, şi saună, dar şi dvd-uri (!) de închiriat gratis. Am avut parte şi de o primă lecţie gratuită în aparate de cardio, core training şi strength. Cool.
 
 Strength training, din păcate, a însemnat trecerea în revistă a 7-8 aparate, destul de bune ele, pentru fiecare grup major de muşchi din corp: piept, biceps, triceps, umeri, spate, abdomen... Fiind începător am fost foarte obedient şi timp de 4-5 săptămâni n-am făcut decât ce m-a învăţat tipul, lucrând juma de oră la aparatele pe care le ştiam şi atât. Într-o zi m-am gândit să învăţ cum să folosesc free weights, acolo unde îi vedeai mereu pe negrii musculosi şi pe blonzii cărămizii (făcuţi că o cărămidă, da?) şi să încep să lucrez serios, că nu se schimbase nimic. Am fost foarte norocos să găsesc site-ul http://www.exrx.net/Lists/WorkoutMenu.html, de unde mi-am scris toate exerciţiile care mi-au surâs pe copiuţe şi m-am dus la sală.
 
 Ce-a urmat a fost o febră musculară adevărată, cu braţe pe care nu puteam să le întind pentru că nu-mi permiteau bicepșii, cu fese de parcă-aş fi fost injectat cu patru doze de penicilină, cu un mers de recent dezvirginată şi cu muuult somn.
 
 Long story short, am vrut doar să înşir realizările mele de când merg la sală. În primul rând am găsit ceva ce-mi place, cu care să-mi pot ocupa timpul şi care să fie (foarte) util - păcat că nu-mi mai permit. Apoi, am slăbit multe kilograme şi intru în pantaloni pe care i-am cumpărat în primele săptămâni de muncă (chiar înainte de explozia lipidică). Am pus muşchi şi acum arăt ca niciodată, pentru că până acum trecusem direct de la slăbănog la supraponderal, n-am fost niciodată "bine". Mai am puţin şi o să fiu "foarte bine". 

 Ultima şi cea mai de preţ realizare e că mi-am intrat în formă. Prima dată când am încercat să alerg a fost tragic, a trebuit să mă opresc după 5 minute. Următoarele dăţi nu s-a schimbat mare lucru, decât că am început să perseverez, alternând viteza cu mers la pas (am învăţat de la Irina). Acum pot spune cu mândrie că, încălzit corespunzător, aş putea face 10 kilometri (cu pauze) pe bandă. Normal, mai am mult de lucru, dar sunt mulţumit de rezultatul intermediar.
 
 Visul meu de a alerga un maraton e mai aproape.

 Nu are sens să schimbi ceva dacă totul merge bine, nu? Şi totuşi unii o fac, pentru că nu ştiu să aprecieze ce au.
 
 A fost odată un student care locuia în cămin. Stătea bine şi nu se gândea să plece, pentru că plătea foarte puţin pe întreţinere. Avea un job destul de bine plătit şi destul de stabil, cu foarte mult potenţial de creştere. Însă el nu era mulţumit. În camera de cămin era înghesuit cu alţi studenţi şi devenea sufocant, chiar dacă nu trăise niciodată de unul singur pentru a face diferenţa. La muncă, şeful nu prea îi dădea de lucru şi se plictisea enorm; a ajuns să îi displacă slujba şi statul degeaba câteva ore pe zi aşa că şi-a dezvoltat un obicei prost de a freca menta pe internet, obicei care i-a intrat în sânge şi cu care se luptă până în ziua de azi. Ar fi putut să fie autodidact şi să înveţe multe lucruri interesante dar nu era destul de motivat, pretinzând că are nevoie de îndrumarea unui mentor. Făcea în fiecare zi o oră pe drum către muncă şi a început să urască rutina de birou şi sculatul de dimineaţă, dar mai ales, mai ales drumul împuţit pe acelaşi traseu către acelaşi loc urât din acelaşi oraş pe care începuse să îl deteste, tocmai pentru că nu putea ieşi dintr-un cerc vicios în care prinsese viteză (unghiulară). Pentru că avea prea mulţi bani, s-a gândit să facă rost de şi mai mulţi, aşa că a făcut un card de credit şi a început să consume din el şi nu l-a mai acoperit niciodată. Caz clar de nefericire egoistă.
 
 Ce-ar fi putut face studentul nostru pentru a-şi orândui viaţa şi a descoperi iarăşi plăcerea de-a trăi? În primul rând ar fi putut merge la un medic pentru a afla de ce nu mai are energie pentru nimic în afara orelor de muncă. Nişte somn n-ar fi stricat nici el. Ar fi putut cunoaşte o fată drăguţă din afara cercului de prieteni cu care să o ia de la zero, în loc să lingărească după ciorbe reîncălzite şi deserturi lăsate-n soare. Ar fi putut să îşi folosească timpul nealocat de la muncă pentru cauze mai nobile cum ar fi aprofundarea unor lucruri pe care (s-a dovedit mai târziu) nu le ştia. Pentru combaterea stării de apatie, ar fi trebuit să-şi găsească un hobby drăguţ cum ar fi fotografia (şi să exerseze) sau să se implice într-o organizaţie non-profit precum EcoAssist care i-ar fi putut oferi satisfacţiile personale după care tânjea într-atât. Ar fi putut petrece mai mult timp cu prietenii ieşind în oraş, în cluburi, ieşind din oraş, descoperindu-şi ţara pe care nu o cunoştea nici cât negru sub unghie. Ar fi putut să economisească bani pentru zile negre, chiar dacă nimeni nu putea prevesti venirea crizei economice. Cu banii economisiţi ar fi putut face excursii memorabile prin Europa, fără fiţe, doar un rucsac şi mult entuziasm. Dar entuziasmul era lipsă.
 
 În schimb, studentul a împrumutat cu dobândă un rezervor de aer, şi-a legat nişte pietre de moară de picioare şi s-a aruncat în lac doar cu o frânghie, zicându-şi: Pot să îmi ţin respiraţia şi să mă târăsc afară din lac înainte să mi se termine aerul?
 

 Într-o săptămână ce a intrat în istorie şi i-a lăsat pe biologi mască, întreaga cultură globală de tutun a fost extirpată de pe faţa Pământului de un virus misterios. Autorităţile au descoperit că virusul a fost sintetizat în laborator de un individ de cetăţenie română adus la pragul nebuniei de către fumătorii din jurul său. Acesta a cauzat pierderi materiale de sute de miliarde de dolari şi pierderi în locuri de muncă de ordinul a câteva milioane, de la cultivatorii care îşi hrăneau familia din asta şi până la marile companii de tutun care încă nu au emis comunicate de presă, pentru moment bazându-se pe stocurile personale. Unul din cei mai respectaţi medici chirurgi din Statele Unite a fost citat spunând: "Mi-au luat pâinea de la gură. Dar nu-mi pare rău". Încă nu se ştie ce-a vrut să spună cu asta.
 
 O veste de asemenea anvergură a scindat presa în două. Marea majoritate a deplâns pierderea unei familii de plante şi impactul pe care l-a avut asupra economiei globale, însă foarte puţini au pictat un tablou al viitorului nu prea îndepărtat, în care lumea ar rămâne fără ţigări. Ce ar face, s-au întrebat televiziunile, ziarele şi blogurile. Cu ce va fi înlocuit tutunul? Cu siguranţă nu poate fi lăsat un gol, 1.22 miliarde de oameni nu îşi vor găsi brusc o nouă ocupaţie pentru pentru cele câteva ore petrecute zilnic cu ţigara în mână. Marijuana fiind ilegală, opiumul la fel, cannabisul idem, lumea se tot întreba ce va urma. Un singur ziar de provincie, pentru câteva mii de oameni, a publicat un articol lăudând iniţiativa nebunului şi prevestind că speranţa mondială de viaţă va creşte iar oamenii vor fi mai sănătoşi per total. Autorul articolului a fost concediat de la Viaţa Liberă după ce s-a aflat că era prieten din copilărie cu făptaşul "crimei secolului", după cum fusese numită.
 
 Oamenii au avut reacţii diferite, toate implicând grade diferite de stupoare. Militanţii anti-tutun s-au bucurat în linişte, cel mult au dat o petrecere cu nişte suc şi bere într-un subsol, pentru că, la urma urmei, rămânea impactul financiar. Nimeni nu s-a bucurat pe străzi de frică să nu fie luat la bătaie de un grup de fumători irascibili.
 
 Nimeni n-a putut împiedica explozia preţurilor stocului rămas. Tutunul a devenit o marfă de contrabandă de lux. Aproape instant toate cartuşele rămase au fost cumpărate de cei mai bogaţi oameni ai planetei, care şi-au făcut provizii pentru a le ajunge o viaţă. Cei din conducerea companiilor au încasat banii şi-au fugit pe unde au apucat. Până să se dezmeticească oamenii de rând, aproape că nu mai existau ţigări. Ar fi făcut şi revolte, doar că nu mai era nimic de furat. Printre țările cele mai puțin afectate s-au numarat Olanda, UK și surprinzător Jamaica.
 
 Despre fumători, se poate spune că au primit vestea cu bine. Adolescenţii şi puştii teribili au găsit repede alte lucruri cu care să-şi afirme rebeliunea, opium, cannabis şi, bineînţeles, cânepă. Fumătorilor înrăiţi nu le-a picat prea bine. Unii dintre ei plănuiau să renunţe de ani de zile şi eşuaseră în câteva rânduri, aşa că şi-au spus: Dacă nu acum, când? În săptămânile de după "incident", parcurile erau neîncăpătoare de indivizi care îşi epuizau frustrările cu 15 minute de alergat şi 10 de tuşit. Încet încet, şi-au revenit. Au fost şi unii ajunşi la marginea facultăţilor mintale: oameni mergând zi de zi pe stradă din om în om, cerând o ţigară, implorând, plângând. După două-trei luni şi-au revenit şi ei, dar au rămas cu sechele pe viaţă. Vama Veche n-a mai fost niciodată la fel.
 
 Vinovatul pentru toate aceste fapte a primit într-o zi o vizită în închisoare. Era o fostă prietenă din tinereţe, fumătoare înrăită, motivul pentru care el dezvoltase virusul - voia să o ajute. S-a uitat la el timp de 5 minute fără să spună nimic, apoi a plecat.
 
 Două zile mai târziu, a fost găsit mort în celula lui, fusese otrăvit.
 

 Când am aterizat eram îmbrăcat în costum. Proastă idee, pentru că la 25-30 de grade câte erau (eu aveam două perechi de pantaloni, longstoryaskmelater) de la Băneasa până la Shopping City unde am reuşit să mă schimb m-am udat mai rău ca o virgină cu două degete-n plus.
 
 Am descoperit că oamenii au descoperit că eu nu mai vorbeşte bine româneşte, dragă, de fapt am accent de om care a trăit "afară" şi îi e greu cu româna, şi-o reaminteşte. Meh.
 
 Iniţial m-am dus la plimbare de la gară până în Romană şi îmi amintesc că îmi plăcea drumul ăsta, cu toată Griviţei care e cum cred că ştiţi şi unii dintre voi. A fost chiar plăcut şchiopătând pe lângă traficul înfiorător din centru, îmi era dor de aglomeraţie. Apoi s-a făcut sâmbătă dimineaţă şi eu am traversat tot Militariul şi mi s-a făcut silă de toţi bătrânii (puteţi să mă judecaţi) şi de traficul înfiorător care era şi atât de mult mi-aş fi dorit o bicicletă să bat cei câţi kilometri or fi fost, dar nu se putea, şi transpiram, mi se făcea rău, mi se făcea dor şi voiam să fiu în altă parte, numai acolo nu. Da, aici chiar sunt snob.
 
 Nu-mi place şantierul care se numeşte Bucureşti (nu credeam că poate fi mai rău decât atunci când am plecat, m-am înşelat) dar îmi place cum arată podul de la Grozăveşti. În schimb toată schela asta uriaşă mi-a cauzat mustrări de conştiinţă. În prima zi m-au oprit două tipe care întrebau unde e IDM, eu le zic să meargă înapoi şi să treacă prin pasaj la Basarab, pe la metrou. Două zile mai târziu, încercând să trec eu însumi, aflu că gura de metrou care ducea la pasaj era închisă, puteai să intri prin altă parte dar trebuia să consumi o călătorie să intri. O vai de săracele fete, le-am zis prost. Alte trei zile mai târziu, mergând la autogara IDM, am dat peste o altă gură de metrou Basarab care, surpriză, chiar ducea la pasaj, whatdyaknow. Concluzia e că oamenii întreabă de direcţii pe oricine pare a avea habar de încotro merge, iar eu mereu am un mers grăbit către încotro m-aş îndrepta, chiar dacă nu ştiu unde. Am fost întrebat de direcţii în fiecare zi. Mi s-a întâmplat şi în Utrecht.
 
 Dacă vi se pare că shaormele în Bucureşti nu sunt destul de picante, trebuie să parcurgeţi următorii paşi: a) se bea bere cu vin la Fabrica. b) se acontează serviciile unui anume Alexandru Dimofte, număr de telefon la cerere, c) se merge la shaormeria din Dristor, d) se înmânează banii susnumitului domn Dimofte întru cumpărarea unei shaorme de pui, atât, nu picantă, doar de pui. Rezultatul va fi că domnul Dimofte fie va convinge personalul shaormeriei să îţi supraîncarce lipia cu ardei foarte iuţi (40+ bucăți) fie, variantă mai puţin plauzibilă, domnul Dimofte deţine o rezervă personală de ardei iuţi pe care îi poate întrebuinţa la cerere pentru satisfacerea de curiozităţi culinare. Procedaţi la a mânca shaorma respectivă apoi relaxaţi-vă în următoarele zile cât timp toţi prietenii răspândesc vestea 
 despre-un crai de la apus 
 care nu a fost răpus 
 nici de-o pungă de ardei, 
 că să moară-n ciudă ei.
 Hei hei!

 În Benelux e mişto să mergi cu trenul, mie mereu mi-a plăcut drumul Bruxelles Utrecht şi invers. Aşa de mult, încât am luat autocarul pentru o economie de 10-15 euro. Diferenţa a fost în detalii olfactive şi de familiaritate. Voi ştiaţi că în autocare internaţionale se descalţă doar acei oameni care şi-au pierdut temporar simţul olfactiv? Bomboana de pe tort au fost şoferii (era un super-erou şi un side-kick) care nu vorbeau engleză (nici olandeză? nici franceză? wtf, cursa era Amsterdam Paris) dar vorbeau cu spor spaniola cu toţi pasagerii crezând că e limbă de circulaţie universală. Au încercat să intre pe sens opus pe o stradă în Utrecht şi s-au pierdut în Antwerpen.
 
 Am mai fost în Belgia cu alte zboruri dar n-am petrecut niciodată destul de mult timp în aeroport cât să descopăr că bărbaţii se pupă. În zona Bruxelles Charleroi se practică un singur obraz şi, apparently, doar între bărbaţi.
 
 Îmi trebuie nişte experienţă în zboruri de noapte şi dimineaţă. Am plecat (îmbrăcat în costum, nu ştiu la ce mă gândeam) crezând că o să mă întind pe un scaun şi o să dorm în noaptea respectivă, în schimb am descoperit că sunt mic copil pe lângă profesioniştii care şi-au adus saci de dormit şi ştiau exact unde să se poziţioneze ca să nu fie călcaţi în picioare. Zic asta deoarece, pe la 4, uitându-mă la un serial, ridic capul la jumătatea episodului şi descopăr că sunt blocat din toate direcţiile pentru că deja se făcuseră cozi la trei birouri de check-in. A trebuit să văd încă un episod până să pot să-mi fac loc prin mulţime.
 
 Am dat multe ture pe la baie, din motivele obişnuite şi din altele, de vreme ce mi-am tot scos şi rearanjat bagajul. Cred că e tipic pentru mine să mă duc la aeroport cu două bagaje de mână când zice clar UN SINGUR BAGAJ DE MÂNĂ. Am scos un iepure din joben/bagaj şi până la urmă am făcut din două unul şi am trecut. Dar ideea mea în paragraful asta era că băile din aeroportul ăla put ca naiba.
 
 Un ultim sfat de la mine pentru tine fără număr chikalakachichicha este că nu ai niciodată prea multă mâncare când petreci noaptea în aeroport. Nu uita asta, flamandule!
 

 Este linkul cel mai accesat pe calculatorul meu în ultima vreme, tot căutând filme şi răsfoind zeci de pagini în căutarea unui film distractiv pentru seară (sau după-amiază, sau noapte). Mă trezesc mereu vizionând chestii ieftine, popcorn-ready, pentru că, după cum unii dintre voi ştiu, nu e uşor să trăieşti o vară întreagă izolat şi să-ţi păstrezi integritatea mintală, trebuie să ai parte constant de filme uşoare care să nu-ţi solicite intelectul în timp ce te hlizeşti la glume proaste cu virgini, zombie, creaturi slinoase, super-eroi născociţi de junkies, două ore de împuşcături sau Jason fucking Statham.
 
 Singurul motiv pentru care scriu despre metoda mea preferată de a pierde timpul este împlinirea vârstei fragede de 1000 de filme, ceea ce mi-a oferit o satisfacţie deosebită (la mare concurenţă cu ploile de afară şi untul de arahide). Chiar dacă m-am cine-prostituat în ultima vreme, după părerea snobilor, astfel de filme nu-mi par plăceri vinovate ci distracţie pură, plus că am văzut şi filme mişto cum ar fi Mary and Max, Gone Baby Gone, Dummy, Lars and the real girl, 3:10 to Yuma, sau filme presupus clasice pe care le-am găsit a fi supra-evaluate, A Clockwork Orange, Waking Life, Primer sau Dr. Parnassus.
 
 În încheiere, aş dori să vă prezint cele câteva filme pe care n-am reuşit să le duc la bun sfârşit (pe unele doar le-am început şi eram să mor de plictiseală, nu din cauza filmului ci pentru că sunt o floare delicată), anume Synecdoche, NY, Syriana, Adventureland, Bottle Rocket şi Wall Street.
 
 Ca PS, pentru că-mi sunteţi simpatici (nu tu), iată şi filmele cu care mă chinui de un car de ani, pentru care sunt convins că am nevoie de companio(a)n(a) pentru vizionare, că altfel nici în vecii vecilor n-am să am răbdare: din nou Syriana, Babel, Breaking the waves Dogville Dancer in the dark, Full Metal Jacket şi Platoon, Persepolis şi Waltz with Bashir, Solaris, Confessions of a dangerous mind, Paranoid park şi Pi, The Reader şi The Savages, Wendy and Lucy *exhale* şi astea au fost cele mai importante.
 
 Nu vreau sfaturi despre ce să NU văd, mai mult strică decât ajută. 

 Pentru că eviţi o grămadă de căcaturi.
 
 Dacă eşti prea prietenos, s-ar putea ca într-un final să fii obligat să suporţi nişte oameni de care n-ai chef şi vei răbufni la momentul nepotrivit. Asta va jigni omul, el se va declara rănit şi te va băga în pizda mă-tii. Din momentul ăla o rupi cu persoana şi rămâi în aceeaşi situaţie ca înainte de a-l cunoaşte dar cu o tonă de resentimente şi nervi. Nu mai bine stăteai în banca ta?
 
 Dacă eşti prea serviabil, lumea va profita de bunătatea ta. "Always borrow money from a pessimist, he won't expect it back" e foarte adevărată. Într-un final, vei rămâne cu o gaură în finanţe sau mai rău, datorii for ever and ever, în urma cărora oricum nu vei mai vorbi cu cel care-ţi datorează bani. Ai fi putut ţine banii pentru tine, motivând că nu ai de împrumutat, ceea ce ar fi fost adevărat!
 
 Dacă te apuci să scrii pe blog chestii ca cum se află aici, încet încet se vor găsi femei masochiste care, din câte am înţeles, au o pasiune pentru broken little boys cu probleme comportamentale şi citesc fascinate aventurile închipuite ale unui introvertit pseudo-social care-şi aşterne gândurile pe internet în loc să spună ce are de spus în faţă. Toate se vor regăsi în cuvintele pe care uneori (noaptea, cu cola şi filme) reuşesc să le materializez şi ele nu, iar apoi, simţindu-se conectate la nivel spiritual, te vor adăuga pe messenger dorind să te cunoască mai bine. Fireşte, după ce apucă să guste deviatiunile minţii şi labirinturile emoţionale în care mă pierd, lucruri care în fond şi la urma urmei contribuie la esenţa spiritului care produce toate textele de pe blogul ăsta, magia se destramă şi emoţiile se diminuează, rezultând într-o răcire iremediabilă a unor relaţii care n-au existat niciodată, înainte de a mă cunoaşte în persoană. Scutirea de aceste scenarii n-ar scădea nimic din totalul care sunt, decât poate nişte frustrări.
 
 Statistic vorbind, cu cât mai multe prietene de sex feminin ai, creşte şi probabilitatea de a fi pus într-o situaţie penibilă de a explica uneia faptul că nu eşti interesat de o relaţie la momentul respectiv (relaţie, toate vor relaţie, nici una nu vrea sex, frate!). Mai rău e când nu te poţi controla în a te îndrăgosti de o tipă cu care te înţelegi bine şi sunteţi prieteni, toate bune şi frumoase, dintr-o dată te loveşte şi tu nu poţi să faci nimic decât să mărturiseşti, lucru care va precipita căderea castelului din cărţi de joc. Partea bună în tot paragraful ăsta e că după ce te arzi de câteva ori devii imun şi nu te mai ambalezi la prima gagică cu ochi de cărbune şi cu sâni mari. Dar tot ai pierdut nişte prieteni.
 
 Cred că în general less is more, asta va fi deviza mea de acum încolo.

Când o să-ţi simt braţele în jurul gâtului meu şi îmi vei spune "Te iubesc", când te voi ţine de mână şi vei fi a mea, voi şti că toată viaţa mea de până atunci a fost cel mai bun şir de decizii posibile pentru că nici o altă combinaţie nu m-ar fi adus la tine, fiecare greşeală, fiecare moment penibil, toate rănile şi momentele de singurătate cruntă m-au adus aici. Din acel moment orice decizie capătă o minimă importanţă pentru că nimic nu poate schimba faptul că am tot ceea ce mi-am dorit vreodată, lucru pe care mi-l voi întipări adânc în minte şi-l voi putea revedea în cel mai mic detaliu, ca în film. Şi dacă acel moment nu va veni, dacă voi îmbătrâni cu singurul mare regret, voi şti că te-am pierdut atunci la intersecţie, între două răsuflări şi un sărut. 
 
 Dar, pentru că nu voi afla vreodată dacă deciziile mele au fost dezastruoase sau doar un rău predestinat, va trebui să te aştept până la sfârşitul vieţii, când va fi prea târziu. Încercând să evit situaţia, voi mima un pragmatism pe care într-adevăr nu îl vezi mereu în filme şi voi stabili limite realiste pentru împlinirea aşa-zisului destin, răspunzând la întrebarea "Când e prea târziu?" prin multe ciorne numerice, câteva gânduri nerealiste şi varianta finală "Când am să te uit". Ceea ce, ironic, încerc să fac chiar acum.
 
 
 Lungă introducere pentru o simplă recomandare de film. Mr Nobody.

 Unii au auzit de la mine că atunci când eram mic îmi doream să fiu hamal în port. Am restrâns aria de căutare la Guy de Maupassant, Count of Monte Cristo şi Jules Verne ca posibile surse de inspiraţie. Şi bineînţeles mai era şi tata, care m-a luat de două ori la Sulina şi a fost uber şmechereală, am prins şi singurii mei peşti atunci.
   Fiind hamal avea o caracteristică esenţială, era o muncă extrem de fizică. Făcând ceva pe bani care să nu implice efort intelectual şi dezvoltându-ţi musculatură într-atât cât să arăţi ca Van Damme, doar de la cărat saci (atât, chintesenţa era căratul sacilor de diverse mărimi) m-a fascinat şi m-a urmărit până în anii de facultate când mă rugam de Monica să mă lase să-i car bagajele, să mai fac şi eu nişte muşchi.
   
 Ei bine, dragii moşului, închipuiţi-vă bucuria mea când am găsit un job pe care m-aş hazarda să-l numesc ideal, dacă nu măcar foarte potrivit. Am 24 de ani, am o pregătire de inginer care nu mi-a folosit niciodată, o experienţă de programator pe care n-o pot exploata şi absolut nici un sens al direcţiei. Sunt într-o ţară străină cu datorii mari peste tot pe unde am fost, fără siguranţă pentru ziua de mâine. Eu-nu-ştiu-ce-să-fac-în-viaţă, dar n-o să dezbatem asta acum. În tot stufărişul ăsta, printre toate orăcăielile fără sens şi după tot înotul câinesc de anul ăsta, am reuşit să dau de o insuliţă liniştită (metafora se întoarce) şi... am găsit de muncă.
 
 Munca mea implică efort fizic prelungit. După primele 34 de ore consecutive, creierul meu nu mai procesa, dar mai ales mâinile nu mă mai ascultau şi nici sistemul nervos nu mai înregistra vânătăile de pe braţe şi picioare. Dar, în vorbele unui mare clasic părintesc, "ei tată, acum ştii şi tu cum e să câştigi bani prin sudoarea frunţii" - no shit sudoare! În două zile am slăbit 2 kile!
 
 Munca mea implică dezvoltarea de abilităţi absolut cruciale oricărui organizator - de fiecare dată când umplem maşina cu mobilă (ah, nu v-am zis că sunt mover?) îţi iei banii înapoi după toate orele pierdute în copilărie jucând Tetris şi îţi oferă o satisfacţie deosebită când reuşeşti să îndeşi o casă cu etaj într-un camion şi un trailer de zeci de metri cubi.
 
 Munca mea include oportunităţi de călătorie pe cât de variate, pe atât de îngrădite în limitele unei singure limbi de provenienţă germanică. Până acum am vizitat în treacăt Amsterdam, Zeist, Amersfoort, Zandaam, Apeldoorn, Nijmegen, Groningen, Rotterdam şi câteva locaţii foarte idilice în ză countryside. Şi da, olandezii au autostrăzi, nene! Nu ca ştiţi-voi-cine. De fapt, eu nu mă laud aici, pentru că nu am fost turist în nici unul din oraşele astea, de făcut poze nici vorbă, doar intri şi ieşi, la fel de sweaty ca sexul dar fără satisfacţia de la sfârşit. Şi fără sfârcuri.
 
 Munca mea ar trebui să includă şi dezvoltarea de (mad) people skills, dacă aş fi în stare să vorbesc un dram din limba lor. În schimb, am o sursă bogată de conversaţie dutchlandeză pe care o mulg pe cât posibil, încercând să prind din zbor orice cuvânt. Oamenii sunt foarte prietenoşi şi vorbăreţi, de cele mai multe ori în olandeză, dar nu mă deranjează, eu nu sunt vorbăreţ de felul meu aşa că mă mulţumesc cu ascultatul. Ca să nu zic că întâlneşti şi femei mişto din când în când, dar rar. Şi le fură şeful.
 
 Munca mea mi-a vindecat insomnia! şi m-a făcut să mă înscriu la sală de care, ca niciodată, mă ţin şi merg cu plăcere, atunci când nu sunt epuizat.
 
 În schimb, munca mea nu e stabilă şi nu e nici o garanţie că o voi mai face şi săptămâna viitoare. Dar se plăteşte bine, ce să zic...

 La un moment dat am făcut o pauză. Am şi închis blogul, după ce mi s-au întâmplat o grămadă de căcaturi unul după altul parcă în aceeaşi zi, inclusiv ieşind din casă în drum spre cursul de olandeză numai pentru a descoperi că bicicleta mi-a fost furată. Nu sunt o persoană superstiţioasă, dar nici coincidenţele în exces nu fac bine sănătăţii. Într-un fel, am vrut să mă pedepsesc pe mine, înainte de perioada cu pricina luasem avânt şi credeam că totul o să fie chiar bine, publicam articole pe blog, ceea ce mă ajuta psihic, exorcizând unele frustrări, dar şi social, fiind una din puţinele căi prin care mai interacţionez cu oamenii. Da, aşa rău am ajuns. După ce m-am răcorit, l-am  redeschis.
 
 Numai că frustrările pot fi disipate până la un punct, până se adună un alt mănunchi, neîncăpător în nici o vază pe care s-o am la îndemână (vezi, metafore, I still got it). Fără prea multe surprize, problemele s-au întors, mai bine zis nu au plecat niciodată, erau doar în camera cealaltă, acum sunt peste mine cu toatele şi oricât aş vărsa în paginile umilei mele căsuţe virtuale, nu se va schimba nimic în bine şi îmi voi fi consumat energia şi creativitatea speranţele pe iluzii auto-induse - la fel ca atunci când cineva îţi zice că va fi bine şi pentru un moment îl crezi, numai că mi-aş face-o cu mâna mea.
 
 Nu vreau să vă aburesc cu replici ieftine, nici să vă tachinez, dar pe de altă parte nici să-mi plâng de milă. Am tot băgat texte criptice cu marile mele probleme, evitând să le dezvălui, pentru că prefer să păstrez pietrele de moară pentru mine. Nici nu intenţionez să defulez altora (către alţii?) dar mereu mă trezesc plângându-mi de milă în discuţia cu vreun prieten care face imprudenţa să mă întrebe ce mai fac.
 
 Pe scurt, sunt în mare rahat. Am făcut o greşeală venind în Olanda, de departe cea mai groasă fiind partea financiară. Am nişte sume mari de bani neplătite în ţară, împrumuturi contractate aici, nu am bani să plătesc chiria şi nu-mi găsesc nici un job. Ce e mai rău e că toate astea mi le-am făcut cu mâna mea.
 
 Blogul nu mă mai ajută şi nu mă va ajuta multă vreme de acum încolo. Pare o povară, după 3 ani în care m-am ataşat de colţul meu de internet şi, cu mici excepţii, m-am simţit obligat să postez măcar din când în când. Măcar de dragul vostru, cei care vizitaţi pagina mea dar staţi în umbră, voi pe care vă cunosc atât de bine dar nu ne mai cunoaştem. Nu-mi dau seama dacă ar trebui să-mi cer scuze pentru asta, dar nu mai am ce (si de ce) să scriu.

Aştept vremuri mai bune, deşi mi-e teamă că nu vor mai veni.