Ceea ce ne-am propus noi este facem un exerciţiu de argumentare pentru care voi ruga toţi cititorii să rămână deschişi la tot ce vor citi fără a grăbi judecata precum vedem ilustrat aici. Am invitat-o pe Dina să îşi exprime o părere şi a ales să argumenteze pro, ceea ce mi-a lăsat mie "onoarea" de a aborda problema pe filiera contra. Am încredere în inteligenţa cititorului meu că va cugeta de două ori înainte de a mă acuza de diverse lucruri. În consecinţă, să începem.


Pro - Dina

Mă plimbam într-o după-amiază de vară prin Grădina Publică. Un pic mai în faţă – un bunic cu nepotul lui. Copilul s-a îndepărat să mângâie un câine al străzii, iar bunicul a început să ţipe, chemându-l şi încercând să-l convingă să lase câinele în pace, fiindcă poate să-l muşte, să-i dea purici sau vreo boală. La care copilul se întoarce și răspunde calm : „Dar eu înţeleg căţeii”. Am fraternizat instantaneu cu el. Nu-mi pot imagina o lume fără câini, și de aceea pledez pentru ca unii dintre ei să rămână pe stradă.

Nu m-a muşcat niciodată un câine, poate fiindcă avem o simpatie specială şi nativă unii pentru ceilalți (pragmaticul mi-ar răspunde că am fost doar norocoasă, dar eu ştiu că nu e aşa). De multe ori, mi s-a întâmplat ca un câine vagabond să se apropie de mine, să se gudure şi să mă urmeze o bucată de drum, chiar dacă-şi depășea graniţele teritoriului şi începea să fie lătrat, sau chiar muşcat.

Voi începe cu un argument de ordin moral. Ce drept avem să ucidem sute, mii de animale, doar pentru că sunt pe stradă? Nu din vina lor trăiesc acolo, şi nici datorită nouă. Aşa cum nu le-am dat viaţă, nu suntem îndreptăţiţi să le-o luăm, în virtutea siguranţei civile, şi aşa fragile şi nu într-atât de periclitate de câte un câine comunitar.

Cât despre prinderea lor şi înghesuirea în adăposturi, nu cred că e o soluţie, cel puţin nu în condiţiile actuale. Un câine se descurcă mult mai bine pe stradă decât într-un ţarc de câţiva metri pătraţi, fără mâncare şi libertate, în veşnică rivalitate cu ceilalţi pentru hrana precară pe care o primeşte. De cele mai multe ori, câinii din adăposturi, dacă nu au norocul de a fi adoptaţi (ceea ce să întâmplă foarte rar, mai ales fiindcă nu sunt de rasă), sfârşesc înfometaţi, bolnavi sau bătuţi de cei ce ar trebui să le fie îngijitori.

Nici sfatul blazat al celor ce nu sunt de acord cu „maidanezii”, şi anume „Dacă îţi plac atât de mult, ia-i acasă și creşte-i!” nu este aplicabil. Un câine crescut pe stradă se va acomoda foarte greu în casă, şi ştiu asta din proprie experienţă. În primul rând fiindcă nu va şti cum trebuie să se comporte când vrea să-şi facă nevoile, şi în al doilea rând (şi cel mai important) fiindcă este obişnuit cu libertatea. Se va aşeza cu botul pe labe într-un colţ şi va fi fericit numai în puţinele minute când îl scoţi afară.

Câinii comunitari muşcă foarte rar. Nu neg că latră, dar ştii şi tu de la bunici: „câinele care latră nu muşcă”. Până una alta, ai putea învăţa să socializezi cu ei (nu e o superstiţie faptul că simt simpatia). Începe cu cei mici, care nu prezintă niciun pericol. Vei vedea că sunt prietenoşi. Iar un câine care se va uita frumos la tine, din colţul străzii, înseninându-ţi ziua, va spulbera ura.

Nu am auzit pe nimeni plângându-se de pisicile vagabonde. Unde sunt ailurofobii? Ei nu se tem că vor fi muşcaţi de o pisică sau că o felină neagră le va tăia calea? Nu se indignează că cinofobii au preluat controlul asupra orașului şi vor să-l lase doar în stăpânirea mâţelor, eradicând rasa canină?

Contra - Mihai

Ni s-au tot luat ochii cu traficul, şantierele şi terenurile însuşite pe căi mai puţin onorabile de către multimilionari. Am uitat ce e cu adevărat important, poate nu cel mai important dar cu siguranţă o problemă demnă de luat în seamă ACUM - problema maidanezilor.
Nu vă lăsaţi înşelaţi de liniştea din administraţie, este cu adevărat o problemă la toate nivelurile şi în toate oraşele, după cum putem vedea ilustrat pentru Bucureşti, Iaşi, Piteşti, Craiova, Botoşani şi vă zic că şi Galaţi.

Întâmplător Dina locuieşte în Galaţi şi poate nu a avut posibilitatea să vadă sau să afle cum e să fii atacat de maidanezi. Am să vă povestesc eu cel mai norocos caz care poate avea loc. Am fost lăsat cu maşina pe Iuliu Maniu, la intrarea în Poli. Aveam de traversat parcul pentru a ajunge la cămin însă n-am făcut 200 de metri pentru că în jurul meu s-au strâns 7-8 câini lătrând ca turbaţi. A început unul, i s-au alăturat alţi doi trei şi până să mă dezmeticesc eram înconjurat din trei părţi de animale de pradă aflate la mai puţin de un metru de mine. Mergeam cu spatele pentru că eram atent să nu mă muşte vreunul. Mi-a fost extraordinar de greu să mă abţin să nu îmi ies din minţi şi să rănesc probabil grav câţiva din câinii ăia, tocmai pentru că nu aveau absolut nici un motiv pentru atac. Mie chiar îmi plac câinii şi nu o zic în vânt, deci ipoteza atacului pentru că nu aş fi iubitor de animale cade. Mâncare nu aveam, nu miroseam a nimic, pur şi simplu încercam să ajung acasă. Eu, la cei 190 centimetri, am fost aproape atacat de câini în Politehnica, oare cum s-ar fi descurcat o fată sau două dacă ar fi fost în situaţia mea? Mi-e frică să mă gândesc.

Acesta nu e un caz izolat, o ştim cu toţii. Să amintim de japonezul ucis de maidanezi în 2006, fetiţa de 7 ani moartă după un atac al câinilor vagabonzi, profesoara de desen mutilată ( i s-a smuls un deget cu tot cu tendoane) şi mă opresc aici deşi mai am exemple. E destul de clar în momentul ăsta că maidanezii nu au ce căuta pe străzi si NU sunt inofensivi.

Există câini drăguţi, sigur, se gudură pe lângă tine, îţi înseninează ziua, îl mângâi şi îţi vezi mai departe de viaţă. Cei mai mulţi nu le aruncă nici măcar o bucată de pâine, deşi câinii sunt cel mai probabil flămânzi, dar oare ar fi mai bine dacă ar face-o? Hrănind câinii nu faci decât să contribui la înmulţirea lor, precum babele inconştiente care nu realizează ca maidanezii pe care îi hrănesc periodic ajung să atace pe toţi mai puţin mâna care le dă de mâncare. Nu generalizez, dar exemple sunt.

ONG-uri? Ele nu pot decât să încerce castrarea animalelor pe care le strâng. Nu vor reuşi niciodată să rezolve problema celor de pe străzi prin adopţii, să fim serioşi. Chiar şi cei adoptaţi ajung înapoi pe maidan. Chiar şi castrarea în sine pare a fi sortită eşecului de vreme ce într-un an abia se strâng câteva mii de animale când în Bucureşti numai sunt zeci de mii.

Adunarea lor în adăposturi? Asta e cea mai mare glumă. Costul întreţinerii unui câine în adăposturi este imens, de 400 de lei per animal, enorm când te gândeşti cât e o alocaţie de copil. Nu ştiu cine venise cu ideea genială de a contribui cu bani la adăposturi pentru animale. Pe bune? Trecând peste faptul că nu ai atâţia bani (pentru că nu ar plăti toţi bucureştenii), vrei să îţi laşi banii pe mâna statului? Asta ar fi o greşeală din start.

Totuşi, nu-mi pot asuma rolul anti până la capăt şi nu pot să susţin necondiţionat eutanasia DAR cred că hingherii ar trebui să îşi concentreze activitatea pe prinderea câinilor agresivi. În cazul acestora aş putea fi de acord cu eutanasia însă nu mă pronunţ definitiv pentru că nu sunt medic veterinar şi nu ştiu dacă rabia e vindecabilă la animal. Nu ştiu ce e de făcut dar ştiu că nu au ce căuta pe străzi. Prioritatea ar trebui să fie oamenii.

mulţumesc că ai citit până la sfârşit!

..unei vaci.

Să vă zic. Am fost la Adevărul să-mi iau restul volumelor din Shogun şi Papillon, dacă tot l-am văzut în listă, e meseriaş. Am aşteptat 5-7 minute la o coadă totuşi acceptabilă, doar că oamenii ieşeau cu toată colecţia disponibilă. Femeia care distribuia n-avea nici o treabă, ziceai că vinde ţigări la chioşcul din colţ, aşa plictisită era, nici nu-ţi dădea cartea în mână, Doamne fereşte.
Întâmplător am făcut prostia să nu am destui bani la mine. Nici nu mi-am dat seama, mai lipseau vreo 4 lei să-mi iau toate patru volumele. A trebuit să mă duc la cel mai apropiat bancomat şi să revin în 15 minute cu banii. Ghici ce, nu mai avem volumul 3 din Shogun! Măi femeie, am fost acum 10 minute, unde dracului s-au dus? Eeee, uitaţi că şi domnul de afară aşteaptă - era un moş foarte 'telectual care aştepta răbdător să vină cărţile.
Mi-am făcut de plimbare în jurul stâlpilor de susţinere vreo 15 minute până au adus nişte cărţi de la subsol, cu greu. Între timp se făcuse coadă şi între mine şi bătrân se interpusese o femeie mai tuciurie şi rotunjoară, să nu-i zic ţigancă grasă. Când s-au îndurat să ne şi cheme, dă să intre moşulică şi se trezeşte unul care stătea în lateral să se bage el înainte. Săracul om se consolează, a aşteptat atât, ce mai contează 2 minute. Tuciuria îl întreabă: Eraţi dumneavoastră? Omul: Da, păi ştiţi de când aştept, sunt aici de jumătate de oră şi - arată spre mine - era şi domnul aici.
Eu în gândul meu mă gândeam (cu gândul) că poate femeia se simte în situaţia aia, că poate nu ştia că eu totuşi aşteptam la coadă când se băgase în faţa mea, mai ales după ce a debitat din puţul gândirii: "Păi să mai respectăm şi noi coada, domle!". Evident, nu s-a întâmplat nimic cu boaba aia de mazăre pe care o plimbă de colo-colo pe post de creieraş şi m-am abţinut de două ori să nu îi trântesc aceeaşi replică în meclă.
Hint: moşul a luat o singură carte, întâmplător ce aşteptam şi eu. Eu per total am luat 2 cărţi egal 4 volume, adică ce mă interesa să recitesc. Tuciuria a luat un teanc mare, probabil pe toate, băiatul finuţ care se băgase în faţă a luat la fel tot la grămadă. Oare cine le ia pentru citit şi cine le ia pentru bibelou? Temă de gândire pentru acasă.

Duminică seară am alergat. Luni la muncă am ţinut-o într-o tuse tuberculoasă. Luni seară - febră, frisoane, scuipat plămâni prin cameră. Marţi dimineaţă: tot corpul amorţit, muşchi atrofiati, mi-era imposibil să mă mişc. Marţi la prânz şi după amiază m-am simţit mai bine, am cărat-o pe Diana să mănânc ceva după nu ştiu cât timp. Făcut provizii medicamente, mers înapoi acasă. Marţi seara, tentativă de febră suprimată oarecum din faşă cu algocalmin.
Miercuri m-am sculat cu frisoane, mi-am adunat rahatul împreună (getting my shit together) şi mi-am luat recomandare de la profă, am întocmit două dosare de mai mare frumuseţea şi le-am şi trimis. Apoi mers la doctor care mi-a dat un antibiotic amărât ("cel mai ieftin") după ce scuipasem şi restul plămânilor în sala de aşteptare vreo două ore. Am luat ce mi-a dat într-un final, boala a început să evolueze foarte ciudat.
Joi am răspândit voioşie şi microbi la muncă o zi întreagă cât m-am chinuit să nu oripilez pe toţi. Joi seară, nici o schimbare. Deja papilele gustative erau amorţite, miros ioc, capul vâjâia. Vineri am rezistat până la prânz la muncă şi am plecat acasă. După ce-am dormit vreo 3 ore mă duc iar la medic, ăla ridică din umeri şi îmi mai dă ceva să îmi calmeze tusea, ceea ce s-a dovedit a fi o greşeală. Mă rog, vineri seară mi-am făcut nervi până am ajuns în Hala, mi-era să nu bat pe cineva pe acolo. A fost totuşi o seară mişto, Şuie au curăţat totul şi totuşi a mai rămas loc şi de Sensor care au fost meseriaşi de-ăia old school, vreau să-i mai văd. Anyways, a fost o idee proastă să beau două beri, că nici în puţă nici în căruţă.
Nu-mi aduc aminte nimic din weekend decât că eu tot dormeam şi maică-mea îmi mai dădea mesaj dacă să îmi trimită mâncare şi eu mi-am amintit într-un final să îi răspund. S-a făcut duminică seara apoi iar luni când am fost prea ameţit să mai merg la muncă. Nu mai ştiu nici luni ce-am făcut. A, am fost la spitale, dar pentru alte bube. Toată ziua au curs apele de pe mine deşi afară erau temperaturi rezonabile. Când am ajuns acasă eram leoarcă, am făcut trei duşuri toată ziua de luni.
Marţi am vizitat (de plăcere, desigur) alt spital. Nu mai ştiu ce-am făcut în rest. În continuare mă simt ca o terţă persoană privind un spectacol foarte ciudat cu corpul meu în rolul principal.
Nu încerc să mă laud că aş fi cine ştie ce armăsar şi nu mă îmbolnăvesc dar de obicei chestiile astea trec pe lângă mine şi de-aia mă şi mir de cât se poate întinde "gluma" asta, deja a trecut o săptămână. Abia azi am întrebat pe farmacista din Regie şi mi-a zis că ce luam eu nu era bun, chestia aia împiedică tusea pe când eu vreau să dau afară. Bromhexim. Ce atâta ceai la microunde, se evaporă o treime şi cana şi-aşa e mică, nu rentează.

În curând urmează un invitat foarte special, Dina, nu schimba canalul.

Iată şi anunţurile aduse de sponsorul nostru, Mihai Borcan:

Very late EDIT: putea foarte bine să fie o coardă, tot aia era...

Te duci la secretara decanului ca să iei un număr de adeverinţe semnate de decan. În faţa ta se află deja 2 persoane, deşi spaţiul din faţa biroului femeii e de 2 metri. Nu contează, ei s-au bulucit acolo. Stai şi aşteaptă. Mai intră o fată şi tu, cavaler, o inviţi să se bage în faţa ta. Apoi îţi dai seama că nu sunt ştampilate şi te întorci, mai stai după un om.

Mergi la xerox să faci o amărâtă de copie după paşaport. Cineva e în faţa ta, normal. Stai şi aşteaptă.

Trebuie să mergi la poştă să expediezi nişte documente. Problema e că într-o secţie poştală nu au plicuri mari. În zonă nu e papetărie, hai tocmai în Regie. La poşta din Regie e coadă. De ce stăteau 4 oameni la o coadă şi doar unul la altă coadă, nu am întrebat, nu m-a pasionat. Totuşi, am stat puţin.

Hai că nu mai e mult, e deja ora 5, trebuie să mai mergi şi la medic şi scapi pe ziua de azi. La medic, asistenta te tratează cu curul (eram să zic cu p***a, dar ar avea altă conotaţie). Pe doamnă asistentă o cheamă Lixandru Aurora, să ţineţi minte. Şi totuşi tu vrei concediu medical, că nu dai aşa uşor două zile din concediul tău muncit (?). Într-un final se îndură asistenta şi îţi dă un termometru să îl pui la subraţ. Pleacă şi nu se mai întoarce. După vreo 20 minute vine o altă asistentă şi îşi face milă de tine, te trimite să stai în sala de aşteptare la doctor. Şi stai şi aşteaptă.
Stai şi aşteaptă două ore. Ajungi să vorbeşti de toate cu colegul de scaun şi mai mai să o agăţi pe fata drăguţă din dreapta care trebuie să bea apă încontinuu, care săraca a intrat deja la medic şi trebuie să mai aştepte o dată rândul. Intri în discuţie şi cu singura asistentă de treabă, o femeie la 50+ de ani care îţi povesteşte cum era medicina pe vremea ei, în '70. Ăsta e singurul lucru care îţi mai îndulceşte amarul, când intri la doctor omul nu are nici o treabă, glumeşte de parcă suntem prieteni de o viaţă. Tu eşti mulţumit că scapi, dar ai aşteptat un car de ani.

La ore târzii, la care înfloreşte şi febra de începi să te clatini pe picioare, nu mai ai chef să mergi să iei reţeta, nu mai vrei să îţi cumperi de mâncare, nu vrei nici să îţi încălzeşti, aştepţi doar să vină pizza comandată şi te pui în pat să tremuri.

Dar trebuie să te duci la farmacie. Noroc că nu e coadă... dar mâine?

Citisem mai demult articolul lui Fry, încă de pe vremea în care eu nu-mi puneam problema slăbitului. Foarte bine documentat, foarte.. hmm, încurajator, să-i zic. Am avut şi eu un impuls să merg la nutriţionist dar m-am calmat repede pentru că nu sunt decât foarte puţin supraponderal (pentru pretendente, sunt chiar mişto). În schimb, am decis să iau în sfârşit frâiele în mâini şi să fac ceva. Aşa că am ieşit să alerg. 12 ore mai târziu, tuşeam să-mi dau duhul, nu alta. După alte douăsprezece ore, stăteam să mor cu trei perechi de şosete în picioare, îmbrăcat cu trei cojoace şi tremurând incontrolabil. Am delirat toată noaptea şi mi-am adus aminte de altă noapte în care eram să mor, în spital, îmi scuipam plămânii şi îmi tot ziceam că nu prind dimineaţa. De vreme ce scriu asta, va las pe voi să ghiciţi dacă am supravieţuit.

*Mihai nu garantează că aceasta nu e o exagerare grosolană în încercarea de a se alinta.

Am schimbat uşor aspectul blogului, nu vreau să mă laud dar web-designul se învaţă, nu se moşteneşte. Un tag cloud ici, trei coloane colo, aştept sugestii de îmbunătăţire. Mă gândeam la un div cu taburi dar nu prea am ce pune acolo, poate un gif animat/fadeout în header, nişte efecte minore dar (sper) de efect.

Cumpărăm bilet la Bestfest ziua zero până la 1 aprilie, că după aia se scumpeşte. După care ne mai prostituăm o dată sau de două ori ca să cumpărăm şi abonamentul pe trei zile. Nu sunt chiar aşa scump, dar asta pentru că ofer reduceri pentru studente şi eleve :>

Mi-am luat de la Threadless asta, asta şi asta. Mulţumesc, sunteţi prea drăguţi. Ştiu că am gusturi bune.

Vineri e mare deschidere la Hala, concert Şuie, Zob şi Sensor. Be there or be square! (fetele au intrarea liberă)

Mânca-mi-ai organul mie şi întregului arbore genealogic masculin, ţărane.

Problema cu scările de la metrou e că la coborâre nu scrie nicăieri că se stă pe dreapta şi se coboară pe stânga, să vadă şi euglena verde corespunzătoare. Ar fi trebuit să fie o pancartă mare de care să se lovească dacă staţionezi pe stânga, să te trezească din reverie, pentru că tu eşti, nu-i aşa, visător, maimuţă surdă.

Un specimen de cercopitec staţiona pe partea stângă a scărilor de metrou, sensul de coborâre. Metrul ajunsese deja în staţie, chiar înainte de a apuca eu să cobor însă era aglomeraţie. Îmi zic: poate îl prind. Dau să cobor, într-un mod foarte ciudat toată lumea stă pe dreapta, chiar am loc. Însă înainte să ajung la baza scărilor, un morman de carne umană blochează calea. Normal, cineva stătea şi pe dreapta, dar acela nu era de învinovăţit. Dau să trec, rostesc acel cuvânt urât: "Pardon!". Mi se pare că mă aude, dar e doar o impresie. Totuşi, această piedică în calea progresului omenirii se urneşte. Mă bucur, îmi închipui că ajung şi eu la metrou. Nu, de fapt avortul umblător vrea el să intre în metrou. Merge de parcă s-ar târî, nu are nici o grijă pe lumea asta imbecilă ca şi el. Din spatele meu sare un altul care vrea să intre în metrou, mă depăşeşte şi ajunge la fix. Perechea de coaie sfrijite, odată ce s-a văzut în metrou, nu se clinteşte de lângă uşă. Poate dacă nu ar fi fost mulţimea de oameni care ieşea din metrou, aş fi putut să ocolesc tona de rahat umblător. Dacă nu s-ar fi aşezat amândoi în uşă ca două lesbiene regurgitante de rahat una în gura alteia, aş fi reuşit să intru totuşi în vagon. N-a fost să fie.
Nu-mi mai aduc aminte ultima dată când am înjurat cu voce tare de unul singur.

După aia am văzut un panou uriaş cu Mihaela Rădulescu făcând reclamă la colecţia Jurnalului Naţional şi am pufnit în râs.

Pentru că azi expira pieptul de pui pe care l-am cumpărat în perspectivă cândva săptămâna asta după care m-am dus acasă şi am comandat o pizza sau mi-am făcut o supă la plic, nu mai ţin minte, m-am decis (a durat ceva!) ca să îl şi anume gătesc.
[offtopic] Pieptul de pui e foarte sexy la pipăit, foarte... mamar[/offtopic].
Nu am cuptor, aragaz, nici măcar reşou pentru că s-a ars. Din fericire am un vas special pentru microunde pe care l-am folosit de 3 ori max pentru că gătitul la microunde e ca mâncatul de soia, n-are nici un farmec (so I hear). Dar foamea împinge oamenii către lucruri nesăbuite.
Google really is my friend. Dă-i cu reţete de "chicken breast sweet and sour sauce microwave". Acu, el săracu mi-a servit pe tavă rezultatele bune, faptu' că site-ul ţintă era varză e partea a doua. După 3-4 încercări am decis să fac un mix de mai multe reţete, cu alte cuvinte îmi inventez eu una şi pun în ea ce găsesc prin sau pe lângă frigider.

Am luat puiu, l-am pipăit obscen, l-am spălat de i s-ar fi întărit sfârcurile de-ar fi avut, l-am fisurat pe mijloc şi prin mijloc adică am făcut oareştece fâşii din el. Studenţeşte l-am aşezat într-un vas micuţ, am tăiat o juma de roşie în feliuţe, am mai pus un strat de piepţi de pui sfâşiaţi şi încă un topping de roşie. Am stors şi-o juma de lămâie pe acolo, că văzusem într-o reţetă şi cu lămâie. Piesa de rezistenţă era sosul comercial dulce şi acrişor, un fel de eu într-o zi bună. Torn ca nesimtitul până îmi dau seama că la fund nu i-am dat puiului cu sos, aşa că fac o mânărie şi răstorn ca să uniformizez aportul de dulce şi acru. Mă rog!

Când să preîncălzesc cuptorul, vezi doamne nu mai merge. Hahaha, am fiert azi un ou într-o cană şi a explodat în cuptor, a trebuit să curăţ bine tot pe-acolo, te pomeneşti că i-am băgat apă pe unde nu trebuie. Dar nu, un pic de răbdare a rezolvat treaba, am purces la gătit juma de oră mai târziu, când se răcorise înfierbântatul.
Şi dă-i cu reprize de câte 5 minute, scoate puiu, infinge puiu, e crud, mai lasă-l. Nu m-am prins că sosu ăla se cam lichidizează decât la sfârşit. După 3 reprize la high şi 2 la medium başca o degustare am zis ca mai bine îl mănânc aşa decât să se întărească mai mult.
Partea bună - arată cam aşa, which is not bad by my standard:

Partea proastă e că puiul ăsta e cam tare, nu foarte tare dar când am văzut ce iese mi-am dat seama că: 1) seamănă ca şi alcătuire cu puiul dulce-acrişor de la chinezi de care mai mănânc când merg în Băneasa, 2) puiul chiar ar fi trebuit să fie bucăţele cubice, nu? adică "bite-sized".
Partea proastă, dar inevitabilă, a fost că sosul ăsta s-a diluat. Plus că avea acelaşi gust ca şi cel de la oblici, nu cumva şi băjetii cu chopstix folosesc tot sos industrial? Nu de alta dar sosul dulce-acrişor chinezesc are o reţetă de sine stătătoare, dau cu presupunerea că ar fi mai bun decât cel ambalat.
Într-un final a ieşit meci egal, eu am sfârşit cu stomacul destul de plin şi el, puiul, a sfârşit mort (parte dintr-un proces mai lung care a început cu un ou). A rămas totuuşi o jumătate din tava de pui, o să îl gătesc mâine expirat (o să mor!)

Nowadays îi sun pe părinţi doar pentru sfaturi legate de cooking and cleaning, respectiv gospodărie prin casă. Recunosc că tata nu mă lasă niciodată cu o nelămurire în aer, ştie să explice şi pentru proşti cum se înlocuieşte o priză, cum se lipeşte nu mai ştiu ce sau ce fel de cablu tv şi banană trebuie să cumpăr. Mama nu prea ţine pasul cu noile trenduri în materie de alimentaţie, în speţă "low fat foods" cu toate că e o bucătăreasă excelentă, mai pricepută ca mama ei sau oricine altcineva din familie. Dar până aici se întinde autoritatea lor.

În schimb, eu mă văd pus în postura de a instala un program care să îmi randeze posturi tv pe internet, sau transformatoare din doc în pdf - nu sun un prieten, nici nu ştiu ce prieten ar putea să ştie prostioarele astea; vreau să instalez un chichiţ în linux sau să caut software pentru remote connection de desktop, sau poate vreau să îl folosesc pe cel al windows-ului - nu o să ştie un coleg de cameră cum să faci asta, tot la guglea te duci; îmi schimb template-ul la blog sau vreau să îmi instalez taburi şi să îmi promovez blogul, trrrrust me, nu te duci să citeşti la bloggeri cunoscuţi de la noi, te duci la google care îţi arată cele mai pertinente sfaturi; eşti la muncă şi încerci de 3 ore să instalezi patch-ul pentru serverul xx şi de fiecare dată îţi dă eroare - ai încercat să rogi un coleg să te ajute dar de silă îţi dă un sfat în grabă şi îşi vede de ale lui, tu deja nu mai poţi să deranjezi pe alţii care au treburi importante, nu ca tine, te întorci la vechiul tău prieten; cauţi un bar mişto în oraş care să aibă mese mari, de 20+ de oameni, faci o reuniune de clasă, ceva? du-te şi caută pe google (sau metropotam, hehe); cauţi oferte de low cost, ponturi de cazare ieftină şi bună în Amsterdam, vrei să afli locurile de vizitat şi ce e de făcut? www.google.com is the key (aici fac un pic de mişto, pentru că eu am fost în Amsterdam şi o să fiu pe post de guglea pentru Miez, dacă vrea să profite de mine).
Cred că la ultimele două evaluări mi-am exprimat dorinţa expresă de a putea să bat pe cineva la cap şi să învăţ de la omul ăla, cineva cu experienţă şi cunoştinţe (probabil şi răbdare) pe care să-l pot stoarce. La început l-am avut pe Silviu care a fost destul de tare, dar într-o firmă ca a mea profitul e singurul relevant, deci nu putem scădea eficienţa alocând ore preţioase din timpul celor experimentaţi pentru puţe ca mine. Şi tot la google m-am întors.

Am dezvoltat o relaţie de love love and hate (adică 2/3 şi 1/3) cu motorul. Nu aş putea trăi fără el (da, exagerez) şi totuşi site-urile care apar primele de obicei sunt cele mai stupide, gen portal afaceri.
[ignoranţă] Google are mare nevoie de un sistem uriaş de învăţare inteligent care să sorteze site-urile care se bagă în seamă de-a dreptul abuziv şi să indexeze corespunzător pe cele ţintă după preferinţele utilizatorilor chiar dacă ele nu sunt optimizate.[/ignoranţă] Înainte de economia de piaţă vine satisfacerea utilizatorului. Nu mă face să caut pe două pagini de câte o sută de rezultate, te rog!

Eu în continuare îmi doresc să am un prieten know-it-all la care să mă duc de fiecare dată când mă loveşte nevoia şi să nu se supere pentru asta. Momentan, am un prieten pentru cluburi şi baruri, unul pentru foto, unul pentru internet slang, poate dacă mă chinui unul pentru marketing... dar în general lucrurile funcţionează cam aşa:
Până una alta, eu sunt mulţumit să fac pe guglea pentru diverşi prieteni care apelează la mine, păcat că n-am spaţiu de stocare mare şi acces la internet. Aşa că folosesc Google.

Vorbesc cât se poate de serios. S-ar putea să nu se aplice pentru toţi, dar trebuie să recunoaştem prietenii la nevoie, nu?
Când eram mic, eu ştiam una şi bună: am o întrebare, du-te la mama sau tata. E un clişeu, ştiu, dar ei erau lumea mea. De la 7 ani până pe la vreo 17 am tot mers cu întrebări la ei, indiferent din ce domeniu ar fi fost - desigur că în tinereţe nu eram versat şi nu depăşisem graniţele sferei de cunoştinţe generale care plutea prin casă, cu tot cu lecturile auxiliare pe care mi le-am permis. Atunci nu exista Google, mai bine zis nu aveam eu internet. Însă nu simţeam nevoia unei alte surse, informaţiile veneau sau nu, cine eram eu să îmi judec părinţii după nivelul de cunoştinţe acumulat până la vârsta de 35-40 de ani?
Mi-au tot zis că părinţii trebuie să fie depăşiţi de copii. Într-un final i-am depăşit, dar nu am să am nesimţirea de a spune că sunt mai inteligent ca ei sau mai cu moţ. Pur şi simplu rolurile s-au inversat faţă de copilărie. E drept că lumea de acum se învârte mult mai mult în jurul tehnologiei şi media, ceea ce mi-a permis să devin dintr-o dată cel cu informaţia în familie. Calculatoare, filme, muzică, geografie, o grămadă de prostii care constituiau dintr-o dată răspunsurile la întrebările lor.
Dar în acelaşi timp mi-am dat seama că părinţii mei nu ştiu prea multe. Ori mi-am lărgit eu orizonturile, ori au îmbătrânit ei, oricum ar fi am început să fiu iritat, poate uşor dezamăgit de faptul că nu îmi găsesc răspunsurile la ei, pentru că îmi aduceam aminte clar că obişnuiau să îmi elucideze misterele în felul lor. În timp am renunţat la sportul ăsta, mai ales de când am ajuns la facultate. După mai multe eşecuri am învăţat să mă descurc singur în căutarea informaţiei.
Ăsta e începutul poveştii mele de prietenie cu Google.