Mi s-a părut o potriveală aproape cosmică faptul că am citit cartea în perioada în care mă aflu şi felul în care s-a sincronizat cu mai multe discuţii revelatoare. Nu vorbesc despre partea cu sinuciderea, deşi asta e premisa cărţii.
Nu-mi place să citesc recenzii de cărţi sau filme şi mi se pare nedrept să o fac eu, pentru că aşa îţi formezi inevitabil păreri, cunoscute mai degrabă cu numele de prejudecăţi. O să încerc să fiu mistic şi să nu eşuez lamentabil în treaba asta.

Cu ocazia asta fac şi o comparaţie cu De veghe în lanul de secară care m-a enervat la început. Mi se părea că nu e posibil ca o carte aşa bună în cunoştinţa comună (common knowledge) să aibă un vocabular aşa... repetitiv. Când am citit Turnul sinucigaşilor, care e şi prima mea carte citită de Hornby, totul a curs extrem de firesc, chestie care nu mi se întâmplă decât în cazul a vreo 2-3 autori. Singurul motiv pentru care mi-a luat mai mult timp să o termin este faptul că uneori chiar este deprimantă şi eu n-am avut foarte multe motive de bucurie în ultima vreme, cu notabile excepţii.

Mai mult decât orice, cartea asta mi-a oferit două aspecte contradictorii care totuşi coexistă bine mersi pe parcursul a 300 de pagini. Pe de o parte, înţelegi cât de primitive sunt cuvintele şi limbajul în totalitatea lui, încât te miri că au fost momente în viaţa ta când nu ai fost înţeles greşit - şi nici alea nu sunt sigure. Dumnezeule, totul e atât de confuz, diferenţa e atât de mare între ce spunem şi ce gândim de fapt, şi nu numai femeile fac asta, încât ţi-e scârbă de prefăcătoria în care trăim toţi; mie cel puţin mi-a dat idei de a pleca naibii în lume, unde măcar n-am pretenţia de a fi priceput de cineva şi neînţelegerile ar fi acceptate ca ceva normal. Plus că diferenţa asta între aparenţa şi esenţa a ceea ce comunicăm noi de cele mai multe ori este neintenţionată, măcar de-ar putea fi pusă pe seama rău-voinţei. Mda, ce-i drept, din carte aş putea spune că la femei e mai accentuată tendinţa, dar asta e doar o părere.

Pe de altă parte, pe măsură ce evenimentele se desfăşurau (unfolding), autorul, sau mai bine zis personajele (sau mai bine zis autorul?) m-au lăsat cu gura căscată de acurateţea exprimării gândurilor. N-am pretenţia de a lua cartea ca pe un adevăr universal, dar mi-ar plăcea să cred că până şi cele mai superficiale personaje au o esenţă şi nişte trăiri interioare care nu au nici o legătură cu tâmpeniile superficiale pe care le vezi la suprafaţă. Şi sunt atât de frapante încât m-am regăsit câte puţin în fiecare. Dacă oamenii ar putea comunica prin telepatie, 90% din problemele omenirii ar fi rezolvate.

Diferenţa între astea două puncte de vedere era tocmai faptul că în dialog, în relaţia cu alţi oameni, suntem cu toţii handicapaţi când vrem să exprimăm şi altceva în afară de "pasează-mi sarea, te rog" pe când un pic de introspecţie face minuni. Dacă eşti pus în situaţia personajelor eşti oarecum forţat să stai să te gândeşti ce vrei tu de fapt, ce ai fi vrut să zici cu adevărat şi care îţi sunt intenţiile, spre deosebire de ce arăţi altora. Chestia asta mi-ar fi părut mult mai superficială dacă nu aş fi avut chiar eu, după cum ziceam, discuţiile revelatoare de care am pomenit mai sus urmate de momente de introspecţie care pentru mine au rezultat într-o concluzie mai ciudată: ca să mă fac înţeles, trebuie să iau o pauză de la tot şi toate şi să scriu ce vreau şi ce simt, fiind inspirat de carte. Ai spune că fiecare personaj şi-a aşternut pe hârtie cele mai intime gânduri, nefiind capabil să şi le exprime verbal.

Nici nu-mi dau seama dacă şi cât am deviat de la subiect, eu am încercat să nu. Concluzia este că această carte trebuie citită când îţi vine să-ţi iei lumea în cap, ori mie mi se întâmplă prea des. Însă nu o citi pentru că ţi-am spus-o eu, citeşte-o dacă vrei cu adevărat sau de curiozitate, nu pentru mine.

Când o să ai un copil al tău şi va fi motivul tău pentru a trăi şi vei face orice sacrificiu pentru binele lui, să-l înveţi un lucru important: nu gândi prea mult. Zi-i direct, când e destul de mare să înţeleagă, dar înainte de pubertate, că viaţa e mai frumoasă când trăieşti intens, te bazezi pe instinct, eşti pasionat de lucrurile în care crezi, eşti, respiri şi emani entuziasm. Nu gândi prea mult, nimic bun nu iese din asta.

Dacă te va privi nedumerit, poţi să îi dai exemplu pe un băiat pe care l-ai cunoscut vreodată. Tipul ăsta a avut atât de multe dileme existenţiale încât ai ajuns să îl admiri pentru puterea de a se blaza în faţa problemelor pe care singur şi le crea gândind excesiv de mult.
Băiatul ăsta a plecat la drum nou încrezător după ce-a trecut printr-o adolescenţă parcă desprinsă dintr-un film prost american. Şi nu în sensul bun, cu sex şi ţâţe. Nu l-a învăţat nimeni la timp că gânditul în exces dăunează grav liniştii sufleteşti. Odată ce-a trecut de adolescenţă nu a avut nici o şansă. Era ocazional invidios pe alţii care păreau a-şi trăi viaţa la maxim şi încerca să se schimbe, dar încerca raţional şi nu înţelegea de ce nu îi iese. Pondera o decizie zile, săptămâni la rând, când venea momentul acţiunii stătea să se gândească la calea corectă de urmat până când momentul trecea pe lângă el şi se trezea zicându-şi "What happened? Oh.. I did it again" dar în română, înţelegeţi voi.
Raţiunea e bună la multe chestii, te ajută să încropeşti planuri elaborate şi de cele mai multe ori aproape perfecte - pe hârtie. Însă ce nu i-a zis nimeni e că în viaţă nu sunt numere exacte şi rezultate rotunjite şi de cele mai multe ori trebuie să fii spontan. La asta nu te ajută cu nimic logica, trebuie să facă snap din degete, să fie rapid. Ori după fiecare ocazie ratată, băiatul din poveste se ambiţiona să înveţe din greşeli. Şi le analiza logic trăgând el diverse concluzii pe care nu apuca niciodată să le aplice.
Şi mai era ceva. Raţionamentele excesive îl împingeau la perioade irosite de expectativă, dominate de incertitudini. Băiatul nu putea să îşi trăiască viaţa în incertitudine, deci alegea să nu trăiască dacă necunoscutele se înmulţeau. Şi ocaziile în continuare treceau pe lângă el. Şi odată rezolvate necunoscutele, intra în depresie din cauza ocaziilor ratate. Şi era obosit.

Învaţă-ţi copilul mai bine.

Zicea Rin Tin Tin că nu-i place situaţia în care te pun anumite filme, "Consider că spectatorul e tras pe sfoară, cumva". Iată că reclama asta o face pe faţă fără pic de ruşine, cel puţin aşa mă simt eu, tras pe sfoară. Parcă sunt singurul om de pe planetă în target. Hooo, că deja am Orange!

Întrebările esenţiale care se impun în această situaţie sunt:
-ce caută fete aşa frumoase în metrou? Răspunsul e simplu, sunt extrem de multe absolut superbe la anumite ore cheie în metrouri, efectiv îţi taie răsuflarea şi faci febră musculară la gât dacă nu eşti cumpătat.
-de ce nu bagă niciodată ochelarişti/ochelariste în reclamele astea siropoase, consideră că n-ar vinde? Şi de ce mereu băiatul este ori musculos ori creţ, asta mă deranjează! Durează mult până să-mi intru în formă, să ştiţi. Oricum am ochelari, deci nu mă duc la nici un casting prea curând.
-ce carte citeşte fata aia? E groasă şi verde, mă interesează şi pe mine.
-de ce este băiatul singurul care stă în picioare în tot metroul? Şi de ce mereu toţi sunt atât de rusinosi, mă fac să mă simt aproape normal!
-De ce nu ne arată ce se întâmplă după aia???? Cum rămâne cu regula nescrisă: "Thou shalt not pick up chicks in the subway" ?

(full screen)