Helmholtz and the Savage took to one another at once. So cordially indeed that Bernard felt a sharp pang of jealousy. In all these weeks he had never come to so close an intimacy with the Savage as Helmholtz immediately achieved. Watching them, listening to their talk, he found himself sometimes resentfully wishing that he had never brought them together. He was ashamed of his jealousy and alternately made efforts of will and took soma to keep himself from feeling it. But the efforts were not very successful; and between the soma-holidays there were, of necessity, intervals. The odious sentiment kept on returning.

 cu care să împart greutăţile, cineva care să mă înţeleagă şi să mă asculte fără să-şi verifice telefonul, să se joace cu urechile mele şi să-mi spună că va fi în regulă. Dar pe cine păcălesc eu, n-am să am aşa ceva niciodată.

 În spiritul ultimelor zile în care am navigat între topuri de filme şi cărţi, liste peste liste, IMDb Top 250 nelipsit, 101 cărţi de citit într-o viaţă, la care s-au mai adăugat şi eternele mele liste TO DO (acum am două, lol), amorul artei mi-a cerut să fac un top al femeilor.
 
 Şi eu am zis: Băi, eşti deştept! De ce nu, până se spumează carnea asta am timp să schimonosesc nişte criterii. Nimic mai simplu, zic eu după care cad pe gânduri aproape să adorm. Topul ăsta va fi subiectiv. Dar topurile sunt în general făcute de cineva, nu? Majoritatea decide, ca pe IMDb, nu? În cazul meu e 100% deci nu-mi fac probleme.
 
 Am cunoscut la viaţa mea femei superbe. Nu am avut femei prea multe, dar de cunoscut am cunoscut dintre cele mai faine exemplare. Voi continua în a le numi femei, indiferent de vârstă. Nu toate femeile superbe m-au mişcat. Nu toate fetele care mi-au făcut inima să tresalte ar putea fi numite superbe de oricine. Însă pot spune fără dubiu că au reprezentat punctele de vârf ale vieţii mele, nici o reuşită ce-mi aparţine nu merită amintită dacă din peisaj nu face parte şi ea.
 
 În urma mărturisirii din postul trecut, ar putea părea cel puţin ciudat să încep a elogia fetele care mi-au îmbogăţit viaţa doar cu prezenţa lor. Însă nu mi-e teamă de trecut şi nu mă feresc de amintirea acelor momente tocmai pentru că acum le pot ţine sub control. În acelaşi spirit, criteriile pe care le voi născoci în continuare sunt pe cât de obiective mă simt eu în stare.
 
 Câteva considerente practice de luat în vizor: femeia e alcătuită din părţi ale corpului, toate aceste părţi contribuind la nota finală, cu menţiunea că e nevoie de nota de trecere la fiecare categorie. Asta e ceea ce se numeşte superficialitatea masculină care e la fel de mitizată precum dimensiunea organului care contează sau faptul că toate femeile sunt curve. Am văzut sâni prea mici, dar sânii mici chiar nu sunt o problemă, contrar opiniei publice, în schimb un fund prea mare e cu mult în afara limitei acceptabilului. N-am să va dau măsuri concrete pentru că n-am ruletă şi nici femeie la îndemână. Însă cel mai important lucru în alcătuirea clasamentului e cum m-au făcut să mă simt când le-am cunoscut, cât de mult le-am iubit, pentru că da, le-am iubit pe toate, și cum mă gândesc la ele acum.
 
 Aproape toate au un punct comun: sunt foarte frumoase. Dacă prima privire şi primul zâmbet mi-au pus un nod în gât, sunt bune şanse să ajung să te stalkuiesc cândva în viitor. Ochii superbi, preferabil de culoarea cărbunelui. O privire şmecherească perpetuă, dacă se poate din spatele unor ochelari. Părul variază mult, în general e lung şi negru, da, nu-mi plac blondele, da, sunt într-o ţară blondă, asta e. Zâmbetul este ori ştrengăresc, cu un colţ al gurii, ca şi cum ar spune "Las că ştiu eu mai bine", ori cu gura până la urechi, dezvelind nişte dinţi cu care vrei să intri în contact. Zâmbetul mă face să vreau să o sărut şi alte chestii.
 
 Menţiune specială primeşte fata cu părul scurt, ochelari de vedere uber cool, cu minusculul piercing în nas şi cu ochii de cafea, după care mă topesc fără să o cunosc. Dacă eşti acolo undeva, sunt plastilină în mâinile tale.

Înălţimea. Nu ştiu de ce femeile îşi doresc bărbaţi înalţi, mai ales cele mici. Vor un bărbat puternic, care să le apere şi să se simtă în siguranţă. Dar pentru el cum e? Ce face cu sora lui mai mică de mână? Not cool at all. Fără să fac mare caz din asta, înălţimea mereu m-a obsedat în căutatul sau evitarea femelelor. Cred că are mult de-a face cu
 Picioarele, care trebuie să fie picioare. N-aş putea să descriu un picior frumos, dar îl ştiu atunci când îl văd. Şuncile sunt strict interzise, şi nu mă refer la şuncile închipuite ale femeilor paranoice, vreau să zic şunci! Şi mai sus de picioare este  
 Fundul, care e posibil pe primul loc în topul formelor mele preferate, de vreme ce e cel mai accesibil. Chestia cu fundul e ca e mult mai mişto de privit decât de folosit, probabil din cauza hainelor strânse. Bucile pot fi înşelătoare, arată bine în blugi dar scoase la aer sunt la fel de banale ca orice alt fund la soare. Dar până ajung eu să văd fundul dezvelit, nu mai contează; rezultă că fundul trebuie să arate bine în pantaloni. Fustele aduc puncte în plus la picioare, dar n-am prea văzut fuste care să flateze curul aşa cum îmi place mie. Nu mai rămâne decât
 Pieptul, dulce armă de atac folosită zi de zi. Cred să fi văzut o singură pereche de sâni perfecţi la viaţa mea, of Doamne, păcat că n-am cunoscut nici una care să-şi folosească ăst atu la maxim. În privinţa sânilor regulile sunt mai lejere, arhicunoscută replica despre sâni şi fund, nu mă repet. Am văzut şi piepturi plate, ce pot să zic, fetele compensau prin
 Personalitate. Măi să fie, caracterul e sexy? Cam da. Personal am fost mereu neplăcut surprins de fetele care înjură prea mult, pe care le poţi confunda uşor cu băieţi dacă nu te-ai gândi la ce au între picioare. Fetele timide sunt la polul opus, complet lipsite de orice potenţial sexual din punctul meu de vedere. Ce fac, se dezlănţuie în pat?  Şi eu mă plictisesc până atunci? Nu există echilibrul perfect, dar trebuie să fie un amestec optim de farmec și 
Inteligență. Nu merge fără farmec, dar cum limitările sexului mă obligă să nu vorbesc despre ce nu ştiu, vom vorbi despre potenţialul intelectual. Cărţile citite ajută, deși cunosc mulți oameni inteligenţi (mostly programmers) care nu citesc prea mult, apoi sunt şi intelectuale citite care dau în snobism și își cer pumni în ovare (auch!). E greu de cerut unei fete să nu fie paralelă cu calculatoarele, aşa că mă mulţumesc la a nu fi paralelă cu internetul. Nici nu mă amăgesc că aș avea vreodată incredibilul noroc să găsesc o fată cu aceleași gusturi muzicale ca și mine (mmm, parc-ar fi, dar e luată) dar for fuck's sake, experiment a little! Doamne, toate se întorc obsesiv la aceleași piese de la 14 ani, de parc-ar fi Vama Veche, mereu în același loc. Dacă e și cinefilă, m-ar bate gândul sa o iau la mine-acasă. Dacă are mania serialelor, promit solemn că o să umblu des la siguranţele din casă.

Postul ăsta se îndreaptă vertiginos spre penibil aşa că mă salvez cu un ultim paragraf. Îmi plac fetele frumoase, care pot face topless fără rușine, care nu au nevoie de un băiat mereu, care nu trăiesc pentru a fi într-o relaţie şi ştiu să spună o glumă bună porcoasă, care fac sport şi mă pot bate la tenis de masă (slabe şanse), fete fără nasul pe sus şi capul între picioare, fără prejudecăţi sexiste şi fără a pretinde bărbatul ideal care se arată mereu încrezător şi niciodată slab, fără să fie răutăcioase sau să creadă în zodii, care ştiu să poarte o rochie din când în când şi aventuriere, fără pretenţii de hotel şi uşor de amuzat. Îmi place fata pe care îmi doresc să o sun din proprie iniţiativă.

 Am avut parte de două feluri de schimbări până acum. Pata de pe creier pe care am încercat să o şterg dar în zadar, s-a întins mai mult, este una. Ca un fel de germene care odată plantat prinde rădăcini şi nu se mai clinteşte, care în puţin timp se ramifică şi-ţi ocupă tot creierul, nu poţi să îţi clintesti conştiinţa în altă direcţie, devine un gând obsesiv, aşa voi face, aşa se va întâmpla. Ca drojdia. Gata cu comparaţiile. Chestia asta s-a întâmplat cu jobul, cu plecatul, cu prietenii lăsaţi în urmă, m-am pisat singur la cap până am cedat, un fel de self-fulfilling prophecy.
 
 Cea de-a doua are loc în interval de-o răsuflare, cum a fost azi: alergând dintr-o parte în alta, călărind companioana mea fidelă în susul şi-n josul oraşului, între un avocat şi un doctor, între o farmacistă şi un supermarket, m-a lovit conştiinţa, sau mai bine zis uşa trântită în urma ei. Tot ce înseamnă remuşcări, gânduri de bine, regrete pentru ce-am avut şi ce-am pierdut, foste iubiri, gelozii lâncezite, lăsate la soare şi în putrefacţie, toate căcaturile astea copilăreşti şi-au făcut bagajele şi şi-au luat zborul către insula unde vulcanul e mereu activ.
 
 Nu ştiu cum s-ar numi mai bine, maturizare sau mădoarenpulă, dar s-a-ntamplat de-am avut o revelaţie între atâtea căcaturi reale, tangibile, dragostea nu e tot ce-ţi trebuie pe lumea asta, beatles-ii trebuiau făcuţi să-şi înghită microfoanele, gândurile rebele după vreo gagică din trecut sunt cam creţe şi au nevoie să fie înrolate în armată, ce să mai zic despre gândurile închipuite despre cum ar fi fost o altă tipă, și ce dacă s-a cuplat cu alții între timp și tu n-ai avut-o, panseurile alea sunt serios dezaxate pe Ox, Oy şi Oz, tot ce rămâne într-o viaţă de om eşti tu (adică eu) şi părinţii care te dezamăgesc mai rar decât alţii pentru că vorbeşti cu ei doar când ai nevoie; în rest pleava trebuie manipulată cu deosebit tact, cu toţii ne folosim unii de alţii, eu te dezamăgesc, ea m-a dezamăgit, ei sunt dezamăgitori de la natură, alea două sunt prea mici pentru gusturile mele, cine are nevoie de ţâţe mari când ai un cur beton, stai, ce ziceam,
 
 ziceam: la dracu cu tot, nu mă mai căuta.

In supermarket, cu fiecare ocazie, incerc sa fiu cat mai inconspicuous posibil. Incerc sa blend in minimizand interactiunea verbala cu oricine, mai precis cu femeile de la casa. Ma descurc cu Hello, pe care-l folosesc si olandezii, "Wilt u de bon?" la care eu "Ja" si un "Dank u wel" la sfarsit si am scapat iar nedetectat. Exceptie face supermarketul din campus unde vanzatorii o ard mai verbal decat altii, dar se prind repede daca nu sunt olandez, o ezitare si au schimbat-o pe engleza imediat. Presupun ca e normal, studentii straini sunt cazati in principal acolo.
Azi am deviat de la traseul teribil de familiar si m-am incumetat in necunoscut. Am facut shopping in alt supermarket *blasfemie*. Za peculiar thing a fost ca, la ghiseu, un baiat carliontat a pus mana pe prima sticla de *ahem* Cola si a zis Goedemiddag, la care n-am apucat sa reactionez ca a bagat repede un Good afternoon, deconspirandu-ma. Damn!
Cum m-a descoperit olandezul?

 Mai întâi, aveam o fată care mă iubea şi pe care o iubeam chiar dacă nu îmi dădeam seama. M-am purtat ca un idiot şi am primit exact ce am meritat.
 
 Într-un alt vis, eram plin de prieteni şi ne vedeam în fiecare seară în cămin, ne uitam la filme şi făceam petreceri penibile dar amuzante şi distractive, combinam vodcă şi cola şi ne credeam cei mai tari, mergeam pe munte şi luam trenul spre mare după ultimul examen picat. Ne-am certat ca nişte idioţi, ne-am cuplat şi ne-am despărţit, ne-am mutat împreună şi am rupt prietenii, totul s-a dus pe apa sâmbetei, am ajuns să vorbim doar câte doi din cauza antipatiilor.
 
 Apoi se făcea că mă trezeam la realitate şi intram în clasa muncitoare, unde aveam şansa de a lucra cu nişte oameni super de treabă şi a învăţa o grămadă. Ne-am împrietenit şi am mai şi ieşit din când în când în oraş, am devenit motivul pentru care nimeni nu pleca din firmă, deşi toţi ne plângeam. Viitorul se anunţa luminos, puteam deveni un bun profesionist cu multă experienţă şi dani pe curea, cu un salariu de invidiat pentru vârsta mea şi poate concediu anual în Ibiza sau Australia. În schimb m-am dezmeticit după doi ani cu o datorie cât casa, fără să fi strâns nici un cent, fără experienţa pe care am sperat-o şi mi-am dat seama cât de slab eram în meseria mea, irosind doi ani imaginându-mi locul de muncă, ca fiind un balaur scoţând flăcări de care trebuia neapărat să scap mai repede. Am plecat şi tot ce mi-a rămas sunt câţiva prieteni şi trei rânduri în CV.
 
 Între vise, m-am trezit cu o nevoie acută de un pahar de apă. Aşa că m-am urcat într-un tren şi am mers la Timişoara unde a fost ca un vis frumos între atâtea coşmaruri închipuite, a durat cât o sărutare, dar s-a terminat.
 
 De curând m-am trezit iar din somn. De obicei nu ţin minte visele, dar acum se făcea că lăsasem în urmă prieteni şi familie cu un regret imens în suflet şi m-am dus să trăiesc pe o insulă pustie unde am fost lovit foarte repede de nebunie. Am început să nu mai disting prieten de duşman şi am îndepărtat pe toată lumea cu o răceală calculată, în mod obsesiv şi regulat. Plecasem de unde era cald şi bine, însă la întoarcere totul era distrus, nimic nu a rămas la fel, prietenii au fugit în alte zări şi familia nu mai e, doar un teren viran unde înainte era un cămin.
 
 Mi-am spus că trebuie să mă trezesc şi încă mă mai zbat în semi-conștiență. Câte puţin realizez ce am pierdut în tot timpul cât am fost adormit, florile au ofilit, praful s-a depus şi păianjenii şi-au ţesut măiestrii arhitecturale pe la colţuri, dar mai mult de-atât, voi fi acţionat în instanţă în două ţări, nu am prieteni şi nici măcar cunoscuţi care să-mi întindă o mână, nici un venit şi o datorie înzecită faţă de acum un an.
 
 E clar, am dormit cam mult.

 Din punct de vedere intelectualo-snob, cartea e cu o treaptă mai sus decât filmul. Acum ceva timp am aderat şi eu la curentul ăsta cu un băţ în fund (curentul are băţ în fund, nu eu), aşa că mi-am propus să nu mai văd vreo ecranizare înainte de a citi cartea, să urmez circuitul firesc al povestirii în natură. Dar aţi putea protesta: Mihai, toate filmele sunt făcute după o carte, uneori se numeşte scenariu, la care eu aş răspunde: Du-te la colţ şi stai acolo până îţi zic eu!
 
 Prima dată am eşuat cu Substanţa M (aka A Scanner Darkly) pe care am pierdut-o în tren spre Timişoara, dar pentru că citisem deja jumătate m-am uitat la film (sper că se termină la fel). De atunci am perseverat în cruciada mea ignorantă - adică, as far as I know, I haven't broken the rule (but what do I know?). La cum a crescut numărul de filme văzute, ar fi trebuit să crească şi cărţile, nu? Nu.
 
 Însă pe lângă tandemul clasic carte-film, am descoperit două perechi fascinante, una mult mai evidentă decât cealaltă. 1984 l-am citit de mult dar impresia a rămas puternică până acum, când am fost foarte surprins să văd că Brazil împrumută multe din elementele cărţii, inclusiv sfârşitul, mai mult sau mai puţin. Brazil se joacă totuşi, în stilul lui Terry Gilliam, nu ştii când să râzi şi când să exclami "wtf", dar te lasă cu acelaşi gust amar: nu e nici o scăpare.
 
 Am mai găsit o legătură absolut întâmplător, s-ar putea să mi-o imaginez. Lord of the flies mi-a părut o carte ciudată, plină de contradicţii dar mesajul e clar: pierderea inocenţei. Cu câteva zile înainte, am văzut Empire of the sun (who knew Christian Bale was a wonder kid?) şi, la fel, sfârşitul m-a marcat în aceeaşi măsură: după mulţi ani într-o tabără de concentrare japoneză, băiatul îşi pierde inocenţa şi, chiar dacă vorbeşte neîncetat despre părinţii lui, le-a uitat feţele după atâta timp. În esenţă, sunt poveşti despre pierderea copilariei, cum e să uiţi să fii mic.
 
 Asta m-am surprins gândind ieri când, stând la o coadă în supermarket, am observat un copil pe jos, jucându-se cu două cutii de vopsea. Mama lui era în faţa mea şi zâmbea liniştită, fără să-l grăbească. Băiatul era foarte minuţios, examinând coşul şi conţinutul atent, gângurind din când în când. M-am gândit că eu l-aş fi repezit pe copil să fi fost părintele lui, pentru că ţinea rândul în loc. And then it hit me: uităm să fim copii, dar mai târziu copiii noştri ne reamintesc. Acum am un motiv în plus să fiu părinte.
 

 Se petrece un amalgam în capul meu. Mereu am crezut că cele două limbi care se predau la şcoală sunt destule pentru a te descurca oriunde, engleza şi franceza se vorbesc, complementar, peste tot, nu? Asta aşa o fi, dar iată-mă constrâns să studiez olandeza pe perioada şederii mele aici. Nu luaţi în seamă rahatul de pe orice site de turism, cum că 90% din olandezi vorbesc engleza foarte bine, de fapt cam trei sferturi o vorbesc într-adevăr bine dar ce nu-ţi spune nimeni e că ei nu vor să o vorbească. Dacă nu au de câştigat bani de pe urma ta, de ce te-ar băga în seamă? Aşa că trebuie să le înveţi flegma limba.
 
 Ce-am învăţat eu până acum? Habar nu am. Ştiu să număr, ştiu alfabetul, ştiu să citesc, pentru că au nişte sunete specifice care nu seamănă cu nimic din ce ştii (decât poate germană), uneori mai şi înţeleg ce citesc. De cele mai multe ori prind jumătate din frază şi completez eu de la mine restul. Uneori merge, alteori nu. Câteva exemple: 5444=vijfduizend vierhonderdvierenveertig (deliciosul lor obicei de a lua impreuna cuvintele care se leaga), happy birthday=hartelijk gefeliciteerd (sună îngrozitor), Paşte fericit este: a) Zalige Paasdagen pentru catolici, b) Gelukkig Paasfeest pentru protestanți, c)Prettige Paasdagen dacă vrei să accentuezi că e vacanță, fără aspect religios.

 
 Totul se duce pe apa sâmbetei când începe unul să vorbească, după ce trecem de faza introductivă mă pierd în cuvinte silabe stâlcite, trebuie să-mi vorbească precum unui înapoiat mintal. Plus că niciodată nu ţin pasul, după fiecare frază am nevoie de 10 secunde s-o procesez, asta în cazul fericit. De vorbit nu mă încumetez, fobia mea de a vorbi în public se transformă în fobie de a vorbi în olandeză. De fiecare dată când vorbesc la telefon şi trebuie să zic: Spreekt u Engels, alstublieft? mă trec apele. Îmi imaginez cum ar fi să atentez o conversaţie cu cineva şi mereu mă blochez la a doua frază, să zicem că pe prima o memorez dinainte. Şi mă blochez la simulare! Aşa că de cele mai multe ori mă mulţumesc să vorbesc engleză.
 
 Măcar de-ar fi aşa uşor. Am avut teribilul noroc de a merge la forţele de muncă unde, după ce-am stat 15 minute să aştept, am fost preluat de o femeie care nu vorbea engleză. Lucky me, ne-am înţeles cu olandeza mea de baltă, două cuvinte în engleză pe care le-a înţeles ea şi semne. Şi-un pliant.
 
 Cât despre franceză, numai de bine. Când o să-mi permit o să merg în Franţa în vizite şi o să mi-o reamintesc. Sper să nu păţesc ca pe aeroport în Bruxelles, unde un ofiţer de la vamă lua pe toţi în franceză şi un italian înaintea mea a exclamat cu o aroganţă enervantă: English please, or Italian. Eu urmând, eram mândru nevoie mare că puteam să spun: Oui, je parle Français un peu! - am scăpat câteva cuvinte în olandeză de eram să-mi trag palme. Partea bună e că franceza încă o înţeleg în mare, dar cine ştie ce varză o să fie în capul meu peste un an. Wish me luck.

 Încă din gară, am fost întâmpinat cu un anunţ care mi-a adus aminte de casă: Attention all passengers, due to a strike by the cleaning company, the station is less clean than usual. We apologize for your inconvenience. 
 
 Chiar şi după ce-am ieşit în oraş, am găsit similitudini cu Bucureştiul multiubit: şantiere peste tot. Nu ştiu care-i faza cu reparaţiile şi construcţiile în A'dam, dar am avut impresia că oraşul a fost bombardat: din loc în loc Damrak se subţiază din cauza unor mini-şantiere pe trotuar, ceea ce obligă lumea să se strângă şi presupun că fac viaţa bicicliştilor imposibilă. Ajunşi în Dam, ditamai primăria era închisă pentru renovări/reparaţii. Mă uit peste drum, paravanele generice înconjurau până şi monumentul naţional din două părţi (nu monumentul era în reparaţii, ci trotuarul de lângă). Până şi drumul spre Zoo era excavat şi lucrat de zor, ocazie cu care am văzut un muncitor (un Dorel olandez) cu o pipă în gură - now that's a sight! Să fiu al naibii, trei sferturi din Rijksmuseum era în reparaţii, şi eu m-am grăbit să-l recomand, fără să ştiu că mare parte din el era închis. Apogeul a fost când am constatat că mini-piscina din Museumplein era până şi ea acoperită şi îngrădită, nu te puteai uita la IAmsterdam de pe marginea apei. Sore sight for sore feet, I tell you, dar asta a fost la sfârşit. Rewind!
 
 Eu când am fost prima oară şi a doua oară habar nu aveam de grădina botanică şi zoo. N-am auzit pe nimeni vreodată vorbind despre Amsterdam + botanică sau zoologie ( ma rog, botanică). A fost o ciudată deschidere de ochi, n-am făcut nimic din ce ar face un turist tipic, prostituţie şi droguri. A trebuit să mă despart de grup că să văd ţâţe în parbriz, doar că de data asta nu căutam ză milky way ci o condomerie. Pe care n-am găsit-o. 
 
 Singurul muzeu ţintit a fost prost ales, Rijks, dar între noi fie vorba, ce-aş fi putut alege, doar picturi la van Cough? Sex museum, hemp museum? Oamenii nu erau pasionaţi de aşa ceva, am menţionat deja că nu vorbim de turistul obişnuit. Nu tu diamante, nu tu Heineken, nici măcar un boat ride n-am făcut. Şi totuşi ne-am umplut două zile cât să avem bătături o săptămână. OK, de menţionat că am cutreierat şi Utrecht în căutarea unei celebre mori olandeze (am impresia că toate sunt la fel). 
 
 Curios mi s-a părut tipul din Dam care şi-a instalat tripodul şi aparatul lângă monument, cu obiectivul pointat în sus, către vârfurile clădirilor din jur. Apoi l-a setat la foc automat, luând câteva zeci de instantanee pentru fiecare poziţie. N-am înţeles exact de ce a făcut asta, înţeleg 10 dar ăsta chiar a făcut aproape o sută de fiecare. Presupun că încerca să prindă un cadru fără porumbei, altfel nu-mi explic.
 
 Complet neaşteptată a fost şi casa de fluturi din grădina botanică unde ochelarii se abureau la intrare, în anticameră. Am rezistat fix 30 de secunde şi mi-am dat seama că n-aş putea să fac ce face Bear Grylls în jungla tropicală nici pentru un milion. De €.

În continuare iubesc Vondelpark cu toată inima, când e frumos afară e tot ce mi-aş dori vreodată pe lume, sunt toţi oamenii mişto acolo, toţi câinii frumoşi şi toate raţele, toate fetele şi toată iarba de care am nevoie. Data viitoare îmi iau o păturică.
 
 Am trecut pe lângă Raluca şi m-am dezmeticit abia când era prea târziu - ce şanse erau să se întâmple asta?! Apoi am mâncat într-un restaurant irlandez unde eu mai mult m-am uitat la mâncare.
 
 Nu există o pereche pentru fiecare în lumea asta mare. E imposibil, voi aţi numărat vreodată femeile superbe pe stradă în decursul unei zile? Eu am pierdut numărătoarea.

 Luni 15 martie mi-am cumpărat o masă. Mai mult decât atât, am luat şi două scaune pentru masa asta, astfel că acum vă scriu stând confortabil când pe-o bucă, când pe alta, cu picioarele lăfăite pe noul meu "birou".
 
 Numai că, vedeţi voi, treaba asta nu e ieşită din comun. Ce e extraordinar e cum am intrat în posesia lui şi cu ce m-am ales după o zi neagră şi deprimantă ca Bucureştiul în noiembrie. Ei bine, am găsit un anunţ al unor români care voiau să scape de masă, de vreme ce ei urmau să plece din oraş azi. Am vorbit, am aranjat, urma să iau mobilierul luni contra 15 €.
 
 Nu mică mi-a fost nemulţumirea când am văzut de dimineaţă că plouă, după câteva săptămâni în care a fost frumos şi soare. Mama voastră de curenţi de aer rece, vă alegeţi momentele pe sprânceană. În fine, m-am prezentat la adresa cu pricina şi am cunoscut jumătatea feminină a cuplului care m-a întâmpinat prietenoasă şi mi-a dat masa. Mai mult, mi-a dat şi două dicţionare olandez-român şi român-olandez plus cd-uri, chestii care, nu trebuie să vă spun, costă enorm. S-au gândit că decât să le arunce, mai bine mi le dau mie. Nu ştiu cum s-a nimerit să fiu tocmai eu acela, dar zău vă zic că m-au nimerit la fix cu toate.
 
 Am cărat masa cu greu prin ploaia biciuitoare şi m-am chinuit oleacă s-o bag în cameră, dar odată ce a intrat mi-a crescut inima. Băăăăăi! Voi ştiţi cum e să trăieşti ca un animal pe podea, să mănânci şi să dormi pe jos? Acum nu mai ştiu nici eu.
 
 Stai că povestea nu s-a terminat. M-am întors să iau şi scaunele, de data asta blindat corespunzător cu super-pelerina de la tata. Am făcut cunoştinţă şi cu jumătatea masculină a cuplului. De-aici s-a rupt firul, am început să fiu asaltat de oferte de a înfia tot felul de obicte casnice şi necasnice, de la cratiţe la rachete de squash! Long story short, am plecat cu dicţionarele, două tigăi, o oală, 50 de tacâmuri sămoarăbibi!, un bol mare, la care s-a adăugat o maşină de gătit orez. Dacă nu ştiţi ce-i aia, gândiţi-va la o friteuză care face cartofi, chestia asta face orez, bineînţeles adaptată cerinţelor şi nu aşa evoluată tehnologic. A trebuit să şi refuz chestii, să fi plecat cu întreaga bucătărie a oamenilor mi-ar fi părut cel puţin dubios (din partea mea).
 
 Oamenii ăştia m-au aranjat la fix, n-aş fi putut plănui mai bine. Acum chiar am cum să servesc vizitatori la masă şi nu mi-e ruşine cu camera mea, în plus chiar pot să gătesc chestii complicate! Sincer eu n-am întâlnit oameni mai de treabă până acum. Întâmplarea a fost să fie români.
 
 Asta a fost cea mai bună zi olandeză de până acum.