La un moment dat am făcut o pauză. Am şi închis blogul, după ce mi s-au întâmplat o grămadă de căcaturi unul după altul parcă în aceeaşi zi, inclusiv ieşind din casă în drum spre cursul de olandeză numai pentru a descoperi că bicicleta mi-a fost furată. Nu sunt o persoană superstiţioasă, dar nici coincidenţele în exces nu fac bine sănătăţii. Într-un fel, am vrut să mă pedepsesc pe mine, înainte de perioada cu pricina luasem avânt şi credeam că totul o să fie chiar bine, publicam articole pe blog, ceea ce mă ajuta psihic, exorcizând unele frustrări, dar şi social, fiind una din puţinele căi prin care mai interacţionez cu oamenii. Da, aşa rău am ajuns. După ce m-am răcorit, l-am  redeschis.
 
 Numai că frustrările pot fi disipate până la un punct, până se adună un alt mănunchi, neîncăpător în nici o vază pe care s-o am la îndemână (vezi, metafore, I still got it). Fără prea multe surprize, problemele s-au întors, mai bine zis nu au plecat niciodată, erau doar în camera cealaltă, acum sunt peste mine cu toatele şi oricât aş vărsa în paginile umilei mele căsuţe virtuale, nu se va schimba nimic în bine şi îmi voi fi consumat energia şi creativitatea speranţele pe iluzii auto-induse - la fel ca atunci când cineva îţi zice că va fi bine şi pentru un moment îl crezi, numai că mi-aş face-o cu mâna mea.
 
 Nu vreau să vă aburesc cu replici ieftine, nici să vă tachinez, dar pe de altă parte nici să-mi plâng de milă. Am tot băgat texte criptice cu marile mele probleme, evitând să le dezvălui, pentru că prefer să păstrez pietrele de moară pentru mine. Nici nu intenţionez să defulez altora (către alţii?) dar mereu mă trezesc plângându-mi de milă în discuţia cu vreun prieten care face imprudenţa să mă întrebe ce mai fac.
 
 Pe scurt, sunt în mare rahat. Am făcut o greşeală venind în Olanda, de departe cea mai groasă fiind partea financiară. Am nişte sume mari de bani neplătite în ţară, împrumuturi contractate aici, nu am bani să plătesc chiria şi nu-mi găsesc nici un job. Ce e mai rău e că toate astea mi le-am făcut cu mâna mea.
 
 Blogul nu mă mai ajută şi nu mă va ajuta multă vreme de acum încolo. Pare o povară, după 3 ani în care m-am ataşat de colţul meu de internet şi, cu mici excepţii, m-am simţit obligat să postez măcar din când în când. Măcar de dragul vostru, cei care vizitaţi pagina mea dar staţi în umbră, voi pe care vă cunosc atât de bine dar nu ne mai cunoaştem. Nu-mi dau seama dacă ar trebui să-mi cer scuze pentru asta, dar nu mai am ce (si de ce) să scriu.

Aştept vremuri mai bune, deşi mi-e teamă că nu vor mai veni.

Inspirat de lista găsită pe site-ul ăsta foarte tare pe care abia acum l-am descoperit (ruşine mie), nu mai pot rezista şi scriu despre filme.
 
 Am trecut prin lista mea bifând performanţele care încă mă fac să mă înfior, pe care nu le-am uitat şi pe care le-aş revedea şi acum. Primul draft conţine 20 de nume (de filme, mi-a fost mai uşor aşa). Pentru că toate rolurile sunt badass sau intens halucinante, o să încerc să mă limitez la zece şi le voi acorda o menţiune specială celorlalţi. Foarte probabil, fără să-mi dau seama, sunt sexist, pentru că nu am putut găsi nici o femeie (nu am căutat explicit bărbaţi, doar aşa s-a nimerit).
 
 Fără o ordine anume:  
 
 Bill Kilgore, Lieutenant Colonel, Smell that? You smell that? Napalm, son. Nothing else in the world smells like that.You know the rest.
 *tocmai mi-am dat seama, Bill Kilgore are acelaşi nume cu Kilgore Trout, alter ego, ştie cineva dacă este întâmplător?*

 
 
 John McClane nu e nici o surpriză, chiar dacă nu moare (e invincibil, n-aţi văzut filmul ăla?) e mult prea cul şi e cel mai tare action hero din toate filmele făcute vreodată.


 
 Ferris Bueller, enough said!

 
 
 Walt Kowalski, cel mai periculos moşneag la ... est? de Mississippi. Probabil era mai tare ca McLane la vârsta lui, dar n-ai de-ales, gravitatea învinge mereu.
 
 
 Pe Jay l-aţi văzut peste tot, în Clerks I II, Dogma, el şi prietenul lui strike back, etc. Cui să nu-i placă limbajul delicios?

 
 
 Steve Zissou e căpitan de vas, explorator, gagicar, Bill Murray. Quirky, dar quirky good.

 
 
 Wladyslaw Szpilman, cu ale lui puţine replici în, e o prezenţă memorabilă, scena spre final în care rămâne singur m-a făcut să mă cutremur şi aproape am plâns.
 
 
 
 Oskar Schindler. Îmi aduc aminte ce-a zis Rin Tin Tin când a zis, nu-i plac filmele care te forţează să fii impresionat prin natura evenimentelor înfăţişate; eu nu sunt aşa puternic, Schindler e un caracter cu atât mai solid cu cât e ancorat în realitate. Finalul e sublim.

 
 
 Jean-Luc Picard e de departe favoritul meu în lupta cu J.T. Kirk, are un şarm irezistibil, vorba aia, o poză face cât o mie de cuvinte?
 
 
 Trevor Reznik e cel mai halucinant personaj pe care am avut onoarea să-l cunosc, din cauza căruia Christian Bale e acolo sus pentru mine. Ce-aş mai putea să mai zic, să nu stric filmul?

Mențiunile sunt după cum urmează:

 Probabil Bateman nu vă zice multe (nu Patrick Bateman), dar mie mi-a rămas întipărită în minte scena asta, ca şi starea generală de coolness în care se află traficantul ăsta englez.

 Idi Amin, mai precis cel din film, mi-a plăcut, m-a înfiorat şi am zis că musai trebuie să-l pun deoparte pentru când voi face o astfel de listă.
 
 Jack O'Neill este musai să apară, asta se numeşte favoritism. Ai putea spune că am adunat şi awesomeness-ul lui MacGuyver, dar ce mai contează, O'Neill scoate toate perlele de care vei avea vreodată nevoie pe parcursul a 7-8 sezoane!
 

 Billy Costigan e o febleţe de-a mea şi e cu atât mai surprinzător cu cât m-a cucerit cu o singură replică (bineînţeles, îmi place cu totul).

 Jack Sparrow prinde lista, pentru că e genul de pirat de care ne-am dori cu toţii să fim, plus că e Johnny Depp, toate femeile şi o parte din bărbaţi se dau de ceasul morţii după el!

 Vidal, adică fix băiatul ăsta din El laberinto del fauno, pentru cruzimea cu care mi-a rămas în minte.
 
 Hans Landa, previzibil şi în acelaşi timp delicios. Mie chiar mi-a plăcut de nazistul ăsta, el îşi făcea datoria pentru care era plătit şi la care era foarte bun. Sadismul e doar pentru distracţia lui personală.

 Jean-Dominique Bauby. Complet paralizat, având ca unic mijloc de comunicare ochiul stâng, trăieşte într-o lume interioară privind prin oblon.
 
 Renton din Trainspotting, pentru că e băiat bun şi fute minore (vai, Kelly Macdonald!). M-am gândit că l-aş fi pus pe Begbie dar e un pic cam violent, plus că a trecut ceva timp de când am văzut filmul şi Renton mi-a rămas mai puternic în minte.
 
 James Bond, motherfucker. Deşi aş putea să-l aleg pe Sean Connery, care e un pic prea înaintea timpului meu, sau pe Pierce Brosnan, individul extrem de cool şi încrezător în sine, îl prefer pe Daniel Craig pentru că mi-am dorit să fiu ca el (aţi ghicit de ce). 

Faceţi şi voi o listă! Nu mă puneţi să vă tăguiesc!

Dacă nu-ţi convine România, n-ai decât să pleci dracului din ţară, ce pula mea stai şi contaminezi internetul cu dejecţiile tale regurgitate despre cât de căcat e ţara şi ce amfibieni căzuţi de pe scara evoluţionistă îi sunt locuitorii? De ce trebuie să-ţi citesc observaţiile patriotice în spiritul "nimeni nu face nimic, trebuie să schimbăm ceva!", "ţara asta e plină de laşi, mi-e ruşine că sunt român"? Apucă-te să vorbeşti engleză pe stradă, schimbă-ţi numele în buletin şi du-te, frate, strânge bani, împrumută de la bănci, fură, prostituează-te, orice, numai pleacă!
 
 Dacă unii oameni nu sunt destul de buni pentru tine, sugerez să nu mai ai de-a face cu ei; procedează în aşa fel încât să nu mai cunoşti persoana respectivă. Nimeni nu a spus că a face un compromis în societate înseamnă să te prefaci că îţi plac oamenii pe care nu-i suporţi, aşa că nu vreau să te mai văd scremându-te de-un zâmbet de fiecare dată când mă vezi pe hol, gândindu-te că poate într-o zi o să ai nevoie de mine - nu se ştie niciodată, nu? Adună-ţi coloana vertebrală de pe jos şi nu mai fi o scursoare de om pentru că te-ai învăţat să fii ajutat de oameni.
 
 Ce vrei tu de fapt, sex sau o relaţie? Nu ştii, pentru că te-a sucit la cap ultimul partener, nu mai ştii ce vrei, societatea îţi zice că e vârsta de cordit, prietenii te fac să te simţi stingher pentru că toţi sunt cuplaţi şi aşa merge treaba când înaintezi în vârstă. Ia-te de ceafă, da-ţi trei palme peste bot şi decide-te până la urmă ce vrei, să te fuţi sau să mergi la cumpărături cu cineva. Degeaba te ambalezi tu cu fluturaşii din stomac dacă pe ea o doare-n buca stângă. Dacă vrei ţinut de mână şi "baby", "iubiţel" "lumina ochilor mei" n-ai decât să întrebi, nu aştepta ca prostul până când întrebarea ta o să strice totul, dacă nu vrea, dă-o-n pula mea, mai sunt un miliard de femei superbe pe lumea asta, 5 miliarde de bărbaţi care ţi-ar face poftele. Dacă vrei doar un vagin moale şi umed în seara asta, o pulă tare (dacă ai noroc) şi durabilă, abordeaz-o cu tupeu sau zi-i direct în faţă, dacă e tip, se economiseşte mult timp şi efort, dă-l în mă-să, şi-aşa nu merită mai multă agitaţie, e doar o panaramă de om cu probleme cel puţin la fel de mari ca ale tale. Trezeşte-te la realitate.
 
 Banii n-aduc fericirea? Asta pentru că nu-i ai şi nu vrei să plângi prea mult după ei, din când în când te amăgeşti cu citatele unor oameni necunoscuţi. Dacă vrei bani, munceşte ca un sclav, n-ai altă şansă. Dacă nu te lasă să munceşti, fă-ţi prieteni cu bani să te ajute când intri în căcat. Dacă vrei astfel de prieteni, trebuie să satisfaci două condiţii, să-ţi placă oamenii şi să nu pari sărac. Dacă vrei să le şi ceri bani, ia ultima firimitură de mândrie care ţi-a rămas, cacă-te pe ea şi dă-i foc.
Şi până la urmă, ce-i cu citatele astea, ai ajuns aşa retardat încât nu mai poţi să gândeşti pentru tine, trebuie să adopţi părerile altora? Toate profilele oamenilor pierduţi pe drum au câte-un citat care pare să dea tocmai bine. Se trezeşte vreun individ cu spirit de observaţie mai bun ca al tău, emite câteva păreri evidente despre lumea din jur şi dintr-o dată îl ridicăm la rangul de scriitor, pentru că noi suntem incapabili de a exprima aceleaşi adevăruri universale, suntem prea ocupaţi cu supravieţuirea în jungla asta şi nu ne dăm seama când personalitatea noastră a devenit un colaj prost din părerile altora, desene animate din copilărie şi ură pentru tot ce ne înconjoară, pentru că suntem nefericiţi, pe când mizerabilul din tine e produsul deciziilor greşite făcute de când te ştii.
 
 Eşti fericit(ă)? Mă bucur pentru tine, împărtăşeşte-mi şi mie secretul.

Helmholtz and the Savage took to one another at once. So cordially indeed that Bernard felt a sharp pang of jealousy. In all these weeks he had never come to so close an intimacy with the Savage as Helmholtz immediately achieved. Watching them, listening to their talk, he found himself sometimes resentfully wishing that he had never brought them together. He was ashamed of his jealousy and alternately made efforts of will and took soma to keep himself from feeling it. But the efforts were not very successful; and between the soma-holidays there were, of necessity, intervals. The odious sentiment kept on returning.

 cu care să împart greutăţile, cineva care să mă înţeleagă şi să mă asculte fără să-şi verifice telefonul, să se joace cu urechile mele şi să-mi spună că va fi în regulă. Dar pe cine păcălesc eu, n-am să am aşa ceva niciodată.

 În spiritul ultimelor zile în care am navigat între topuri de filme şi cărţi, liste peste liste, IMDb Top 250 nelipsit, 101 cărţi de citit într-o viaţă, la care s-au mai adăugat şi eternele mele liste TO DO (acum am două, lol), amorul artei mi-a cerut să fac un top al femeilor.
 
 Şi eu am zis: Băi, eşti deştept! De ce nu, până se spumează carnea asta am timp să schimonosesc nişte criterii. Nimic mai simplu, zic eu după care cad pe gânduri aproape să adorm. Topul ăsta va fi subiectiv. Dar topurile sunt în general făcute de cineva, nu? Majoritatea decide, ca pe IMDb, nu? În cazul meu e 100% deci nu-mi fac probleme.
 
 Am cunoscut la viaţa mea femei superbe. Nu am avut femei prea multe, dar de cunoscut am cunoscut dintre cele mai faine exemplare. Voi continua în a le numi femei, indiferent de vârstă. Nu toate femeile superbe m-au mişcat. Nu toate fetele care mi-au făcut inima să tresalte ar putea fi numite superbe de oricine. Însă pot spune fără dubiu că au reprezentat punctele de vârf ale vieţii mele, nici o reuşită ce-mi aparţine nu merită amintită dacă din peisaj nu face parte şi ea.
 
 În urma mărturisirii din postul trecut, ar putea părea cel puţin ciudat să încep a elogia fetele care mi-au îmbogăţit viaţa doar cu prezenţa lor. Însă nu mi-e teamă de trecut şi nu mă feresc de amintirea acelor momente tocmai pentru că acum le pot ţine sub control. În acelaşi spirit, criteriile pe care le voi născoci în continuare sunt pe cât de obiective mă simt eu în stare.
 
 Câteva considerente practice de luat în vizor: femeia e alcătuită din părţi ale corpului, toate aceste părţi contribuind la nota finală, cu menţiunea că e nevoie de nota de trecere la fiecare categorie. Asta e ceea ce se numeşte superficialitatea masculină care e la fel de mitizată precum dimensiunea organului care contează sau faptul că toate femeile sunt curve. Am văzut sâni prea mici, dar sânii mici chiar nu sunt o problemă, contrar opiniei publice, în schimb un fund prea mare e cu mult în afara limitei acceptabilului. N-am să va dau măsuri concrete pentru că n-am ruletă şi nici femeie la îndemână. Însă cel mai important lucru în alcătuirea clasamentului e cum m-au făcut să mă simt când le-am cunoscut, cât de mult le-am iubit, pentru că da, le-am iubit pe toate, și cum mă gândesc la ele acum.
 
 Aproape toate au un punct comun: sunt foarte frumoase. Dacă prima privire şi primul zâmbet mi-au pus un nod în gât, sunt bune şanse să ajung să te stalkuiesc cândva în viitor. Ochii superbi, preferabil de culoarea cărbunelui. O privire şmecherească perpetuă, dacă se poate din spatele unor ochelari. Părul variază mult, în general e lung şi negru, da, nu-mi plac blondele, da, sunt într-o ţară blondă, asta e. Zâmbetul este ori ştrengăresc, cu un colţ al gurii, ca şi cum ar spune "Las că ştiu eu mai bine", ori cu gura până la urechi, dezvelind nişte dinţi cu care vrei să intri în contact. Zâmbetul mă face să vreau să o sărut şi alte chestii.
 
 Menţiune specială primeşte fata cu părul scurt, ochelari de vedere uber cool, cu minusculul piercing în nas şi cu ochii de cafea, după care mă topesc fără să o cunosc. Dacă eşti acolo undeva, sunt plastilină în mâinile tale.

Înălţimea. Nu ştiu de ce femeile îşi doresc bărbaţi înalţi, mai ales cele mici. Vor un bărbat puternic, care să le apere şi să se simtă în siguranţă. Dar pentru el cum e? Ce face cu sora lui mai mică de mână? Not cool at all. Fără să fac mare caz din asta, înălţimea mereu m-a obsedat în căutatul sau evitarea femelelor. Cred că are mult de-a face cu
 Picioarele, care trebuie să fie picioare. N-aş putea să descriu un picior frumos, dar îl ştiu atunci când îl văd. Şuncile sunt strict interzise, şi nu mă refer la şuncile închipuite ale femeilor paranoice, vreau să zic şunci! Şi mai sus de picioare este  
 Fundul, care e posibil pe primul loc în topul formelor mele preferate, de vreme ce e cel mai accesibil. Chestia cu fundul e ca e mult mai mişto de privit decât de folosit, probabil din cauza hainelor strânse. Bucile pot fi înşelătoare, arată bine în blugi dar scoase la aer sunt la fel de banale ca orice alt fund la soare. Dar până ajung eu să văd fundul dezvelit, nu mai contează; rezultă că fundul trebuie să arate bine în pantaloni. Fustele aduc puncte în plus la picioare, dar n-am prea văzut fuste care să flateze curul aşa cum îmi place mie. Nu mai rămâne decât
 Pieptul, dulce armă de atac folosită zi de zi. Cred să fi văzut o singură pereche de sâni perfecţi la viaţa mea, of Doamne, păcat că n-am cunoscut nici una care să-şi folosească ăst atu la maxim. În privinţa sânilor regulile sunt mai lejere, arhicunoscută replica despre sâni şi fund, nu mă repet. Am văzut şi piepturi plate, ce pot să zic, fetele compensau prin
 Personalitate. Măi să fie, caracterul e sexy? Cam da. Personal am fost mereu neplăcut surprins de fetele care înjură prea mult, pe care le poţi confunda uşor cu băieţi dacă nu te-ai gândi la ce au între picioare. Fetele timide sunt la polul opus, complet lipsite de orice potenţial sexual din punctul meu de vedere. Ce fac, se dezlănţuie în pat?  Şi eu mă plictisesc până atunci? Nu există echilibrul perfect, dar trebuie să fie un amestec optim de farmec și 
Inteligență. Nu merge fără farmec, dar cum limitările sexului mă obligă să nu vorbesc despre ce nu ştiu, vom vorbi despre potenţialul intelectual. Cărţile citite ajută, deși cunosc mulți oameni inteligenţi (mostly programmers) care nu citesc prea mult, apoi sunt şi intelectuale citite care dau în snobism și își cer pumni în ovare (auch!). E greu de cerut unei fete să nu fie paralelă cu calculatoarele, aşa că mă mulţumesc la a nu fi paralelă cu internetul. Nici nu mă amăgesc că aș avea vreodată incredibilul noroc să găsesc o fată cu aceleași gusturi muzicale ca și mine (mmm, parc-ar fi, dar e luată) dar for fuck's sake, experiment a little! Doamne, toate se întorc obsesiv la aceleași piese de la 14 ani, de parc-ar fi Vama Veche, mereu în același loc. Dacă e și cinefilă, m-ar bate gândul sa o iau la mine-acasă. Dacă are mania serialelor, promit solemn că o să umblu des la siguranţele din casă.

Postul ăsta se îndreaptă vertiginos spre penibil aşa că mă salvez cu un ultim paragraf. Îmi plac fetele frumoase, care pot face topless fără rușine, care nu au nevoie de un băiat mereu, care nu trăiesc pentru a fi într-o relaţie şi ştiu să spună o glumă bună porcoasă, care fac sport şi mă pot bate la tenis de masă (slabe şanse), fete fără nasul pe sus şi capul între picioare, fără prejudecăţi sexiste şi fără a pretinde bărbatul ideal care se arată mereu încrezător şi niciodată slab, fără să fie răutăcioase sau să creadă în zodii, care ştiu să poarte o rochie din când în când şi aventuriere, fără pretenţii de hotel şi uşor de amuzat. Îmi place fata pe care îmi doresc să o sun din proprie iniţiativă.

 Am avut parte de două feluri de schimbări până acum. Pata de pe creier pe care am încercat să o şterg dar în zadar, s-a întins mai mult, este una. Ca un fel de germene care odată plantat prinde rădăcini şi nu se mai clinteşte, care în puţin timp se ramifică şi-ţi ocupă tot creierul, nu poţi să îţi clintesti conştiinţa în altă direcţie, devine un gând obsesiv, aşa voi face, aşa se va întâmpla. Ca drojdia. Gata cu comparaţiile. Chestia asta s-a întâmplat cu jobul, cu plecatul, cu prietenii lăsaţi în urmă, m-am pisat singur la cap până am cedat, un fel de self-fulfilling prophecy.
 
 Cea de-a doua are loc în interval de-o răsuflare, cum a fost azi: alergând dintr-o parte în alta, călărind companioana mea fidelă în susul şi-n josul oraşului, între un avocat şi un doctor, între o farmacistă şi un supermarket, m-a lovit conştiinţa, sau mai bine zis uşa trântită în urma ei. Tot ce înseamnă remuşcări, gânduri de bine, regrete pentru ce-am avut şi ce-am pierdut, foste iubiri, gelozii lâncezite, lăsate la soare şi în putrefacţie, toate căcaturile astea copilăreşti şi-au făcut bagajele şi şi-au luat zborul către insula unde vulcanul e mereu activ.
 
 Nu ştiu cum s-ar numi mai bine, maturizare sau mădoarenpulă, dar s-a-ntamplat de-am avut o revelaţie între atâtea căcaturi reale, tangibile, dragostea nu e tot ce-ţi trebuie pe lumea asta, beatles-ii trebuiau făcuţi să-şi înghită microfoanele, gândurile rebele după vreo gagică din trecut sunt cam creţe şi au nevoie să fie înrolate în armată, ce să mai zic despre gândurile închipuite despre cum ar fi fost o altă tipă, și ce dacă s-a cuplat cu alții între timp și tu n-ai avut-o, panseurile alea sunt serios dezaxate pe Ox, Oy şi Oz, tot ce rămâne într-o viaţă de om eşti tu (adică eu) şi părinţii care te dezamăgesc mai rar decât alţii pentru că vorbeşti cu ei doar când ai nevoie; în rest pleava trebuie manipulată cu deosebit tact, cu toţii ne folosim unii de alţii, eu te dezamăgesc, ea m-a dezamăgit, ei sunt dezamăgitori de la natură, alea două sunt prea mici pentru gusturile mele, cine are nevoie de ţâţe mari când ai un cur beton, stai, ce ziceam,
 
 ziceam: la dracu cu tot, nu mă mai căuta.

In supermarket, cu fiecare ocazie, incerc sa fiu cat mai inconspicuous posibil. Incerc sa blend in minimizand interactiunea verbala cu oricine, mai precis cu femeile de la casa. Ma descurc cu Hello, pe care-l folosesc si olandezii, "Wilt u de bon?" la care eu "Ja" si un "Dank u wel" la sfarsit si am scapat iar nedetectat. Exceptie face supermarketul din campus unde vanzatorii o ard mai verbal decat altii, dar se prind repede daca nu sunt olandez, o ezitare si au schimbat-o pe engleza imediat. Presupun ca e normal, studentii straini sunt cazati in principal acolo.
Azi am deviat de la traseul teribil de familiar si m-am incumetat in necunoscut. Am facut shopping in alt supermarket *blasfemie*. Za peculiar thing a fost ca, la ghiseu, un baiat carliontat a pus mana pe prima sticla de *ahem* Cola si a zis Goedemiddag, la care n-am apucat sa reactionez ca a bagat repede un Good afternoon, deconspirandu-ma. Damn!
Cum m-a descoperit olandezul?

 Mai întâi, aveam o fată care mă iubea şi pe care o iubeam chiar dacă nu îmi dădeam seama. M-am purtat ca un idiot şi am primit exact ce am meritat.
 
 Într-un alt vis, eram plin de prieteni şi ne vedeam în fiecare seară în cămin, ne uitam la filme şi făceam petreceri penibile dar amuzante şi distractive, combinam vodcă şi cola şi ne credeam cei mai tari, mergeam pe munte şi luam trenul spre mare după ultimul examen picat. Ne-am certat ca nişte idioţi, ne-am cuplat şi ne-am despărţit, ne-am mutat împreună şi am rupt prietenii, totul s-a dus pe apa sâmbetei, am ajuns să vorbim doar câte doi din cauza antipatiilor.
 
 Apoi se făcea că mă trezeam la realitate şi intram în clasa muncitoare, unde aveam şansa de a lucra cu nişte oameni super de treabă şi a învăţa o grămadă. Ne-am împrietenit şi am mai şi ieşit din când în când în oraş, am devenit motivul pentru care nimeni nu pleca din firmă, deşi toţi ne plângeam. Viitorul se anunţa luminos, puteam deveni un bun profesionist cu multă experienţă şi dani pe curea, cu un salariu de invidiat pentru vârsta mea şi poate concediu anual în Ibiza sau Australia. În schimb m-am dezmeticit după doi ani cu o datorie cât casa, fără să fi strâns nici un cent, fără experienţa pe care am sperat-o şi mi-am dat seama cât de slab eram în meseria mea, irosind doi ani imaginându-mi locul de muncă, ca fiind un balaur scoţând flăcări de care trebuia neapărat să scap mai repede. Am plecat şi tot ce mi-a rămas sunt câţiva prieteni şi trei rânduri în CV.
 
 Între vise, m-am trezit cu o nevoie acută de un pahar de apă. Aşa că m-am urcat într-un tren şi am mers la Timişoara unde a fost ca un vis frumos între atâtea coşmaruri închipuite, a durat cât o sărutare, dar s-a terminat.
 
 De curând m-am trezit iar din somn. De obicei nu ţin minte visele, dar acum se făcea că lăsasem în urmă prieteni şi familie cu un regret imens în suflet şi m-am dus să trăiesc pe o insulă pustie unde am fost lovit foarte repede de nebunie. Am început să nu mai disting prieten de duşman şi am îndepărtat pe toată lumea cu o răceală calculată, în mod obsesiv şi regulat. Plecasem de unde era cald şi bine, însă la întoarcere totul era distrus, nimic nu a rămas la fel, prietenii au fugit în alte zări şi familia nu mai e, doar un teren viran unde înainte era un cămin.
 
 Mi-am spus că trebuie să mă trezesc şi încă mă mai zbat în semi-conștiență. Câte puţin realizez ce am pierdut în tot timpul cât am fost adormit, florile au ofilit, praful s-a depus şi păianjenii şi-au ţesut măiestrii arhitecturale pe la colţuri, dar mai mult de-atât, voi fi acţionat în instanţă în două ţări, nu am prieteni şi nici măcar cunoscuţi care să-mi întindă o mână, nici un venit şi o datorie înzecită faţă de acum un an.
 
 E clar, am dormit cam mult.

 Din punct de vedere intelectualo-snob, cartea e cu o treaptă mai sus decât filmul. Acum ceva timp am aderat şi eu la curentul ăsta cu un băţ în fund (curentul are băţ în fund, nu eu), aşa că mi-am propus să nu mai văd vreo ecranizare înainte de a citi cartea, să urmez circuitul firesc al povestirii în natură. Dar aţi putea protesta: Mihai, toate filmele sunt făcute după o carte, uneori se numeşte scenariu, la care eu aş răspunde: Du-te la colţ şi stai acolo până îţi zic eu!
 
 Prima dată am eşuat cu Substanţa M (aka A Scanner Darkly) pe care am pierdut-o în tren spre Timişoara, dar pentru că citisem deja jumătate m-am uitat la film (sper că se termină la fel). De atunci am perseverat în cruciada mea ignorantă - adică, as far as I know, I haven't broken the rule (but what do I know?). La cum a crescut numărul de filme văzute, ar fi trebuit să crească şi cărţile, nu? Nu.
 
 Însă pe lângă tandemul clasic carte-film, am descoperit două perechi fascinante, una mult mai evidentă decât cealaltă. 1984 l-am citit de mult dar impresia a rămas puternică până acum, când am fost foarte surprins să văd că Brazil împrumută multe din elementele cărţii, inclusiv sfârşitul, mai mult sau mai puţin. Brazil se joacă totuşi, în stilul lui Terry Gilliam, nu ştii când să râzi şi când să exclami "wtf", dar te lasă cu acelaşi gust amar: nu e nici o scăpare.
 
 Am mai găsit o legătură absolut întâmplător, s-ar putea să mi-o imaginez. Lord of the flies mi-a părut o carte ciudată, plină de contradicţii dar mesajul e clar: pierderea inocenţei. Cu câteva zile înainte, am văzut Empire of the sun (who knew Christian Bale was a wonder kid?) şi, la fel, sfârşitul m-a marcat în aceeaşi măsură: după mulţi ani într-o tabără de concentrare japoneză, băiatul îşi pierde inocenţa şi, chiar dacă vorbeşte neîncetat despre părinţii lui, le-a uitat feţele după atâta timp. În esenţă, sunt poveşti despre pierderea copilariei, cum e să uiţi să fii mic.
 
 Asta m-am surprins gândind ieri când, stând la o coadă în supermarket, am observat un copil pe jos, jucându-se cu două cutii de vopsea. Mama lui era în faţa mea şi zâmbea liniştită, fără să-l grăbească. Băiatul era foarte minuţios, examinând coşul şi conţinutul atent, gângurind din când în când. M-am gândit că eu l-aş fi repezit pe copil să fi fost părintele lui, pentru că ţinea rândul în loc. And then it hit me: uităm să fim copii, dar mai târziu copiii noştri ne reamintesc. Acum am un motiv în plus să fiu părinte.