Sunt teribil de apatic zilele astea. Îmi ofer ca scuze recuperarea de pe urma virozei şi convalescenţa de după operaţie (don't ask). Am renunţat până acum la filmele de la Next, protestul din Herăstrău la care am fost invitat cu amabilitate, o invitaţie la bere vineri seară, ca între băieţi, de la Sorin (mamă, ce ocazie am ratat) şi până acum poate nu ar fi nimic spectaculos dacă de fapt primăvara n-ar avea un efect invers decât v-aţi aştepta - eu nu am astenie când înmuguresc pomii, ba din contră. Problema e că eu nu mă cac bani şi totuşi aş vrea. No tengo dinero nici măcar de-un bilet la Act, că tot se joacă Creatorul de teatru cândva săptămâna asta şi dacă nu cumpăr din timp iar o să treacă pe lângă mine o ocazie pe care o vânez de mult. Nu pot să fac rezervare de teren - fotbalul e singurul lucru care a rămas constant de-a lungul timpului, îmi place de când sunt mic şi în aproape orice companie, e genial, my favourite past time.

Sunt atâtea de făcut şi mi-e dor de doi oameni, cel pe care nu am avut ocazia să îl cunosc vreodată şi cel pe care mi-am propus să-l uit. Cei mai reprezentanţi de seamă din prima categorie trebuie să se păzească pentru că luna asta nu vor scăpa deşi o să fiţi surprinşi că de voi e vorba. Cât despre dorul secundar... hai să-l lăsăm aşa să treacă.

Mai concret: am de făcut o licenţă. Ştiu că toţi trendinezii din anii trecuţi şi-au făcut licenţa în ultima săptămână dar în ceasul al 12-lea m-a lovit mândria şi simt nevoia de a-mi spăla nişte păcate din 4 ani jumate de facultate.
Alt concret: trebuie să mă gândesc serios ce fac dacă mă acceptă vreuna din universităţile străineze şi să încep să iau în considerare tot felul de metode de a produce mălai. Sunt atâtea campanii sociale pe net că una în plus nu ar sparge piaţa - ce, nu mai sunt bani de dat?

Concertele vor fi tratate într-un post separat.
Să-mi ziceţi dacă vă plictisesc în încercarea mea de a fi mai serios p-acilea.

Într-un fel, e chiar amuzant. Medicii, vreau să zic, sunt foarte amuzanţi. Păcat că psihologii sunt şi ei medici la rândul lor, primii ar constitui excelenţi subiecţi de studiu pentru urmatorii, zise ignorantul; dar probabil nu se face asta unui coleg de breaslă.
Îmi pare că medicii au mania grandorii într-o bilă de plastic. Nu ştiu dacă aţi văzut Bolt... mă rog, nu e cea mai bună comparaţie, dar în mintea mea merge. Desigur, au o bilă mare de tot în care ei sunt stăpâni absoluţi şi fac pe cine vor cu ou şi cu oţet. În micul lor univers, e uşor să compensezi pentru aroganţă şi superioritate îngâmfată, doar salvezi vieţi sau părţi ale corpului. Desigur, se balansează chiar în favoarea lor. Însă ce nu le spune nimeni e că degeaba pacientul are un corp sănătos dacă e cu nervii la pământ, nervi puşi la pământ de însuşi doctorul care i-a reparat corpul. În sinea lui, se justifică orice de vreme ce munca lor este într-atât de nobilă, cum probabil doar unele specii de poliţişti şi pompieri se mai pot ridica la înălţime, dar vai! cât de puţin trebuie să înveţi că să ajungi un asemenea salvator ordinar de vieţi. Nu, medicina este cea mai aproape de Olimp, e ultima treaptă înainte de atotputernicie.

Poate aici exagerez, dar recent mi s-a accentuat o părere cum că medicii ţin la cunoştintele lor ca la nişte secrete profesionale. Varianta alternativă ar fi că ei consideră oamenii de rând ca fiind prea proşti pentru a le putea fi împărtăşite informaţii despre corpul uman - ce ţi-e şi cu ignoranţii ăştia, să le explici în detaliu funcţionarea defectuoasă a tractului urinar sau să expui motivele reacţiilor adverse ale tegumentului la diverşi factori perturbatori par pierderi din timpul foarte preţios al acestor salvatori ai omenirii. Varianta asta cu siguranţă nu îi flatează aşa că revenim la prima. Inevitabil mulţi pacienţi nu vor înţelege totul dar ce anume determină reticenţa medicului de a da informaţii, exprimându-se doar "on-a-need-to-know-basis" către pacient? Pentru mine, cel mai interesant domeniu a fost, în mod absurd, stomatologia, pentru că am fost destul de des, însă nici acolo doctoriţa nu deborda de nerăbdare să-mi explice ce-i cu rădăcinile dinţilor şi nervii, aşa că de ce ar face-o un chirurg? Au trecut prin şcoală de medicină 6 ani, rezidenţiat alţi 7, cine eşti tu să vii să ceri informaţia pe de-a gata? Mergi la şcoală! Cel mai fericit caz e varianta prescurtată, ca pentru copii, expusă pacienţilor. Un fel de rezumat al cărţilor de liceu întocmit special pentru şcolarii de generală, în caz că se lovesc de necesitate. Într-un fel, e caraghios să îi vezi cum te tratează ca pe un copil.
Alternativa am simţit-o pe pielea mea când am făcut-o pe "deşteptul" cu ocazia unor probleme dermatologice de care mă mai lovisem. Într-o discuţie foarte scurtă cu o asistentă de la cabinetul studenţesc am convins-o ca eu eram student la med pentru că ştiam că trebuie să iau nitrat de argint pentru arderea negilor de pe mâini. În foaia de pacient m-a trecut student la Medicină fără să mă întrebe, desigur făceam pe fundul înţelept (wise ass). "Of, acum trebuie să modific!".

Concret. Doctorul m-a chemat pentru consult în urma operaţiei a doua zi, la ora 7 dimineaţa, la camera de gardă. La ora 7 fără 10 eram în faţa camerei de gardă în care, din câte ştiu eu, se intră pe o singură uşă. Am citit răbdător vreo 45 de minute, timp în care pot jura ca doctorul nu s-a aflat în camera din faţa mea decât poate teleportându-se. Ulterior am petrecut 30 de minute, on and off, căutându-l prin spital, evident totul petrecându-se la anul 1923 toamna, când abia se introduseseră telefoane în spitale dar nu foloseau la nimic pentru că nimeni nu ştia nimic din programul altor cadre medicale. (Sincer, nu înţeleg cum funcţionează un spital, e un haos complet, cel puţin acela în care fusesem eu. Sper din tot sufletul că la Urgenţe e mai curată treaba).

Revenind, m-am plimbat după medic prin spital întrebând asistente şi gardieni şi alte asistente şi persoane de la informaţii neputând da de dumnealui. Între timp se înfăptuise ora 9 şi mai aveam puţin şi terminam cartea. Se făcuse aglomeraţie, lumea venea la camera de gardă, erau destul de mulţi. Aproape de ora 10 şi-a făcut apariţia şi doctorul, de unde, nu ştiu. A primit vreo doi pacienţi după care mi-am călcat pe sfioşenie intrând să îl întreb când mă poate vedea şi pe mine. Mi-a răspuns foarte firesc să aştept afară, eu ar fi trebuit să fiu acolo la 7! Încă o dată, politeţea-mi (excesivă) m-a împiedicat să îmi revărs nervii însă nu în totalitate, ceea ce a ieşit a fost o exclamaţie exasperată: "Dar eram aici la ora 7" urmată imediat de a doctorului "Te rog nu ţipa!". Să mori tu.
Scurtând povestea, nu a durat mult şi peste vreo 10 minute mi-a spus mie şi încă unei tipe să îl urmăm în policlinică unde am mai aşteptat după fată şi un moş alte 10 minute şi ulterior m-a primit şi pe mine. Mi-a atras atenţia calm că nu se impunea să ridic vocea; evident, şi dumnealui fusese ca mine, chiar dacă nu ne despart prea mulţi ani, etc.
Ce puteam face decât să fiu recunoscător că în final mă consulta doctorul şi voi putea pleca acasă? Ce aş fi putut să îi spun, să mă cert cu el cerându-i explicaţii pentru lipsa lui? Nu. Am tăcut şi am înghiţit, vrând doar să scap. Asta parţial şi din cauza unui fapt cu totul neverosimil.
Când vine vorba de meseria lor, medicii sunt excelenţi. Cu excepţia, ahem, proastei de familie, toţi medicii cu care am avut de-a face mi-au lăsat impresia de profesionalism desăvârşit în momentul exercitării meseriei lor. Înainte de aia, exasperare totală. Însă când vine vremea să fie medici, vorbesc pacientului cu calm, destul de politicos cât să fie considerat corect după cele mai multe standarde, la fel si asistentele: când eşti pe mâna lor şi ele sunt politicoase şi grijulii, te pansează, îţi dau termometru, îţi deschid geamul dacă ţi-e rău, etc. Desigur, sunt aceleaşi asistente pe care îţi doreai să le sugrumi când tu le-ai întrebat: "-Ştiţi cum pot da de domnul doctor? -Aşteaptă afară!" (fără nici o altă explicaţie).
Asta va fi un mister până când voi cunoaşte personal un medic profesant care, desigur, va fi dispus să îşi divulge "secretele", atât ale sale dar mai important, ale tagmei.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

Ceea ce ne-am propus noi este facem un exerciţiu de argumentare pentru care voi ruga toţi cititorii să rămână deschişi la tot ce vor citi fără a grăbi judecata precum vedem ilustrat aici. Am invitat-o pe Dina să îşi exprime o părere şi a ales să argumenteze pro, ceea ce mi-a lăsat mie "onoarea" de a aborda problema pe filiera contra. Am încredere în inteligenţa cititorului meu că va cugeta de două ori înainte de a mă acuza de diverse lucruri. În consecinţă, să începem.


Pro - Dina

Mă plimbam într-o după-amiază de vară prin Grădina Publică. Un pic mai în faţă – un bunic cu nepotul lui. Copilul s-a îndepărat să mângâie un câine al străzii, iar bunicul a început să ţipe, chemându-l şi încercând să-l convingă să lase câinele în pace, fiindcă poate să-l muşte, să-i dea purici sau vreo boală. La care copilul se întoarce și răspunde calm : „Dar eu înţeleg căţeii”. Am fraternizat instantaneu cu el. Nu-mi pot imagina o lume fără câini, și de aceea pledez pentru ca unii dintre ei să rămână pe stradă.

Nu m-a muşcat niciodată un câine, poate fiindcă avem o simpatie specială şi nativă unii pentru ceilalți (pragmaticul mi-ar răspunde că am fost doar norocoasă, dar eu ştiu că nu e aşa). De multe ori, mi s-a întâmplat ca un câine vagabond să se apropie de mine, să se gudure şi să mă urmeze o bucată de drum, chiar dacă-şi depășea graniţele teritoriului şi începea să fie lătrat, sau chiar muşcat.

Voi începe cu un argument de ordin moral. Ce drept avem să ucidem sute, mii de animale, doar pentru că sunt pe stradă? Nu din vina lor trăiesc acolo, şi nici datorită nouă. Aşa cum nu le-am dat viaţă, nu suntem îndreptăţiţi să le-o luăm, în virtutea siguranţei civile, şi aşa fragile şi nu într-atât de periclitate de câte un câine comunitar.

Cât despre prinderea lor şi înghesuirea în adăposturi, nu cred că e o soluţie, cel puţin nu în condiţiile actuale. Un câine se descurcă mult mai bine pe stradă decât într-un ţarc de câţiva metri pătraţi, fără mâncare şi libertate, în veşnică rivalitate cu ceilalţi pentru hrana precară pe care o primeşte. De cele mai multe ori, câinii din adăposturi, dacă nu au norocul de a fi adoptaţi (ceea ce să întâmplă foarte rar, mai ales fiindcă nu sunt de rasă), sfârşesc înfometaţi, bolnavi sau bătuţi de cei ce ar trebui să le fie îngijitori.

Nici sfatul blazat al celor ce nu sunt de acord cu „maidanezii”, şi anume „Dacă îţi plac atât de mult, ia-i acasă și creşte-i!” nu este aplicabil. Un câine crescut pe stradă se va acomoda foarte greu în casă, şi ştiu asta din proprie experienţă. În primul rând fiindcă nu va şti cum trebuie să se comporte când vrea să-şi facă nevoile, şi în al doilea rând (şi cel mai important) fiindcă este obişnuit cu libertatea. Se va aşeza cu botul pe labe într-un colţ şi va fi fericit numai în puţinele minute când îl scoţi afară.

Câinii comunitari muşcă foarte rar. Nu neg că latră, dar ştii şi tu de la bunici: „câinele care latră nu muşcă”. Până una alta, ai putea învăţa să socializezi cu ei (nu e o superstiţie faptul că simt simpatia). Începe cu cei mici, care nu prezintă niciun pericol. Vei vedea că sunt prietenoşi. Iar un câine care se va uita frumos la tine, din colţul străzii, înseninându-ţi ziua, va spulbera ura.

Nu am auzit pe nimeni plângându-se de pisicile vagabonde. Unde sunt ailurofobii? Ei nu se tem că vor fi muşcaţi de o pisică sau că o felină neagră le va tăia calea? Nu se indignează că cinofobii au preluat controlul asupra orașului şi vor să-l lase doar în stăpânirea mâţelor, eradicând rasa canină?

Contra - Mihai

Ni s-au tot luat ochii cu traficul, şantierele şi terenurile însuşite pe căi mai puţin onorabile de către multimilionari. Am uitat ce e cu adevărat important, poate nu cel mai important dar cu siguranţă o problemă demnă de luat în seamă ACUM - problema maidanezilor.
Nu vă lăsaţi înşelaţi de liniştea din administraţie, este cu adevărat o problemă la toate nivelurile şi în toate oraşele, după cum putem vedea ilustrat pentru Bucureşti, Iaşi, Piteşti, Craiova, Botoşani şi vă zic că şi Galaţi.

Întâmplător Dina locuieşte în Galaţi şi poate nu a avut posibilitatea să vadă sau să afle cum e să fii atacat de maidanezi. Am să vă povestesc eu cel mai norocos caz care poate avea loc. Am fost lăsat cu maşina pe Iuliu Maniu, la intrarea în Poli. Aveam de traversat parcul pentru a ajunge la cămin însă n-am făcut 200 de metri pentru că în jurul meu s-au strâns 7-8 câini lătrând ca turbaţi. A început unul, i s-au alăturat alţi doi trei şi până să mă dezmeticesc eram înconjurat din trei părţi de animale de pradă aflate la mai puţin de un metru de mine. Mergeam cu spatele pentru că eram atent să nu mă muşte vreunul. Mi-a fost extraordinar de greu să mă abţin să nu îmi ies din minţi şi să rănesc probabil grav câţiva din câinii ăia, tocmai pentru că nu aveau absolut nici un motiv pentru atac. Mie chiar îmi plac câinii şi nu o zic în vânt, deci ipoteza atacului pentru că nu aş fi iubitor de animale cade. Mâncare nu aveam, nu miroseam a nimic, pur şi simplu încercam să ajung acasă. Eu, la cei 190 centimetri, am fost aproape atacat de câini în Politehnica, oare cum s-ar fi descurcat o fată sau două dacă ar fi fost în situaţia mea? Mi-e frică să mă gândesc.

Acesta nu e un caz izolat, o ştim cu toţii. Să amintim de japonezul ucis de maidanezi în 2006, fetiţa de 7 ani moartă după un atac al câinilor vagabonzi, profesoara de desen mutilată ( i s-a smuls un deget cu tot cu tendoane) şi mă opresc aici deşi mai am exemple. E destul de clar în momentul ăsta că maidanezii nu au ce căuta pe străzi si NU sunt inofensivi.

Există câini drăguţi, sigur, se gudură pe lângă tine, îţi înseninează ziua, îl mângâi şi îţi vezi mai departe de viaţă. Cei mai mulţi nu le aruncă nici măcar o bucată de pâine, deşi câinii sunt cel mai probabil flămânzi, dar oare ar fi mai bine dacă ar face-o? Hrănind câinii nu faci decât să contribui la înmulţirea lor, precum babele inconştiente care nu realizează ca maidanezii pe care îi hrănesc periodic ajung să atace pe toţi mai puţin mâna care le dă de mâncare. Nu generalizez, dar exemple sunt.

ONG-uri? Ele nu pot decât să încerce castrarea animalelor pe care le strâng. Nu vor reuşi niciodată să rezolve problema celor de pe străzi prin adopţii, să fim serioşi. Chiar şi cei adoptaţi ajung înapoi pe maidan. Chiar şi castrarea în sine pare a fi sortită eşecului de vreme ce într-un an abia se strâng câteva mii de animale când în Bucureşti numai sunt zeci de mii.

Adunarea lor în adăposturi? Asta e cea mai mare glumă. Costul întreţinerii unui câine în adăposturi este imens, de 400 de lei per animal, enorm când te gândeşti cât e o alocaţie de copil. Nu ştiu cine venise cu ideea genială de a contribui cu bani la adăposturi pentru animale. Pe bune? Trecând peste faptul că nu ai atâţia bani (pentru că nu ar plăti toţi bucureştenii), vrei să îţi laşi banii pe mâna statului? Asta ar fi o greşeală din start.

Totuşi, nu-mi pot asuma rolul anti până la capăt şi nu pot să susţin necondiţionat eutanasia DAR cred că hingherii ar trebui să îşi concentreze activitatea pe prinderea câinilor agresivi. În cazul acestora aş putea fi de acord cu eutanasia însă nu mă pronunţ definitiv pentru că nu sunt medic veterinar şi nu ştiu dacă rabia e vindecabilă la animal. Nu ştiu ce e de făcut dar ştiu că nu au ce căuta pe străzi. Prioritatea ar trebui să fie oamenii.

mulţumesc că ai citit până la sfârşit!

..unei vaci.

Să vă zic. Am fost la Adevărul să-mi iau restul volumelor din Shogun şi Papillon, dacă tot l-am văzut în listă, e meseriaş. Am aşteptat 5-7 minute la o coadă totuşi acceptabilă, doar că oamenii ieşeau cu toată colecţia disponibilă. Femeia care distribuia n-avea nici o treabă, ziceai că vinde ţigări la chioşcul din colţ, aşa plictisită era, nici nu-ţi dădea cartea în mână, Doamne fereşte.
Întâmplător am făcut prostia să nu am destui bani la mine. Nici nu mi-am dat seama, mai lipseau vreo 4 lei să-mi iau toate patru volumele. A trebuit să mă duc la cel mai apropiat bancomat şi să revin în 15 minute cu banii. Ghici ce, nu mai avem volumul 3 din Shogun! Măi femeie, am fost acum 10 minute, unde dracului s-au dus? Eeee, uitaţi că şi domnul de afară aşteaptă - era un moş foarte 'telectual care aştepta răbdător să vină cărţile.
Mi-am făcut de plimbare în jurul stâlpilor de susţinere vreo 15 minute până au adus nişte cărţi de la subsol, cu greu. Între timp se făcuse coadă şi între mine şi bătrân se interpusese o femeie mai tuciurie şi rotunjoară, să nu-i zic ţigancă grasă. Când s-au îndurat să ne şi cheme, dă să intre moşulică şi se trezeşte unul care stătea în lateral să se bage el înainte. Săracul om se consolează, a aşteptat atât, ce mai contează 2 minute. Tuciuria îl întreabă: Eraţi dumneavoastră? Omul: Da, păi ştiţi de când aştept, sunt aici de jumătate de oră şi - arată spre mine - era şi domnul aici.
Eu în gândul meu mă gândeam (cu gândul) că poate femeia se simte în situaţia aia, că poate nu ştia că eu totuşi aşteptam la coadă când se băgase în faţa mea, mai ales după ce a debitat din puţul gândirii: "Păi să mai respectăm şi noi coada, domle!". Evident, nu s-a întâmplat nimic cu boaba aia de mazăre pe care o plimbă de colo-colo pe post de creieraş şi m-am abţinut de două ori să nu îi trântesc aceeaşi replică în meclă.
Hint: moşul a luat o singură carte, întâmplător ce aşteptam şi eu. Eu per total am luat 2 cărţi egal 4 volume, adică ce mă interesa să recitesc. Tuciuria a luat un teanc mare, probabil pe toate, băiatul finuţ care se băgase în faţă a luat la fel tot la grămadă. Oare cine le ia pentru citit şi cine le ia pentru bibelou? Temă de gândire pentru acasă.

Duminică seară am alergat. Luni la muncă am ţinut-o într-o tuse tuberculoasă. Luni seară - febră, frisoane, scuipat plămâni prin cameră. Marţi dimineaţă: tot corpul amorţit, muşchi atrofiati, mi-era imposibil să mă mişc. Marţi la prânz şi după amiază m-am simţit mai bine, am cărat-o pe Diana să mănânc ceva după nu ştiu cât timp. Făcut provizii medicamente, mers înapoi acasă. Marţi seara, tentativă de febră suprimată oarecum din faşă cu algocalmin.
Miercuri m-am sculat cu frisoane, mi-am adunat rahatul împreună (getting my shit together) şi mi-am luat recomandare de la profă, am întocmit două dosare de mai mare frumuseţea şi le-am şi trimis. Apoi mers la doctor care mi-a dat un antibiotic amărât ("cel mai ieftin") după ce scuipasem şi restul plămânilor în sala de aşteptare vreo două ore. Am luat ce mi-a dat într-un final, boala a început să evolueze foarte ciudat.
Joi am răspândit voioşie şi microbi la muncă o zi întreagă cât m-am chinuit să nu oripilez pe toţi. Joi seară, nici o schimbare. Deja papilele gustative erau amorţite, miros ioc, capul vâjâia. Vineri am rezistat până la prânz la muncă şi am plecat acasă. După ce-am dormit vreo 3 ore mă duc iar la medic, ăla ridică din umeri şi îmi mai dă ceva să îmi calmeze tusea, ceea ce s-a dovedit a fi o greşeală. Mă rog, vineri seară mi-am făcut nervi până am ajuns în Hala, mi-era să nu bat pe cineva pe acolo. A fost totuşi o seară mişto, Şuie au curăţat totul şi totuşi a mai rămas loc şi de Sensor care au fost meseriaşi de-ăia old school, vreau să-i mai văd. Anyways, a fost o idee proastă să beau două beri, că nici în puţă nici în căruţă.
Nu-mi aduc aminte nimic din weekend decât că eu tot dormeam şi maică-mea îmi mai dădea mesaj dacă să îmi trimită mâncare şi eu mi-am amintit într-un final să îi răspund. S-a făcut duminică seara apoi iar luni când am fost prea ameţit să mai merg la muncă. Nu mai ştiu nici luni ce-am făcut. A, am fost la spitale, dar pentru alte bube. Toată ziua au curs apele de pe mine deşi afară erau temperaturi rezonabile. Când am ajuns acasă eram leoarcă, am făcut trei duşuri toată ziua de luni.
Marţi am vizitat (de plăcere, desigur) alt spital. Nu mai ştiu ce-am făcut în rest. În continuare mă simt ca o terţă persoană privind un spectacol foarte ciudat cu corpul meu în rolul principal.
Nu încerc să mă laud că aş fi cine ştie ce armăsar şi nu mă îmbolnăvesc dar de obicei chestiile astea trec pe lângă mine şi de-aia mă şi mir de cât se poate întinde "gluma" asta, deja a trecut o săptămână. Abia azi am întrebat pe farmacista din Regie şi mi-a zis că ce luam eu nu era bun, chestia aia împiedică tusea pe când eu vreau să dau afară. Bromhexim. Ce atâta ceai la microunde, se evaporă o treime şi cana şi-aşa e mică, nu rentează.

În curând urmează un invitat foarte special, Dina, nu schimba canalul.

Iată şi anunţurile aduse de sponsorul nostru, Mihai Borcan:

Very late EDIT: putea foarte bine să fie o coardă, tot aia era...

Te duci la secretara decanului ca să iei un număr de adeverinţe semnate de decan. În faţa ta se află deja 2 persoane, deşi spaţiul din faţa biroului femeii e de 2 metri. Nu contează, ei s-au bulucit acolo. Stai şi aşteaptă. Mai intră o fată şi tu, cavaler, o inviţi să se bage în faţa ta. Apoi îţi dai seama că nu sunt ştampilate şi te întorci, mai stai după un om.

Mergi la xerox să faci o amărâtă de copie după paşaport. Cineva e în faţa ta, normal. Stai şi aşteaptă.

Trebuie să mergi la poştă să expediezi nişte documente. Problema e că într-o secţie poştală nu au plicuri mari. În zonă nu e papetărie, hai tocmai în Regie. La poşta din Regie e coadă. De ce stăteau 4 oameni la o coadă şi doar unul la altă coadă, nu am întrebat, nu m-a pasionat. Totuşi, am stat puţin.

Hai că nu mai e mult, e deja ora 5, trebuie să mai mergi şi la medic şi scapi pe ziua de azi. La medic, asistenta te tratează cu curul (eram să zic cu p***a, dar ar avea altă conotaţie). Pe doamnă asistentă o cheamă Lixandru Aurora, să ţineţi minte. Şi totuşi tu vrei concediu medical, că nu dai aşa uşor două zile din concediul tău muncit (?). Într-un final se îndură asistenta şi îţi dă un termometru să îl pui la subraţ. Pleacă şi nu se mai întoarce. După vreo 20 minute vine o altă asistentă şi îşi face milă de tine, te trimite să stai în sala de aşteptare la doctor. Şi stai şi aşteaptă.
Stai şi aşteaptă două ore. Ajungi să vorbeşti de toate cu colegul de scaun şi mai mai să o agăţi pe fata drăguţă din dreapta care trebuie să bea apă încontinuu, care săraca a intrat deja la medic şi trebuie să mai aştepte o dată rândul. Intri în discuţie şi cu singura asistentă de treabă, o femeie la 50+ de ani care îţi povesteşte cum era medicina pe vremea ei, în '70. Ăsta e singurul lucru care îţi mai îndulceşte amarul, când intri la doctor omul nu are nici o treabă, glumeşte de parcă suntem prieteni de o viaţă. Tu eşti mulţumit că scapi, dar ai aşteptat un car de ani.

La ore târzii, la care înfloreşte şi febra de începi să te clatini pe picioare, nu mai ai chef să mergi să iei reţeta, nu mai vrei să îţi cumperi de mâncare, nu vrei nici să îţi încălzeşti, aştepţi doar să vină pizza comandată şi te pui în pat să tremuri.

Dar trebuie să te duci la farmacie. Noroc că nu e coadă... dar mâine?

Citisem mai demult articolul lui Fry, încă de pe vremea în care eu nu-mi puneam problema slăbitului. Foarte bine documentat, foarte.. hmm, încurajator, să-i zic. Am avut şi eu un impuls să merg la nutriţionist dar m-am calmat repede pentru că nu sunt decât foarte puţin supraponderal (pentru pretendente, sunt chiar mişto). În schimb, am decis să iau în sfârşit frâiele în mâini şi să fac ceva. Aşa că am ieşit să alerg. 12 ore mai târziu, tuşeam să-mi dau duhul, nu alta. După alte douăsprezece ore, stăteam să mor cu trei perechi de şosete în picioare, îmbrăcat cu trei cojoace şi tremurând incontrolabil. Am delirat toată noaptea şi mi-am adus aminte de altă noapte în care eram să mor, în spital, îmi scuipam plămânii şi îmi tot ziceam că nu prind dimineaţa. De vreme ce scriu asta, va las pe voi să ghiciţi dacă am supravieţuit.

*Mihai nu garantează că aceasta nu e o exagerare grosolană în încercarea de a se alinta.

Am schimbat uşor aspectul blogului, nu vreau să mă laud dar web-designul se învaţă, nu se moşteneşte. Un tag cloud ici, trei coloane colo, aştept sugestii de îmbunătăţire. Mă gândeam la un div cu taburi dar nu prea am ce pune acolo, poate un gif animat/fadeout în header, nişte efecte minore dar (sper) de efect.

Cumpărăm bilet la Bestfest ziua zero până la 1 aprilie, că după aia se scumpeşte. După care ne mai prostituăm o dată sau de două ori ca să cumpărăm şi abonamentul pe trei zile. Nu sunt chiar aşa scump, dar asta pentru că ofer reduceri pentru studente şi eleve :>

Mi-am luat de la Threadless asta, asta şi asta. Mulţumesc, sunteţi prea drăguţi. Ştiu că am gusturi bune.

Vineri e mare deschidere la Hala, concert Şuie, Zob şi Sensor. Be there or be square! (fetele au intrarea liberă)

Mânca-mi-ai organul mie şi întregului arbore genealogic masculin, ţărane.

Problema cu scările de la metrou e că la coborâre nu scrie nicăieri că se stă pe dreapta şi se coboară pe stânga, să vadă şi euglena verde corespunzătoare. Ar fi trebuit să fie o pancartă mare de care să se lovească dacă staţionezi pe stânga, să te trezească din reverie, pentru că tu eşti, nu-i aşa, visător, maimuţă surdă.

Un specimen de cercopitec staţiona pe partea stângă a scărilor de metrou, sensul de coborâre. Metrul ajunsese deja în staţie, chiar înainte de a apuca eu să cobor însă era aglomeraţie. Îmi zic: poate îl prind. Dau să cobor, într-un mod foarte ciudat toată lumea stă pe dreapta, chiar am loc. Însă înainte să ajung la baza scărilor, un morman de carne umană blochează calea. Normal, cineva stătea şi pe dreapta, dar acela nu era de învinovăţit. Dau să trec, rostesc acel cuvânt urât: "Pardon!". Mi se pare că mă aude, dar e doar o impresie. Totuşi, această piedică în calea progresului omenirii se urneşte. Mă bucur, îmi închipui că ajung şi eu la metrou. Nu, de fapt avortul umblător vrea el să intre în metrou. Merge de parcă s-ar târî, nu are nici o grijă pe lumea asta imbecilă ca şi el. Din spatele meu sare un altul care vrea să intre în metrou, mă depăşeşte şi ajunge la fix. Perechea de coaie sfrijite, odată ce s-a văzut în metrou, nu se clinteşte de lângă uşă. Poate dacă nu ar fi fost mulţimea de oameni care ieşea din metrou, aş fi putut să ocolesc tona de rahat umblător. Dacă nu s-ar fi aşezat amândoi în uşă ca două lesbiene regurgitante de rahat una în gura alteia, aş fi reuşit să intru totuşi în vagon. N-a fost să fie.
Nu-mi mai aduc aminte ultima dată când am înjurat cu voce tare de unul singur.

După aia am văzut un panou uriaş cu Mihaela Rădulescu făcând reclamă la colecţia Jurnalului Naţional şi am pufnit în râs.