Sfatul lui Jimmy Carr pentru cine vrea să se apuce de comedie e să fii fan al comediei în primul rând: începi cu spectacolele mari, apoi prinzi show-uri scurte în cluburi medii, ca în final să mergi în pub-uri unde poţi asista la viitoare talente ale comediei. Problema e că la noi nu există aşa ceva.
Ca să te apuci de comedie în România trebuie să fii genial, părerea mea. Sunt puţine lucruri care ar prinde la noi şi sunt puţine care au prins de-a lungul timpului, cel puţin aşa cred eu. Fără să menţionez Toma Caragiu sau alţi actori care delectau publicul pre-decembrist înainte de naşterea mea, mă rezum la ce cunosc şi ce-am prins şi eu, mai mult sau mai puţin.
Pentru mine comedia în România e reprezentată de Vacanţa Mare. Au început la început, early 90's, au luat-o încet, din provincie/Craiova, au descoperit ce face lumea să râdă şi cu o tonă de talent au ajuns în vârf şi au stat acolo multă vreme, din ce-mi aduc aminte. Iniţial erau trei, Mugur, Radu şi Semaka/Dan Sava. I-am prins ca toţi ceilalţi la TV şi mă hlizeam necunoscător împreună cu familia, Garcea, Leana şi Costel, de-astea. Ulterior le-am descoperit spectacolele de pe litoral, hit-uri ani la rând, care mi-au întregit imaginea.
Da, Vacanţa Mare ar fi putut fi mult mai buni, mult mai rafinaţi. Dar au reuşit ceva unic, anume să capteze atenţia multor categorii sociale pentru că umorul lor era 70% pentru proşti/masa de oameni îndobitociţi, 25% politic şi 5% rafinat. Evident, în cele 70% erau incluse glume cu ţigani, unguri, moldoveni, ardeleni, olteni, curve, prostituţie, sex sex sex, toate chestiile la care în general lumea râde, pentru că ne unesc pe toţi: dacă erai moldovean, râdeai de olteni şi ardeleni, dacă erai ţigan rdeai de poliţişti, dacă erai poliţist... ei bine, ăştia nu cred că erau fani.
Divertis mereu mi-au părut a se teme de ceva, umorul lor era prea sugerat şi prea puţin direct. Pe Vacanţa Mare o durea în coccis, clienţii politici preferaţi fiind Năstase, Ili, Ciorbea, Vodcăroiu, de-ăştia. În plus, cei trei erau incredibili de talentaţi, Mugur şi Radu cântau la chitară, blondu făcea absolut toate feţele din lume, Mugur şi Sava (blondu) îşi intrau la perfecţie în rolul de ţigani, plus că Mugur e nebun, după cum ştiţi şi voi, cred.
Declinul a început după moartea lui Dan Sava, dacă ar fi să aleg un favorit el ar fi, omul putea să se strâmbe o oră pe scenă şi tot scotea mai multe râsete (de la mine) decât Divertis.
Tot ce a apărut după aia la TV nu intră în categoria comedie, gen Cârcotaşii sau Mondenii/Trăzniti în Nato şi ce alte trăznăi mai sunt. DOD a fost o încercare timidă de one-man show bazat în principal pe prosteala lui Doru pe scenă, a mers o dată pentru mine după care s-a terminat. Apoi au urmat standup-urile din cluburi bucureştene din care nu am văzut decât Trupa Deko o singură dată în cafeneaua originală, acum 2 sau mai bine ani. Bine am făcut, pentru că am râs cum nu o făcusem de mult, mi s-au părut absolut geniali doi din trei, deşi mi-au spus cei cu care am fost că materialele se tot repetau de un an jumate. Poate de-aia nici nu m-am mai dus apoi, deşi am vrut. Da, ăştia sunt buni, ştiu că mergeau şi prin ţară cu spectacolele, dar vreau ceva mai mare, mai mult, mai amuzant!
În afară de ei, am văzut pe Tibi Neuronu la RBF 2009, a încercat nişte umor pentru tocilari, nu i-a ieşit, băga el nişte sex, masturbare, etc. S-ar putea să fi fost o mulţime frigidă, n-au mişcat la absolut nimic din ce-a fost pe scenă, dar hai să fim serioşi, Hi-Q...
Eu de-atunci n-am mai văzut nimic, nici n-am mai auzit nimic. Online sunt porumbeii şi alte diverse one-line-comic-strips care nu îmi satisfac pofta enormă de comedie. Încă mai aştept.
Eheheee, dar afară, nene, afară e altă treabă (şi alt post).
Cât timp am avut condiţiile ideale de gătit a.k.a. a gourmand's dream, nu le-am exploatat cum aş fi putut. Plite oale palete răzătoare hotă spaţiu cât cuprinde, doar că m-a dus un pic capul şi n-am luat calea către excesul de experimente culinare; dacă aş fi făcut-o, acum nu mai eram aici, nu mai aveam nici un sfanţ. Credeam că mâncarea în piaţă e mai ieftină, de unde, tot în supermarket te duci să cumperi carne, fructe şi legume. La greci şi turci încă nu am ajuns, din păcate, dar nimic nu e pierdut (mereu îmi spun asta, mai e timp, mai e timp).
Acum am două plite. Aş putea să gătesc şi la ochiuri cu gaz, dar prefer intimitatea. Am găsit cu foarte mult noroc un magazin cu ustensile de bucătărie mai ieftine ca în Ro, I shit you not. Aşa că m-am înarmat cu o oală de ciorbă şi o cratiţă pentru orezuri şi chestii, urmează vremuri grele - v-am zis că în Olanda se poate mânca de 100 euro pe lună? Numai să
Am observat că am nevoie de indicaţii o singură dată. Multe ciorbe sunt esenţial la fel, dar de fiecare dată când schimb carnea o întreb pe maică-mea cum se face. De perişoare? Dar cea de văcuţă? Ciorbă de legume? Cum se fac tăiţeii? etc. După prima dată, totul devine extrem de familiar şi chiar plăcut, e mişto să te simţi ca o gospodină din anii 70. Surprinzător sau poate nu e faptul că aproape mereu uit să pun câte ceva, sare, ulei, ţelină uscată, etc, dar fac un spinoff şi spun că am schimbat reţeta.
Singura mea problemă culinară e limitarea, parţial de ustensile parţial de istorie. De imaginaţie nu-mi fac griji, am cărţi de bucate să-mi ajungă o viaţă şi urmăresc destule bloguri relevante. Însă faptul că am fost pretenţios la mâncare când eram mic îmi aminteşte de un pumn de mâncăruri ciclic, ciorbă, orez, cartofi prăjiţi, mazăre, salată de cartofi, piure, adaugă diverse cărnuri şi aia e. Nu e vina mea, am avut hepatită când eram mic. Ce-am reuşit să introduc în cercul ăsta vicios sunt paste, dulciuri (care nu se pun)... şi cam atât, să fiu al naibii.
Din păcate nu deţin aragaz, ceea ce nu ar trebui să mă afecteze prea tare pentru că am trăit 3 luni fără ochiuri, aragaz ORI frigider, la sfârşitul celor 5 ani glorioşi de facultate. Dacă am supravieţuit atunci, o să trec peste orice aici. Numai bani să fie.
-Traversează pe roşu dacă nu sunt maşini. Nu contează culoarea, roşu, verde, maro, eşti pe bicicletă sau pe jos, dacă nu vezi vreo maşină în apropiere, du-te cu încredere, mai ales dacă biciclesti: păi ce, să te opreşti?!
-Bicicletele sunt ceva banal, un fel de oameni pe roţi. Nu fi de la ţară, speriat de bombe, că nu te omoară. Fă slalom printre ele, deşi preferabil să le laşi prioritate. Nici nu te uiţi la ele, le vezi cu coada ochiului. Abia după ce-a trecut gagica poţi să te uiţi la fundul ei, dacă te uiţi din faţă sperând să prinzi o ocheadă între picioare s-ar putea să fii călcat.
-În autobuz respecţi scaunele pentru bătrâni şi invalizi. Când se apropie staţia ta şi ştii că trebuie să cobori, stai tu copil cuminte acolo unde eşti, aşteaptă să oprească autobuzul, să se deschidă uşile şi abia apoi du-te spre ieşire. Dacă eşti lângă uşă înainte de oprire eşti demascat ca fiind un imigrant nedorit.
-Dacă locuieşti la parter, perdelele sunt interzise, cel mult nişte draperii transparente. Dacă eşti femeie şi ieşi de la duş în sufragerie sau obişnuieşti să faci sex în living, nu ştiu ce să-ţi zic (numărul meu este 064405315x).
-Nu mergi pe jos pe distanţe lungi. Cred că e o lege care zice asta. Dacă te duci la supermarketul aflat la 15 minute pe jos, iei bicicleta.
-Când pedalezi, ai grijă să iei o mână de pe ghidon din când în când. Dacă vezi unul care se clatină pe bicicletă, atunci îţi iei ambele mâini şi le bagi în buzunar, afişând o mină de indiferenţă fluşturatică, un fel de "I AM A GOD".
-Nu are sens să-ţi cumperi mănuşi sau bocanci. Ce-i aia zăpadă? Ce-i aia mâncat la prânz? Nimica, nene.
Am trei sticle de parfum, Dior Homme, Dior Homme Sport şi încă unu care ar putea fi Givenchy dacă mi-ar păsa. Nu le folosesc deşi o dată pe lună mă uit la el admirativ şi mă gândesc să mă dau, să nu mă dau. Nici nu ştiu când expiră, dar presupun că mai ţin, de vreme ce le-am primit în ultimul an jumate, maxim.
Păstrez toate biletele de tren pe care le-am cumpărat, cu excepţie cele uzuale pe ruta Bucureşti Galaţi. Am bilete spre Constanţa, Buzău (noaptea aia fanstastic de banală în care am vorbit în gară din Buzău cu un beţiv care a fost coleg cu Hagi), Timişoara. N-am văzut eu prea multă Românie dar măcar atât am descoperit şi eu. Bineînţeles că am toate biletele de tren din Olanda, inclusiv 2008, inclusiv cele de acum spre Haga, Bruxelles, Zwolle.
Încă mai am o bună parte din chitanţele de plată a regiei de cămin din ultimii doi ani, îmi tot spuneam că mai bine să fii safe than sorry şi le puneam înapoi. Să fim serioşi, am un fetiş; acum nu le mai arunc zicându-mi: dacă tot le-am păstrat până acum, ce mai contează de-acum încolo. E foarte amuzant când te minţi pe tine însuţi ştiind adevărul. La fel de amuzant e şi faptul că strâng prezervative (nefolosite, normal). În afară de cele pe care le-am găsit în geaca de iarna trecută, despre care nu ştiu pentru cine erau menite, ştiu fiecare batch pe unde a fost şi ce-am marcat şi ce-am ratat. Nu-i aşa că e amuzant? And the crowd goes quiet.
Am şi o oarecare colecţie de brichete, nu e o colecţie propriu-zisă pentru că sunt împrăştiate prin diverse locuri, nu merge nici una, recent am furat una de la o mătuşă în stil Bentley (brichetă, nu mătuşa), e ca o maşinuţă mică.
Am început să strâng vederi haioase din Utrecht, poţi să le iei gratis de la standuri (sau poate nu, eu le iau), mă rog, mai degrabă ilustraţii.
Şi bineînţeles mai jos avem acele lucruri cu adevărat mărunte care au o istorie proprie,
gen cupoanele Threadless pe care le-am lipit şi de monitor, brelocul din Frantia pe care mi l-a dat maică-mea (săraca femeie n-a avut un concediu de ani de zile, dar îi mai aduce cineva din când în când un breloc de undeva şi ea mi-l dă mie), eticheta de la primii mei Converşi, două perechi de căşti împletite care într-o vreme aveau un parfum deosebit (şi puternic, cred că le-ai dat special!), o bărcuţă făcută dintr-o etichetă promoţională de ţigări (ar trebui să se recunoască), nişte origami lebădă, gen, făcute de Sorina (cred că de la ea sunt amândouă, altfel nu-mi explic), bricheta pe care am găsit-o în Poli într-o seară întunecată ca după 15 metri să îmi ceară o gagică foc (no I did NOT hit that) şi bineînţeles Axe Clicker pe care am încercat să-l folosesc o dată dar am eşuat lamentabil (nu, nu mi-a ieşit un număr negativ).
Sperăm să continuăm colecţiile, dar cine ştie. La naiba, ce n-aş da pe un număr de Esquire!
O idee bună vine întotdeauna singură şi de obicei vine când trebuie sa dorm. Cea de faţă nu face excepţie.
Pentru că atunci cand am ochii închişi şi trebuie sa adorm mă gândesc la toata lumea, spre deosebire de atunci cand sunt treaz şi mintea îmi e goală de conţinut, mă gândeam la oamenii pe care nu i-am vazut. Am fost în Bucureşti în trecere şi mi-aş fi dorit să beau o bere cu toată lumea care mi-e dragă dar nu s-a putut (am fost şi refuzat!). Data viitoare n-o sa fie prea diferit, timpul va fi limitat şi va trebui să îmi organizez timpul foarte bine, ceea ce nu voi reuşi. Dar cum ar fi sa dau o petrecere?
Ehehe, pai daca aş avea eu bani să plătesc pentru aşa ceva, now that would be something. Dar partea grea urmează abia acum: pe cine aş invita la petrecere? Fără să mă fofilesc, ca doar joc fotbal cu fi-su lu' Gates, banii n-ar fi o problemă. Habar nu am.
Zău vă zic că e o alegere grea. Aş face-o în cercuri concentrice. În cel mai mic aş pune oamenii care-mi sunt cei mai dragi, doar că oamenii ăştia nu se cunosc între ei. Deja am dat de un obstacol, wtf. Nu poţi să ai un chef unde oamenii nu se cunosc între ei, am făcut o întalnire de bloggeri aşa şi a fost o mare frectie de trafic, no more, please. Atunci trebuie sa mai adaugi cunostinte comune sa aiba fiecare la cine sa se raporteze. In cel mai rau caz, aduci niste oameni simpatici si dezinvolti care sa fie prietenosi cu lumea si sa-i inmoaie. Fuck that, I'm the star here, stop stealing the headlights, dude (urasc sa nu pot da nume!).
Ok, si cu femeile cum faci? Stii tu, "femeile", the ones. Bravo tie daca tu ai numai una, dar eu ce ma fac? I've done this before too, sucks. Le zici sa aduca pe cineva! preferabil feminin. Daca e cuplata cu atat mai bine, se elimina tensiunea "suntem amândoi singuri, ce facem?" Cât despre that very special lady (at the time), o invitatie speciala is in store, please come alone.
Ce facem cu bloggerii/ţele? Să vină cu un +1, ca la RBF. Mai intai those special ones, apoi alti cativa oameni cul care nu se supără de-o bere, apoi alti cativa oameni uber cul pe care mi-e rusine sa-i invit (dar o sa o fac pentru ca o sa fiu putred de bogat). Aici functioneaza aceeasi regula, trebuie neaparat ca fiecare sa cunoasca citeasca cel putin alti doi. Şi eu pe toţi.
Dupa aia te gandesti ca n-ar fi rau sa inviti si baietii cu care ai dat atatea goluri saptamana de saptamana. Apoi trebuie sa inviti toti fostii colegi, chiar si cei cu care nu mai vorbesti, pana si aia pe care nu-i placi, dar ce dracu, daca tot ai bani sa-i transporti cu avion particular. Colegii de grupa din facultate, bien-sur, unii s-ar putea sa fie mai greu de gasit, dar ilustrii care ne-au parasit vor fi atractia zilei. Bagi garnitura de colegi din Poli dar nu poti sa inviti cate o persoana asa ca inviti grupulete grupulete.
Petrecerea începe. Realizezi că ai sute de oameni veniţi mai mult sau mai puţin să te vadă (dacă nu cumva ai promis striptease şi Guţă) şi intri în panică, nu poţi să faci turul mulţimii de sute de ori, this is not a cocktail party (dar sunt cocktailuri). Va trebui să îţi iei ajutoare, din start nominalizezi câte unul pentru fiecare grup, pentru ăia din liceu, ăia din facultate, ăia de la fosta muncă (ah, uitasem să vă menţionez dar clar sunteţi invitaţi la petrecere!), unu de la actuala facultate (unde ştiu SUTE de oameni, serios, sunt foarte popular) şi mie îmi mai rămâne să strunesc doar femeile singure.
Se face miezul nopţii, lumea bea, se distrează, face sex oral and whatnot. Dintr-o dată, muzica se opreşte şi Mihai păşeşte pe scenă. Atenţie, urmează un moment artistic foarte deosebit, truth or dare! Vă rog păşiţi pe scenă.
Fiecare persoană care se află pe listă (cei pe care îi cunosc) primeşte două plicuri sigilate. Truth or dare? (plicurile sunt pentru mai târziu) Truth. Şi-i crăp în cap tot, fără menajamente, fără înflorituri (ok, mint, aici am nişte listuţe orientative pentru fiecare în parte, pregătite de acasă).
-"Te iubesc! da' aşa, puţin, din când în când."
-"Chiar dacă-mi eşti prieten bun, acum îmi vine să-ţi bag un pumn în freză, backstabbing mofo."
-"Ai fost cea mai mişto fată din liceu! dar nu m-a interesat să mă dau la tine; nu m-aş fi dat nici dacă mă interesa, zic şi eu."
-"Eşti grasă rău, pe cuvânt. Ce-i aia? ai o problemă cu tiroida? Cu ce te tratezi, ciocolată?"
-"Băi, eu mereu am avut o vagă impresie că eşti gay. M?"
-"Eşti singura fată cu care m-aş căsători, chiar dacă ştiu că n-o să meargă pentru că suntem prea la fel/diferiţi amândoi."
Astea sunt doar indicaţii pentru un discurs mult mai lung. Oricum, estimez că n-o să se întâmple prea des, n-am o reputaţie foarte bună când vine vorba de onestie. Atunci vor zice Dare. Proastă alegere!
-"Hmm, dintotdeauna am vrut sa stiu cum se simt țâțele tale la atingere . May I? Ahahaha, of course I may, I bought The Rock and Chuck Norris and can I do whatever I want, bitch!"
-"Provocare zici? Here's my white hairy butt, take a good look at it"!
-"Uhm, I've missed the touch of your cookie, can I put hand? Binehânţeles."
Ok, this was a bad idea, I'd probably feel most of the breasts and most of the asses (not the small tits and the huge behinds). I'd probably punch some people the face, go for a kiss or two to finish the job (sa ne-ntelegem, punching and kissing persoane diferite) . Partea asta a planului mai trebuie lucrata.
Tocmai mi-am dat seama că unora nu am ce să le spun. Cât de ciudat, există oameni cărora chiar nu am ce adevăr să le spun în faţă pentru că deja ştiu ce cred despre ei. Nu vă lăsaţi păcăliţi, e de bine, niciodată nu spun unui om de dulce. Efectiv mă mir că am astfel de oameni în viaţa mea şi mă blestem că nu îi ţin mai aproape mai des. Frate-miu ar fi unul dintre ei, dar s-o lăsăm mai moale cu afecţiunea, I only love people from outside my family, bla bla. Şi vai! sunt chiar mai mult de doi oameni! Ok, o să le scriu.
Aşa, şi într-unul din plicuri ar fi un cec cu bani. Dacă urăsc respectiva persoană îi dau 100 de euro sau ceva similar, în scârbă. Oamenilor dragi le dau fix cât au nevoie să-şi plătească datoriile şi să facă excursia de vis în jurul lumii, în SUA, în Japonia, să-şi cumpere formaţia preferată, etc. Lui tata îi plătesc creditele, casa şi manoperă pentru finisarea etajului de sus, bani să nu trebuiască să muncească deloc, abonament pe o linie aeriană să vină în Amsterdam de fiecare dată când e în călduri, un antrenor personal şi un nutriţionist să aibă grijă de silueta lui, să-şi poată găsi pantaloni pe măsură, poate o maşină şi şofer personal, nasol că e daltonist, nişte ochelari uber cool, cei mai buni medici pentru prevenirea bolilor care stau să apară, un câine şi cam atât, că îi ajunge. Ah, şi o tablă de şah.
În celălalt plic ar fi partea cu adevărul din Truth or dare. Ce, credeai că scapi?
Acesta a fost cel mai lung text inutil pe care l-ai citit vreodată. Cărţile proaste nu se pun.
Ştiu că e o întrebare stupidă, dar lipsa de activitate poate cimenta sedentariza un om, iar după cum ştiţi dacă moare sufletul, corpul funcţionează degeaba. Ei bine eu aş avea lucruri de făcut dar sunt atât de puţin pornit să le fac încât dimineaţa nu mă ridic din pat tocmai de-asta: De ce să mă scol? Ce-am eu de făcut mai rewarding decât a sta aici cu botu-n pernă şi înfăşurat ca o shaorma în plapumă? Nimic.
Dac-aş munci, ar fi ceva, m-aş scula. Dacă aş fi lucrător de noapte în vreo fabrică sau supermarket, nu m-aş plânge, aş dormi până după-amiază fără regrete. Dacă aş avea cursuri de dimineaţă într-un loc mai apropiat ar fi uber-cool, m-aş duce la toate şi nu m-aş îngrijora că n-am din ce să trăiesc, m-aş concentra pe şcoală.
Dar pentru că nu e ca mai sus, eu n-am chef. Aşa că vă întreb pe voi: cum vă motivaţi? Cum reuşiţi să faceţi treburile fără recompensă materială sau satisfacţie intelectuală, care nici măcar nu sunt pedepsite atât de grav dacă le-aş rata? Eu nu prea pot.
Intr-un moment de intens plictis imi dau seama ca nu scriu si fanii ma parasesc, doar ca n-am chestii interesante de zis asa ca va arat cu ce imi ocup eu timpul atunci cand n-am cu ce sa imi ocup timpul.
Whose line is it anyway? The show where everything's made up and the points don't matter. Am descoperit asta pe youtube in momentele moarte de la birou, acum aproape un an. De fapt ce gasisem eu era doar "Scenes from a hat". Le-am vazut si le-am revazut si apoi am cautat mai multe, am gasit un playlist cu cele mai multe clipuri puse laolalta, dar cum sunt 70+ video, varianta uber-comprimata este mai jos:
Restul le-am descoperit mult mai tarziu, cand am ajuns aici. Printre jocuri sunt "World's worst dating service video", "Props", "Hoedown", "Party querks", sunt prea multe. Improvizatia la putere!
Filme
Am reinceput seria de filme, cu scopul suprem de a termina lista de To see. Intre timp, am bagat The mist(8*/10), Up in the air (8,5*/10), Avatar la cinema in Bucuresti, Moon (cat de bun trebuie sa fie un actor sa duca un film singur?), Zombieland (good, clean fun), Pandorum (ceva putred in filmul asta, dar overall entertaining), Sherlock Holmes (mai bun decat trailerul, ceea ce e rar), The hurt locker (9*/10).
Ma gandeam sa fac ca Inozza, sa fac blogul privat si sa trimit pana la 100 de invitatii catre cei care vor sa citeasca. Oricum nu am niciodata mai mult de 70 de vizitatori intr-o zi si chestia asta n-o sa se schimbe prea curand, asa ca de ce nu? Doar de dragul vizitatorilor care publica dulci comentarii sub acoperirea anonimatului. Dar daca ar fi privat ati citi lucruri mai interesante.
Fascinant să urmăreşti un om măcinat de nesiguranţă, bântuit de alter-ego-ul care încet încet pune stăpânire pe viaţa lui. La un moment dat, ajunge să ceară ajutor nemaiputând face faţă; se întoarce spăşit către oamenii care ţin la el - dacă mai există - mărturisind că e un monstru şi că nu mai poate trăi cu sine, vrea să se schimbe. Prinsesem mai demult un documentar despre cei dependenţi de pornografie, erau vreo doi subiecţi din UK filmaţi în fiecare zi pentru monitorizarea detoxificarii. Unuia îi plăcea pornografia de numa, văzuse tot ce era de văzut, nu mai avea ce să închirieze, le lua de 2-3 ori. Totuşi, încerca să se schimbe pentru că alţii i-au spus că nu e bine. Dacă eşti mulţumit de viaţa ta, de ce vrei să o schimbi? Şi mai ales de ce crezi că porţi vreo povară pe care trebuie să o mărturiseşti cuiva?
Patrick Bateman, un investitor de pe Wall Street pe zi, ucidea şi mutila femei noaptea. Ajunge să despice căpăţâna unui coleg că apoi să afle că toate crimele care ne-au fost descrise cu lux de amănunte nu au avut loc şi respectivul coleg nu era hăcuit bucăţele pe undeva ci zburase spre Londra. La urmă urmei, ce e rău în a avea tendinţe ucigaşe? Câtă vreme nu îţi materializezi metodele terapeutice, de ce ar trebui să afle şeful tău că i-ai imaginat o sută de sfârşituri, fiecare mai sângeros ca celălalt?
Cu toţii avem ierarhii, am fost învăţaţi chestiile astea, n-o să putem să ne dezvăţăm nicicând. Ordinea e cam aceeaşi pentru toţi: expunerea indecentă e chiar fun, injuriile nu sunt cool când îţi sunt adresate, bătaia e pedepsibilă cu închisoarea, mutilarea la fel, dar evaziunea fiscală e pedepsită mai aspru, chiar dacă nimeni nu şi-a pierdut o mână sau un picior, depinde doar suma. Dacă omori un soldat se numeşte război, dacă omori un copil eşti un monstru. Dacă omori 25 de oameni, te pun într-o celulă cu o cămaşă de forţă. Dar dacă toate astea sunt imaginate, ce anume ne face monştri? Faptul că Iisus a zis că nu e bine, că trebuie să fii curat şi în gând? Dacă-mi imaginam în clasa a 7-a că fac sex cu profa de istorie când îi vedeam dresurile rupte la catedră, eram un copil deranjat psihic? Dacă proiectez cu mintea roţile maşinii peste javra aia împuţită care latră la mine de 200 de metri fără motiv, te enervez, băi animal lover, îţi schimbi părerea despre mine?
Nu-mi trebuie medicamente împotriva demonilor, demonii sunt medicamentul meu. Îmi imaginez că îţi sparg capul de tejghea ca să nu încep să zbier şi să-ţi infing pumni în gură. Îmi imaginez că-mi bag penisul în toate găurile tale ca să mă răcoresc, doar atât, iau o pauză de la gândire, după 5 minute o să te respect iar şi tu nici n-ai să ştii ce s-a întâmplat. Nu vreau să-ţi stric ziua aşa că o să fiu politicos, dar n-ai să afli niciodată câte pule şi-a luat maică-ta în tot timpul asta în care m-ai călcat pe nervi. Sigur că m-am gândit cum ar fi să fac tot felul de nevoi pe tine, dacă m-ar tenta chestiile astea sunt convins că aş găsi niscaiva forumuri dedicate - sau Jason Statham.
Leave my fucking demons to myself, mate!
Fără complicaţii, fără regrete, fără lingering thoughts,
fără responsabilităţi organizatorice, să te chinui cu toate felurile de tâmpiţi care există,
fără datorii la bănci, fără nici un fel de datorii de fapt,
fără conversaţii epuizante de complezenţă care nu au nici un cuvânt în comun cu ceea ce se vrea a se spune,
fără prietenii de nevoie şi prefăcătorii ieftine,
fără maşină, soţie şi copii,
fără fapte de bine oferite fără a fi cerute pentru care te blestemi mai târziu (De ce dracu n-am stat în banca mea?),
fără conversaţii la coadă la ghişeu din care se nasc obligaţii şi vreo femeie care vrea să scrie o carte te roagă să-i repari calculatorul pentru că vrea să-şi înregistreze memoriile,
fără cadouri la ziua de naştere, paşte, crăciun, zi de nume,
fără dat de veste când eşti în oraş ca apoi să te chinui să jonglezi 48 de ore între somn, mâncare, traficul din Bucureşti şi prea multe persoane,
fără să oferi bani împrumut din proprie iniţiativă având încredere oarbă în oameni pentru că îi cunoşti şi pentru că iote, pe moment am bani,
fără eforturi financiare pentru excursii şi concerte stupide, trebuie să mâncăm,
fără scrâşnit din dinţi la vederea ei în braţele altuia sau la vederea ei arătând superb şi fericită sau la vederea ei arătând superb şi fericită şi în braţele altuia, unde cele trei "ele" nu sunt aceeaşi persoană,
fără femei în general pentru că sunt sămânţa diavolului,
no real emotion, just fake professionalism,
fără telefon, doar email,
fără ţigări şi cola care în cel mai bun caz te forţează să ieşi din casă în zilele ploioase când vrei doar să stai în fund şi să vezi filme.
Fără rude.
Cam orice se poate rezuma la 50-50 chances, chiar şi la loterie, you either win it or you don't (Jimmy Carr). Cele mai multe din alegerile mele din ultimii ani au fost patetice pe puţin spus. Am ales să-mi cumpăr prima bicicletă pe care am pus ochii, fără consideraţie pentru efectele pe termen lung provocate de turcaletele cu care am avut de-a face; am ales să iau 3 cursuri în prima perioadă şi să nu muncesc, am eşuat pe ambele planuri, mizerabil aş putea adăuga. Am ales să plec la master în Olanda...
Cel mai rău mă-nfior când mă gândesc la întrebarea cu răspuns multiplu. Nu sunt niciodată destul de departe de o opţiune şi oriunde aş fugi, câte una se furişează aproape de mine dându-mi motive de insomnie şi sânge rău, da' rău, frate! Şi mereu am fugit de ele.
Mie nu-mi place alegerea asta. Răspunsul nu e de fapt multiplu, dar mi-ar plăcea mie să fie. N-am fost dintotdeauna aşa; odinioară credeam că nu am opţiuni, privind cu of cireşele din vârful pomului fără să le văd pe cele atârnând pe crengile din lături. Asta era demult, prin clasa a 7-8-a. Apoi am început să cresc şi m-am întins după fructe în timp ce-mi frecam nasul în cireşele mai mici dar la fel de dulci de mai jos; nu puteam să-mi iau ochii de la cele mari şi lucioase din vârf. Am crescut fără cireşe.
Când m-am făcut mai mare, ce să vezi, am început să dau de cireşe. Futu-i mama lor de cireşe, câte au apărut! Parcă nu învăţasem nimic, tot după cireşele imposibile mă întindeam. Până mi-am dat seama de cireaşa de lângă mine, sezonul trecuse, era deja iulie.
Am început să mă plimb prin grădină mergând pe alee şi am început să descopăr vişine, pepeni, struguri. M-am întins după cele mai apropiate şi mi s-a părut că sunt stricate. Prost am fost, erau foarte bune, dar am aflat asta prea târziu. Şi în timpul ăsta tot creşteam. Şi puteam să gust din ce în ce mai multe fructe, mai mari şi mai gustoase. Nu m-am obişnuit niciodată, mi s-a părut că efortul e prea mare. Am mai gustat câteva de pe ramurile de jos şi am renunţat.
Acum mi s-a făcut foame. Nu mai ştiu ce să aleg. M-am dus în colţul livezii şi, ce să vezi, e un vişin aici. Superb, roşu intens, fructe mari, merg genial cu nişte zahăr, sunt convins. Dar ce să fac, să stau aici să mănânc vişine toată viaţa? Să mă-ntorc pe alee şi să-mi fac o salată de fructe? Alegerea e imposibilă, probabil o să mai fiu flămând o perioadă. Poate o să-mi iau nişte sâmburi de fructe călătoare şi o să mă întorc aici în colţ, unde le pot planta în linişte, aşteptând o recoltă binemeritată, aş spune eu. Pentru că-mi plac fructele, ohoho!
